Home Page
Romanian
Archaeological Excavations in Romania, 1983 - 2012.
Preliminary Archaeological Reports

Archaeological Excavation Report

Isaccea | County: Tulcea | Site: Cetate | Excavation Year: 2000

Excavation Year   2000
Epoch
Bronze Age;
Early Roman (1st - 3rd cent.);
Late Roman (4th - 7th cent.);
Late Migrations Period (7th - 11th cent.);
Early Medieval;
Late Medieval
Periods
Bronze Age;
Roman Period;
Byzantine Period;
Migrations Period
Site Category
Defence;
Domestic
Site Types
Open settlement;
Citadel
Map it   Find it on the Romanian map
County / District  Tulcea
Locality   Isaccea
Commune   or. Isaccea
Site  Cetate
Site Sector
Site name   Noviodunum
Persons involved and Institutions
Last nameFirst nameroleInstitution
Baumann Victor-Heinrich
Mănucu-Adameşteanu Gheorghe
National Arch. Record Site Code 159696.05
Report Situată pe malul drept al Dunării, la aproximativ 2 km NE de oraşul Isaccea, zona arheologică Noviodunum prezintă o importanţă aparte în istoria ţinuturilor de la Gurile Dunării. Este alcătuită din ruinele fortificaţiei romane situate pe promontoriul ovoidal din punctul Eski-kalé (= Pontonul vechi), în vecinătatea căreia, la S şi E se întâlnesc urmele unei aşezări civile înconjurată de un sistem defensiv compus din trei rânduri de valuri de pământ cu şanţuri exterioare (la S).
Dovadă a rolului jucat în viaţa politică-culturală şi în istoria relaţiilor comerciale de la Dunărea de Jos de-a lungul întregii sale existenţe, Noviodunum este menţionat în cele mai importante izvoare cartografice şi surse istorico-geografice romane şi bizantine.
De la sfârşitul secolului trecut şi până azi, istoricii şi arheologii români s-au interesat de acest oraş celebru în antichitate şi evul mediu.(Gr. Tocilescu, V. Pârvan, C-tin Moisil, O. Tafrali, Gh. Ştefan, G. Florescu, D. Tudor, I. Barnea, Bucur Mitrea, Exp. Bujor, C. C. Giurescu, Al. Barnea, Emilia Doruţiu-Boilă, Al. Suceveanu, Al. Simion Ştefan).
Primele cercetări arheologice de salvare au fost realizate în 1955 de către un colectiv alcătuit din I. Barnea, B. Mitrea şi N. Angelescu, de-a lungul plajei inundabile a Dunării şi s-au finalizat în întocmirea primului plan coerent al segmentului faleză. În 1956 s-a urmărit la N zidul de incintă, stabilindu-se existenţa a 6 turnuri avansate cu frontul rotunjit, a două edificii termale şi a unui edificiu bazilical (MCA IV / 1957, p. 156; MCA V / 1959, p. 466 - 468). După câţiva ani, I. Barnea a reluat cercetările orientându-se asupra laturii răsăritene a incintei (1964, 1967, 1970-1971). Rezultatele au fost publicate în Peuce VI / 1977, p. 105, cu completări în Peuce IX / 1984, p. 97-105. În 1973, I. Barnea împreună cu Al. Barnea au efectuat patru secţiuni perpendiculare pe laturile de E şi de S ale incintei, rezultatele fiind sumar amintite în Peuce IX şi în Cronica săpăturilor arheologice din revista Dacia (N.S.), XIX, 1975, p. 290, nr. 105.
În 1990 au fost efectuate de către Gh. Mănucu-Adameşteanu şi Fl. Topoleanu săpături de salvare în zona extramuros, între valurile II şi III, cu care prilej a fost localizat un întreg orizont de morminte medievale care suprapunea nivelul de locuire de sec. XI, sub care se aflau resturile unor construcţii şi instalaţii de foc de epocă romană (rezultate rămase inedite).
Cercetările arheologice sistematice au început la Noviodunum în 1995, la 40 de ani de la primele săpături arheologice, fiind coordonate de Victor Henrich Baumann de la ICEM Tulcea. În primul an au participat la săpături: Mihaela Iacob (ICEM), Adrian Popescu, Mariana Omeniuc - restaurator (Muz. Arheologie şi Istorie) şi studenţii Mirela Lefterache şi Sorin Mănăstireanu. În 1996 colectivul a fost format din: Mihaela Iacob, Gh. Mănucu-Adameşteanu (MMB), Mirela Lefterache şi Sorin Mănăstireanu; în 1997 a fost cooptat Dorel Paraschiv, iar în 1998 au participat la săpături: Gh. Mănucu-Adameşteanu, Dorel Paraschiv, Sorin Mănăstireanu şi Mariana Omeniuc; în 1999, Gh. Mănucu-Adameşteanu, responsabil de sector şi Sorin Mănăstireanu, iar în 2000 numai Gh. Mănucu-Adameşteanu.
Programul de cercetare iniţiat în 1995 urmăreşte:
a) precizarea raportului dintre aşezarea civilă circumscrisă de valurile de pământ şi fortificaţia cu incintă de piatră;
b) stabilirea cronologiei absolute şi a etapelor cronologice din istoria aşezării şi cetăţii;
c) degajarea unor segmente cât mai largi din incinta de piatră şi a edificiilor din intramuros, în vederea restaurării şi valorificării turistice.
Desfăşurarea acestui program în cadrul unui şantier arheologic permanent a dus, în 1999, la constituirea Centrului de Cercetări arheologice Noviodunum care dispune de mai multe construcţii independente situate în interiorul unei suprafeţe de 2,4 ha teren, aflată în zona de NE a unei rezervaţii arheologice de 54,7 ha, care include aşezarea, valurile şi cetatea.
În anii 1995 - 1996 cercetările s-au desfăşurat în aşezarea civilă cuprinsă între incinta de piatră şi valul I al aşezării (zona din vecinătatea cetăţii). Cele două secţiuni ale sondajului executat în areal au stabilit succesiunea stratigrafică a locuirii medievale din aşezarea civilă: nivel de locuire din sec. XI, perforat de morminte de inhumaţie, deranjate la rândul lor de un orizont de locuinţe şi gropi menajere din prima jumătate a secolului XIII, puternic bulversat de lucrările agricole. În urma secţionării valului I s-a observat că ridicarea sa s-a produs într-un moment anterior transformării zonei în necropolă, dar ulterior locuirii de sec. XI. Secţiunea de sondaj (S. I) a secţionat la N de un turn romano-bizantin şi a pătruns în cetate cu denumirea de CT - I.
În anii 1997 - 2000 cercetările s-au desfăşurat în cetate. S-au stabilit etapele cronologice din interiorul turnului, structura acestuia şi încadrarea cronologică a stratului de cultură medieval din vecinătatea turnului mare. Paralele cu CT - I au fost executate alte 5 secţiuni care au permis delimitarea intrării în turn şi a turnului pe laturile de E şi V şi precizarea structurii sale interiore. Au fost identificate 9 niveluri de locuire în interiorul turnului, cel mai vechi (IX) fiind cel al stilobatului median cu 4 piloni care, în conformitate cu o monedă de la Aurelian, plasează construcţia turnului la sfârşitul sec. III p. Chr.
Nivelul III reprezintă ultima etapă de folosire a turnului şi este acoperit de un strat masiv de dărâmătură arsă. Sărăcia de material arheologic nu ne permite să stabilim limitele cronologice, dar, fiind singurul nivel post Justinian, îl putem încadra la sfârşitul sec. VI p. Chr.
Săpăturile din cetate au izbutit, până în prezent, să scoată la lumină câteva complexe de locuire medievală şi un edificiu bizantin, cu mai multe faze de construcţie, dezvelit parţial. Se pare că zidul de incintă al cetăţii bizantine, construit direct pe zidul de incintă al epocii romano-bizantine, a fost construit, cel mai probabil, la sfârşitul sec. X, fiind distrus în cursul sec. XI şi refăcut în sec. XII, cronologie care poate fi aplicată şi edificiului bizantin din vecinătate.
Ultimul nivel de locuire se suprapune complexelor din sec. XIII - XIV şi corespunde momentului demantelării zidului de incintă. Se poate considera că sfârşitul locuirii în cetate a fost provocat, foarte probabil, de cucerirea otomană din sec. XV.
Cercetările vor urmări în continuare degajarea turnului mare al cetăţii romano-bizantine şi a edificiului bizantin, în scopul întocmirii primului proiect de restaurare - consolidare, care să-l pună în valoare sub aspect muzeistic. [Victor Henrich Baumann]

În anul 1995 ICEM Tulcea a redeschis şantierul arheologic de la Isaccea - Noviodunum: prin două secţiuni magistrale s-a început cercetarea zonei extramuros, până la primul val de pământ, pentru ca în 1996 să fie trasată şi o secţiune perpendiculară pe incinta sudică. După retragerea succesivă a celorlalţi membri ai colectivului iniţial de cercetare, echipa actuală este formată din V. H. Baumann şi Gh. Mănucu-Adameşteanu, ceea ce a impus restrângerea corespunzătoare a ariei supuse cercetării la perimetrul cetăţii şi redistribuirea problematicii de studiu.
Un prim raport, întocmit de către V. H. Baumann, conducătorul şantierului, fără consultarea subsemnatului, aducea şi câteva precizări privind cronologia fortificaţiilor din perioada medie bizantină. Întrucât datele puse astfel în circulaţie au fost deja preluate de cercetarea istorică (vezi A. Madgearu, Bizantinoslavica, 1999, 2, p. 437), îndrumând-o spre concluzii eronate, mă simt obligat să fac anumite precizări şi corecţii, rezultate din observarea şi evaluarea nemijlocită a situaţiilor arheologice.
Valul de pământ a fost perforat de gropile unor morminte aparţinând unei necropole din secolul XII, fapt ce asigură un terminus ante quem şi nu o "datare" la sfârşitul secolului al XI-lea; secţionarea valului într-un singur punct este irelevantă pentru stabilirea certă a raportului cronologic dintre fortificaţie şi nivelul de locuire din secolul XI din zona extramuros.
Raportul publicat de V. H. Baumann lasă să se înţeleagă că distrugerea aşezării extramuros la sfârşitul secolului al XI-lea constituie momentul când bizantinii au construit - odată cu valul - şi incinta sudică a cetăţii. De aici rezultă o situaţie puţin plauzibilă şi anume că în secolele X - XI, perioadă caracterizată printr-o puternică înflorire economică, dar şi prin numeroase invazii, importantul centru de la Isaccea ar fi fost protejat numai de incinta rămasă în funcţie din epoca romano-bizantină.
Rezultatele preliminare obţinute prin trasarea altor secţiuni - CT III şi CT VI - ne oferă câteva repere cronologice orientative. În CT I s-a constatat că peste zidul romano-bizantin a fost construit, în epoca medie bizantină, un zid mai îngust, de 1,80 m, din piatră nefasonată, prinsă cu mortar de culoare albă; el a fost distrus pe toată lăţimea secţiunii, fiind păstrat pe o înălţime de 1,1 m, până la nivelul actual de călcare, doar în profilul de V. Acelaşi zid a putut fi surprins în întregime în CT III şi VI. Aici s-a putut constata că ultimul nivel de locuire, cu o grosime de 0,7 m, datat larg în secolele XIII - XV, are la bază un strat de cenuşă şi pigmenţi de mortar ce căpăcuieşte o dărâmătură masivă (de la -0,7 m la -1,2 m), ce par să indice distrugerile provocate de atacul tătarilor din 1241 - 1242.
Revenind la CT I, singurul loc din interiorul cetăţii în care săpătura a ajuns până la nivelul romano-bizantin, trebuie consemnat că la adâncimea de -1,8 m / -2 m, a fost surprinsă o porţiune prăbuşită din incintă. Sub ea, la -2,02 m, s-a găsit un follis anonim de la împăratul Mihail IV (1034 -1041), ce constituie un terminus post quem, distrugerea putând să fi fost provocată de atacul pecenegilor din anul 1036 sau din anul 1046 ?. Mai trebuie reţinut faptul şi că stratul de cultură din perioada medie bizantină coboară până la -2,4 m, însă materialul arheologic descoperit în el - câteva fragmente de vase borcan, decorate cu incizii fine orizontale, databile în prima jumătate a secolului XI - este insuficient pentru a putea confirma că incinta a fost refăcută în vremea împăratului Ioan Tzimiskes (969 - 976), aşa cum ne sugerează izvoarele bizantine şi descoperirile numismatice.
Concentrarea cercetărilor din anul 2000 în CT III şi CT VI a dus la descoperirea unor complexe din secolele XIII - XIV (vetre deschise, locuinţe, gropi menajere) cu un bogat inventar arheologic (monede, ceramică, obiecte de podoabă şi de cult), care ne oferă noi informaţii despre ultimul nivel de locuire, atât de puţin cunoscut la Isaccea. [Gheorghe Mănucu-Adameşteanu].
Abstract other lang.
Abstract   
Bibliography
Bibliographic notes
Source   Cronica cercetărilor arheologice din România
Editor   CIMEC
Language   RO
 



Copyright: the authors of the reports and the National Heritage Institute, CIMEC, 2018.
Coordinating: Bogdan Şandric. Documentary - analysts: Iuliana Damian, Oana Borlean, Adriana Vîlcu. Consultant: Irina Oberländer Târnoveanu. ASP, HTML design: Cosmin Miu