Home Page
Romanian
Archaeological Excavations in Romania, 1983 - 2012.
Preliminary Archaeological Reports

Archaeological Excavation Report

Augustin | County: Braşov | Site: Tipia Ormenişului | Excavation Year: 2006

Excavation Year   2006
Epoch
Hallstatt;
Latene;
Free Dacians;
Greek and Hellenistic
Periods
Late La Tène;
Ancient Times
Site Category
Defence;
Domestic;
Religious, Ritual and Funerary
Site Types
Sanctuary
Map it   Find it on the Romanian map
County / District  Braşov
Locality   Augustin
Commune   Augustin
Site  Tipia Ormenişului
Site Sector
Site name   
Persons involved and Institutions
Last nameFirst nameroleInstitution
Bălos Angelica
Bauman Ionel
Cioc Mihaela
Costea Florea
Dan Dana
Istrate Voica
Savu Lucica Olga
National Arch. Record Site Code 41569.01
Report Situl se află pe dealul ,,Tipia (sau Tepeiul) Ormenişului”1, toponim al cărui atributiv îşi are explicaţia în faptul că punctul respectiv a făcut parte din extravilanul localităţii Ormeniş. Autorităţile localităţii Augustin, redevenită de curând comună, ne-au informat că în prezent dealul face parte din extravilanul acesteia.
Dealul (a cărui denumire este pecenego-cumană, Tepe), cu înălţimea de 755,9m (la repetatele măsurători recente aceasta a fost de 753,9m), se află în stânga Oltului, la aprox. jumătatea lungimii Defileului Oltului din Munţii Perşani, între actualele localităţi Augustin şi Mateiaş, numit impropriu Defileul Racoş2. În amonte de el, tot pe malul stâng al râului se mai află un turn dacic din perioada ,,clasică” (pe “Dealul Retezat”), iar în aval o cetate dacică ce suprapune o fortificaţie hallstattiană (“Piatra Detunată”, “Durduia”, “Turdoaia”), o cetate de la începutul Evului Mediu (“Cetatea lui Mihai”=“Mihalyvár”) şi o altă fortificaţie din prima epocă a fierului, locuită şi în Latène-ul dacic (Dealul “Cornu”, “Meseş”). Pe partea dreaptă a râului Olt, în faţa ,,Tipiei Ormenişului”, se află o altă cetate dacică cu ziduri de piatră, locuită sporadic şi în sec. XII-XIII (,,Tipia Racoşului”, şi ea cu nume pecenego- cuman).
Descoperirea construcţiilor vechi şi a unor materiale care au introdus situl în literatura arheologică şi istorică s-a petrecut pe la mijlocul sec. al XIX-lea, iar primele săpături cunoscute datează din anul 1863, făcute atunci de către Wilhelm (în actele ungureşti este numit Wilmos) Hausmann, profesor de sport şi celebru bricoleur din Braşov, născut la Ulm (Germania) şi decedat într-unul din satele săcelene. Acesta şi-a publicat rezultatele săpăturii în ,,Kronstädter Zeitung” nr. 197 din 12 decembrie 1864. La scurt timp el a fost urmat de către Orban Balazs, care a folosit observaţiile amândorura în cunoscuta sa monografie asupra ţinuturilor secuieşti3. În secolul trecut, obiectivul a stat în atenţia preotului local Imreh Barna şi a autorităţilor locale, primul redactând o monografie a comunei, foarte bogată în date asupra trecutului.
Rezultatele săpăturilor mai vechi au stat şi la baza prezenţei “Tipiei Ormenişului” în diferite lucrări istorice sau repertorii, aici amintind doar câţiva autori reputaţi, familiari lumii arheologice: Carl Gooss, Gábor Tėglas, Iulian Marţian, C. Verdeş ş.a.
“Redescoperirea” sitului a avut loc în anul 1979 (periegheză Fl. Costea, I. I. Pop), iar începerea săpăturilor sistematice este urmarea altei periegheze efectuată un an mai târziu împreună cu I. Glodariu. Cercetările au început efectiv în anul 1981 şi s-au încheiat în anul 2005, suprafaţa investigată reprezentând aprox. o treime din aceea a sitului. În fiecare an cercetările s-au desfăşurat cu autorizaţie din partea Compartimentului Arheologie din MCC.
Fondurile de săpătură au fost permanent şi practic în totalitate asigurate de forurile administrative judeţene braşovene, în doi ani primindu-se şi o contribuţie de la MCC, în valoare de aprox. 50 milioane lei vechi.
Până la începerea cercetărilor sistematice, “Tipia Ormenişului” se prezenta şi figura în acte ca un deal cu păşune, doar platoul superior fiind acoperit de pădure crescută natural (fag, alun, arin, corn). În anul amintit, toate terasele au fost plantate cu pini deşi, doar cu scopul de a se raporta mărirea suprafeţei împădurite. Rezultatul s-a dovedit deosebit de nefericit: între timp s-a dezvoltat o adevărată pădure, cu o dublă urmare nefastă: distrugerea iremediabilă a monumentelor şi imposibilitatea practică de a amplasa săpătura în punctele dorite, fireşti pentru dezvelirea şi punerea în valoare a acestora şi a inventarului lor, chiar în situaţia în care ele erau vizibile.
Din punct de vedere topografic, dealul este în fapt un mamelon situat la extremitatea estică a Munţilor Perşani şi are o morfosculptură naturală şi antropică în calcar alb, compusă din platoul superior şi şapte terase dispuse în ,,potcoavă”, pe pantele sudice.
În decursul cercetărilor au fost trasate peste 120 de secţiuni, casete şi sondaje, majoritatea amplasate în spaţiile oferite de plantaţie (pe terase) sau pe platou (în funcţie de defrişări). Rezultatele lor s-au dovedit deosebit de importante, motiv care ne determină a le consemna succint.
Înainte de intervenţia omului, dealul prezenta o pantă domol înclinată spre S şi accentuată spre SE, în timp ce laturile de NE (cea lungă) şi de NV erau aproape verticale, inaccesibile. Modificarea structurală a dealului s-a petrecut numai în Latène, locuirea din epoca bronzului neafectând masivul, o terasare sumară având loc în Hallstatt.
“Morfosculptura” dacică a cunoscut şi ea două etape, contemporane fazelor de locuire, şi, implicit, de realizări edilitare. În prima etapă, anterioară domniei lui Burebista, au fost amenajate parţial terasele, iar în cea de a doua acestea au fost lărgite şi consolidate. Tot acum s-a realizat platoul, în timpul domniei lui Burebista, dar şi cu intervenţii ulterioare, cele mai însemnate în vremea lui Decebal.
Întregul efort edilitar a însemnat excavarea, dăltuirea şi punerea în operă a aprox. 11.500 m³ de piatră de calcar alb local sau ofiolit adus din apropiere, la care se adaugă tuful vulcanic dur folosit la unele sanctuare, şi tuful moale, alb, folosit la sanctuarul de pe terase4. Granitul, adus din carierele de pe dreapta Oltului, este nesemnificativ faţă de volumul materiei prime utilizate.
Distrugerile suferite de ansamblul arhitectural de pe “Tipia Ormenişului” nu s-au petrecut la data cuceririi romane, ci în deceniile şase şi şapte ale sec. XX, provocate fiind de lucrările efectuate cu ocazia ridicării topografice a teritoriului României şi a amenajării staţiilor şi punctelor topometrice; cu certitudine, atunci au fost împinse în prăpăstiile din jur aproape toate plintele sanctuarelor.
Imaginea de la începutul cercetărilor sistematice a “Tipiei Ormenişului” înfăţişa transformările edilitare din ultima fază de locuire dacică, anume aceea existentă la anul 106 p.Chr. După cum abia s-a afirmat, dealul fie nu a cunoscut amenajări în Bronzul mijlociu şi final (cultura Wietenberg), fie acestea au fost modeste şi urmele lor nu s-au identificat arheologic5. Nici intervenţia din prima epocă a fierului nu a lăsat urme constructive sesizabile în săpătură, deşi ele sunt de presupus; certă este doar locuirea intensă în acest răstimp, în care se estimează construirea a 75-80 de locuinţe, toate de suprafaţă6. Lucrările au constat în amenajarea superficială a teraselor, în fapt o adaptare a celor naturale la cerinţele de amplasare a locuinţelor; întărituri cu valuri sau turnuri nu au fost semnalate nici pentru această epocă.
Începutul transformărilor importante ale dealului poate fi datat în veacul al doilea a.Chr., foarte probabil în primele decenii ale acestuia. Atunci s-a procedat la o primă amenajare a teraselor, impusă de amplasarea şi stabilitatea locuinţelor, fără a se putea vorbi despre ziduri propriu-zise de terase, ci, mai degrabă, de delimitări şi întărirea simplă a marginii lor, cu şiruri de bolovani sau blocuri de calcar sumar fasonate. Operaţiunea corespunde primului nivel de locuire dacică, altfel început în sec. V a.Chr. dar deranjat ulterior în totalitate. Din această fază datează cel puţin două construcţii impozante amplasate în colţul nord-vestic al platoului, una dreptunghiulară, cealaltă circulară; ele se succed pe acelaşi loc, pe platforme de piatră locală7.
Domnia lui Burebista coincide cu modificări de esenţă: vechiul nivel de locuire este în întregime incendiat, locuitorii sunt strămutaţi pe terase sau în locuri relativ apropiate, cei mai mulţi tot în defileu; fostele locuinţe sunt complet acoperite cu un pavaj continuu, pe care se vor ridica edificii noi, sau va fi lăsat liber de construcţii, cu excepţia unui segment din Terasa I. Două concluzii ni se par explicite faţă de măsura luată de Burebista, una de natură politică, cealaltă în primul rând edilitară, dar nu numai: a- şi în interiorul arcului carpatic au existat formaţiuni prestatale care nu au intrat de bunăvoie în regatul “unit”; b- din vremea lui Burebista caracterul civil al aşezării a fost voit şi definitiv abandonat, dealul devenind, în urma amplelor amenajări ulterioare, un puternic centru spiritual, militar şi administrativ al zonei. În ceea ce priveşte al doilea aspect, credem că momentul coincide cu sancţionarea reformei religioase de către regele unificator, edificiile noi perpetuând şi augmentând tradiţia şi sanctuarele preexistente în incinta aşezării.
Principalele lucrări edilitare începute în vremea lui Burebista şi încheiate sub domnia lui Decebal, clar observabile în suprafeţele de teren pe care s-au putut face săpături, sunt, în rezumat, cele de mai jos.
Amenajarea platoului
Lucrările au constat în dislocarea pietrei de calcar alb din partea mai înaltă a dealului (N) prin obişnuitul procedeu de încălzire-răcire repetată a rocii şi depunerea ei în straturi succesive, în alternanţă cu pământ, în partea mai joasă (S). Numărul acestor straturi variază între unu şi şapte (în secţiunile practicate de autorii monografiei), din care a rezultat o umplutură cu grosimea între 0,30 m şi 2,50 m. Este sigur că o parte a anrocamentelor (evident fără mortar) a fost adusă de pe dealurile sau dâmburile învecinate, astfel putând fi explicată prezenţa ofiolitului, inexistent în structura litică a dealului. Pietrarii daci au lăsat pe partea dinspre prăpastie o bordură din roca nativă (“cruţată”) groasă între 1-2,10 m şi înaltă de la 0,40 m la 1,35 m (în prezent). Este foarte posibil ca deasupra acesteia să fi existat o “palisadă”. Lungimea platoului rezultat este de 93-94 m iar lăţimea (în vechime) între 22 şi 33 m.
Pe această suprafaţă, pavată cu piatră, s-au construit apoi platforme cu dimensiuni adaptate fiecărui edificiu, cu o excepţie (,,cazarma”). Incinta are ziduri propriu-zise la cele două capete scurte (NV şi SE) şi pe o treime a laturii dinspre terase (S), respectiv segmentul dintre colţul sud-estic şi poartă; de la poartă până la colţul de NV nu există un zid clasic, ci doar o placare a marginii platoului cu blocuri mai mari de piatră. Poarta se afla pe latura de S, spre Terasa I, la aprox. o treime din lungime pornind din colţul de SE.
Amenajarea teraselor.
Acestea au suferit modificări importante. După incendierea locuinţelor din faza mai veche (constatată şi la locuinţele care vor rămâne sub anrocamentul viitorului platou) s-a procedat la ,,căpăcuirea” integrală a acestora cu piatră de carieră, terasele s-a lăţit de la 4-7 m la 7-15 m, în timp ce lungimea lor a rămas practic cea veche, naturală, însumând aprox. 800 m. Unele terase au fost consolidate cu ziduri, altele cu borduri liniare simple. Există însă terase cu amenajări neîntâlnite până în prezent în staţiunile dacice, indiferent de natura lor: platforme ,,dinţi de ferăstrău” sau în formă de trapeze juxtapuse, cu scări monumentale de comunicare între ele8.
Construcţiile de pe terase.
După amenajarea acestora, regalitatea dacică, în conlucrare cu preoţimea, a ridicat edificii impozante, cu destinaţie precisă. Astfel, pe Terasele II-IV a fost construit un sanctuar circular complex9, al doilea ca mărime din Dacia şi cu analogie planimetrică în Marele Sanctuar rotund de la Grădiştea Muncelului. Începuturile lui nu pot fi precizate, sigură fiind în schimb aflarea sa în cult pe parcursul sec. I p.Chr. şi până la cucerirea romană10.
Pe Terasa I au fost ridicate două construcţii de dimensiuni apreciabile, ambele în capătul dinspre NV al acesteia, după inventar posibile reşedinţe ale unor militari, poate chiar locaţia unei garnizoane permanente.
Construcţiile din incintă.
Şi pe platou s-au construit edificii impozante şi importante. Primul dezvelit integral pe parcursul săpăturilor a fost “cazarma”, singura construcţie fără platformă specială, temelia ei fiind încastrată în pavajul plat şi continuu. Are un plan identic celei de la Luncani-Piatra Roşie, dar de dimensiuni puţin mai reduse. Consecvent “arhetipului” de la Piatra Roşie, şi cea de la Augustin-”Tipia Ormenişului” a fost numită “cazarmă”, deşi rostul ei putea fi şi de altă natură11.
Alăturat “cazărmii”, spre NV, se află un turn dreptunghiular din calcar alb de carieră, din care se mai păstrează o structură înaltă de aproape 1m.
Ambele sunt amplasate în treimea sud-estică a incintei, începând de la poartă până la zidul dinspre Augustin.
În cealaltă parte a incintei, de la poartă până la zidul din capătul de NV, au fost construite sanctuarele cu aliniamente. Unul dintre acestea avea plinte din tuf vulcanic şi a funcţionat sigur în două faze, în compunere de 10 x 4 şiruri (faza I) şi de 6 x 3 şiruri (faza a II-a), cu orientarea permanentă NV-SE12. Alăturat acestuia, spre NE, se situează edificiile de cult mai vechi, dreptunghiular şi rotund.
Între acestea şi poartă, pe o platformă lungă de aproape 30 m, au funcţionat alte sanctuare cu aliniamente de plinte din calcar. Nu cunoaştem cu exactitate numărul acestora, sigură fiind existenţa a minimum trei construcţii. Dacă planul celui mai vechi nu a putut fi reconstituit, pentru fazele mai noi există suficiente indicii constructive (plinte şi suporturi de plinte) de susţinere a existenţei unui sanctuar din 6 x 4 şiruri, cu frontul lung pe direcţia NE-SV (fază intermediară) şi a altuia din 10 x 6 şiruri, cu frontul lung pe direcţia NV-SE (faza ultimă, cu plinte rămase pe loc).
Luând în considerare constatarea că fiecare sanctuar cu aliniamente de plinte a cunoscut cel puţin două faze (cel cu plinte din calcar chiar mai multe), precum şi existenţa altor două construcţii sacre mai vechi în capătul de NV al platoului, la care se adaugă sanctuarul circular complex de pe terasele II-IV (în total cel puţin şapte edificii), conchidem că la Augustin-”Tipia Ormenişului” a existat un veritabil centru religios pandacic, a cărui “autoritate” se întindea asupra sud-estului Transilvaniei şi, poate, asupra unei regiuni din Moldova de Jos, la est de Carpaţii Răsăriteni13. Începuturile acestui centru religios pot fi aproximate în primele decenii ale sec. II a.Chr., iar sfârşitul lui la cucerirea Daciei de către romani.
Abstract other lang. Les auteurs presentent les resultats des fouilles archéologiques déroulées pendant 1989-2005. Ils conclurent l´existence sur la colline Tipia Ormenişului (commune Augustin, département de Braşov) d´un centre religieuse pan-dacique, avec la domination sur le sud-est de la Transylvanie et sur une partie de Bas-Ouest de Moldavie. Le commencement du cet centre date de IIeme siècle av. Chr. jusqu´a la conquête romaine - 106 p. Chr.
Abstract   
Bibliography
Bibliographic notes
Source   Cronica cercetărilor arheologice din România
Editor   CIMEC
Language   RO



Copyright: the authors of the reports and the National Heritage Institute, CIMEC, 2018.
Coordinating: Bogdan Şandric. Documentary - analysts: Iuliana Damian, Oana Borlean, Adriana Vîlcu. Consultant: Irina Oberländer Târnoveanu. ASP, HTML design: Cosmin Miu