|
Excavation Year |
2011 |
|
Epoch |
Late Medieval;
Modern
|
|
Periods |
Middle Medieval Period
|
|
Site Category |
Religious, Ritual and Funerary
|
|
Site Types |
Church
|
|
Map it |
Find it on the Romanian map |
|
County / District |
Argeş |
|
Locality |
Curtea de Argeş |
|
Commune |
mun. Curtea de Argeş |
|
Site |
str. Sân Nicoară nr. 1 |
|
Site Sector |
|
|
Site name |
|
|
Persons involved and Institutions |
| Last name | First name | role | Institution |
| Iancu |
Ionuţ |
|
Universitatea "Valahia", Târgovişte |
| Iosipescu |
Sergiu |
Site director |
Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară |
| Stănilă |
Adrian |
|
Universitatea Piteşti |
|
|
National Arch. Record Site Code |
13631.05
|
|
Report |
Înscris în Lista Monumentelor Istorice drept ansamblu, ruină şi parc sub numărul AG-II-m-A-13655,13655.01,1365.02, situl Sân Nicoară se reduce aparent la ruina bisericii situată pe un bot de deal cu o altitudine de circa 448 m mărginit către nord de valea Schitului iar spre sud-sud-est de o altă vale, mai largă, unde se adună firele de apă în pârâul Doamnei, ce se varsă în râul Argeş. Valea pârâului Doamnei separă şi oraşul actual în două păţi distincte. Sân Nicoară domină terasa văii Argeşului unde se află curţile bisericii Sfântul Nicolae Domnesc, precum şi vechiul spital orăşenesc devenit Muzeul Curtea de Argeş, toate situate de cealaltă parte a drumului.
Poziţia actuală a sitului aproape în centrul oraşului, care ar putea să dea o idee greşită istoricului şi arheologului, este corectată de cea mai veche imagine a locurilor din litografia făcută după desenul lui Michel Bouquet. Născut la Lorient în 1807, acesta călătoreşte în Ţara Românească la 18401, deci în vremea domniei principelui Alexandru Dimitrie Ghica.
Perspectiva lui Bouquet până departe spre munţii cu nea este luată dintr-un punct destul de depărtat spre sud ca să fi cuprins deopotrivă curtea bisericii Sfântul Nicolae de la turnul de intrare şi dincolo spre est de botul de deal pe care se înalţă biserica Sân Nicoară. Central, într-un plan intermediar, se zăreşte, într-un luminiş, o biserică cu un turn de intrare pe latura sudică, care se poate identifica, cu destulă probabilitate, cu biserica Olari. În fundal se distinge mănăstirea lui Neagoe vodă Basarab, cu o incintă cu turn de poartă şi spre interior înalte turnuri subţiri.
Dacă lângă biserica Sfântului Nicolae Domnesc se adăpostesc mici căsuţe cu acoperisuri de şiţă şi în prejmă se află două împrejmuiri din nuiele, Sân Nicoară se înalţă hieratic într-un peisaj agrest. La poalele dealului ei, pe lângă gardurile de nuiele, drumul de ţară băltit duce pe sub copaci la mănăstire.
Este evident un peisaj din afara oraşului, extra-muros. Nici Sfântul Nicolae Domnesc şi nici Sân Nicoară nu fuseseră cuprinse încă de oraşul Curtea de Argeş, situat undeva, la sud, în spatele şevaletului lui Michel Bouquet. Sân Nicoară nu era o biserică de mahala şi singura sa relaţie, de proximitate măcar, era cu vecinul hram al Sfântului Nicolae.
În anul 1886 arhitectul Nicolae Gabrielescu a făcut primele cercetări ale monumentului însoţite, după o practică obişnuită a arhitecţilor până în zilele noastre, de dezgroparea zidurilor. Intervenţia lui Nicolae Gabrielescu fusese provocată de rapida şi grava degradare a monumentului, transformat în carieră de material de construcţie a locuitorilor. Din această pricină în toamna anului 1868 s-a prăbuşit jumătatea estică a turnului. La 1882, pentru a face un contrafort la Sfântul Nicolae, epitropii de la biserica domnească au luat cărămidă din Sân Nicoară, ruinând bolta altarului şi zidurile laterale. În iarna 1885/1886 din cauza ploilor s-a mai prăbuşit un sfert din turn. În aceste împrejurări la 1886 Nicolae Gabrielescu a intervenit adresându-se lui Dimitrie A. Sturdza, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii, care a acordat banii pentru consolidarea zidurilor, precedate de săpături pentru cercetarea necesară conservării a ceea ce se mai păstra.
În broşura publicată despre lucrările sale, arhitectul punea în circulaţie, după mărturii locale, legenda potrivit căreia Sân Nicoară ar fi fost înălţată chiar în faţa bisericii domneşti, de soţia catolică a lui Negru Vodă, doamna Margareta, stârnind nemulţumirea boierilor şi furia domnului, ceea ce a dus la fuga celei vinovate şi înecarea ei într-un râu, de atunci numit al Doamnei. Conform unei tradiţii comune mai tuturor monumentelor noastre, de la Sân Nicoară un tunel ar fi făcut legătura cu biserica din vale, Sfântul Nicolae Domnesc şi curţile vecine.
Tot după povestiri s-ar mai fi ştiut „cu siguranţă" că la biserica de la Sân Nicoară, - al cărui hram ar fi fost Sfântul Nicolae -, s-ar fi slujit până la 1730, după unii, sau 1820, după alţii, iar bătrânii trăitori către finele secolului al XIX-lea îşi mai aduceau aminte de zugrăvelile din bolta altarului şi de vremurile când clădirea mai avea un acoperiş.
Studierea arhitecturală a zidurilor dezgropate a îngăduit arhitectului Gabrielescu să întocmească planurile şi să facă descrierea ruinei.
De forma unei "basilici romanice", biserica era cu o singură navă, lungă de 16 m şi lată de 8,5 m, „proporţii obişnuite la romani", terminată cu o absidă în arc de cerc şi nu semicirculară. Absida avea şi două absidiole, spre nord o firidă pentru proscomidie şi la sud diaconiconul. La apus un nartex peste care se înălţa un turn "foarte greoiu". Nartexul era străbătut de două intrări, una de afară şi alta de trecere spre navă. Încă o uşă în partea de sud a navei permitea accesul direct în biserică. Iluminarea navei se făcea printr-o îngustă ferestruică în absidă, lată de 10 cm, şi poate încă una deasupra uşii de pe latura sudică. Biserica era acoperită de o boltă cilindrică divizată cu arcuri. La exterior altarul avea o suită de firide adâncite circa 10 cm în zid.
Aprecia construcţia zidurilor drept stângace, cu "opus reticulatum" la exterior ca în Grecia, cu trei rânduri de cărămizi şi unul de bolovani sau piatră spongioasă. El remarca "tot astfel, fără nici cea mai mică deosebire, e făcută şi zidăria de la Biserica Domnească, încât nu e mirare ca amândouă să fi fost făcute de aceeaşi meşteri"2. Piatra spongioasă fusese adusă de la 20 km în amonte pe Argeş, iar bolovanii chiar din râu. Cărămizile aveau dimensiunile de 28 cm lungime, 14 cm lăţime şi 4 cm grosime, cu rosturile de mortar de aceeaşi grosime. Arhitectul Gabrielescu remarca boltirea absidei altarului, după modelul edificiilor bizantine de la Atena, rosturile cărămizilor încrucişându-se ca o "frunză de ferigă" pe linia mediană.
Spre a asigura rezistenţa zidăriei, după un sistem asiatic din ţări bântuite de cutremur (!), erau introduse grătare de lemn în lungimea şi lăţimea zidurilor, la distanţă de 1,60 m. Arhitectul socoate însă că, mai ales la îmbinări, sistemul de grinzi de lemn prin zid fragiliza construcţia după putrezirea acestora.
Turnul de peste nartex fusese făcut numai din cărămidă spre a fi mai uşor. Cărămizile de 33 cm lungime, 20 cm lăţime şi 4 cm grosime, diferă de cele ale restului construcţiei, fără a putea stabili motivul acestei particularităţi. Mărimea şi masivitatea turnului îl îndemnau pe arhitectul săpător să creadă într-o funcţie militară, de apărare.
Nelămurită îi apărea şi funcţia absidiolelor de la altar care nu coboară până la pardosea, eventual putând fi folosite ca dulapuri. Absidiolele ar fi putut fi o reproducere a bisericilor cu nave laterale, similitudini pentru Sân Nicoară aflând la Santa Fosca din Torcello, Daphni de lângă Atena (secolul IX), Sfântul Nicomed de la Atena (secolul XI), unde ele serveau drept proscomidie şi diaconicon.
Iluminarea slabă a bisericii doar prin ferestruica din altar s-ar putea datora funcţiei sale de capelă funerară a Bisericii Domneşti vecine. Analogii pentru această interpretare sunt semnalate la capela Sainte-Croix de la Mont-Majour (Arles), Saint-Saturnin (?) (Franţa).
Deşi arhitectului Nicolae Gabrielescu i se păreau fireşti comparaţii cu bisericile din Franţa şi Italia, concluzia sa este surprinzătoare: "însă din cercetările de mai sus am văzut că clădirea aceasta trebuie să fi avut altă întrebuinţare decât ca biserică şi apoi originea arhitecturii şi felul construcţiei ne împiedică a crede că era catolică"3.
Săpăturile arheologice din anul 1920.
Trecute cu vederea şi de loc menţionate - după o altă practică obişnuită la noi - studiile şi săpăturile arhitectului Gabrielescu au fost urmate de acelea efectuate între 10 şi 16 septembrie 1920 de Virgil Drăghiceanu în cadrul şantierului de restaurare de la Sfântul Nicolae Domnesc4. Aceste săpături aflate sub patronajul prestigioasei Comisiunii Monumentelor Istorice, la acea dată prezidată de Dimitre Onciul,au avut o influenţă de loc neglijabilă asupra creerii unor convingeri persistente până astăzi privitoare la Sân Nicoară. „Şanţurile de explorare" săpate sub conducerea lui Virgil Drăghiceanu, deşi nu sunt marcate pe planul sumar publicat, par să fi fost orientate pe direcţia nord-sud şi să fi acoperit o bună parte din suprafaţa interioară a bisericii dacă este să judecăm după mormintele descoperite (vezi planul). Majoritatea înmormântărilor se făcuseră în cosciuge de lemn de brad, unele cu fundul din blăni de 5 cm grosime, putrezite doar parţial. Din descrierea publicată, doar trei morminte (10, 8 şi 8 bis), din „tindă"(nartex), par să fi avut osemintele păstrate in situ. Mormintele se aflau la circa 0,50 - 1 m sub nivelul solului pe care se călca în 1920. Inventarul descoperit în morminte este sumar prezentat: un gros, nedatat, la mormântul 8 bis; în mormântul 7 „puţine oseminte şi un craniu spart, bumbi de tunică verzui, foarte friabili, asemănători celor găsiţi la cavalerul Fleurs de Lys din biserica Domnească"; sub toate înmormântările din partea de nord a tindei la nr. 5 „pulberea violacee a unei haine pe mijlocul căreia se înşirau aceeaşi bumbi auriţi găsiţi şi la no.6; bumbii succedându-se câte patru unul de pe altul, lasă un interval între fiecare serie de patru"5.
La exterior, în dreapta şi stânga uşii de intrare, săpăturile au mai descoperit două sarcofage din lespezi de piatră, profanate. "În faţa porţii bisericii" la interior şi exterior s-au mai găsit oseminte suprapuse până la adâncimea de - 1,60 m, unde s-a dat de un craniu.
Deasupra stratului cu înmormântări, cam peste tot, s-a descoperit un nivel de arsură gros de circa 0,04 m.
Cele mai adânci gropi de morminte (-1, 60 m) erau aproape pe pietrişul "pe care este zidită biserica". Şanţurile lui Virgil Drăghiceanu din 1920 au mai scos la iveală în naos, la circa jumătate de metru adâncime „urme sporadice de pardoseală de cărămizi de dimensiunile 32 x 19 x 4 cm; 33 x 20 ½ x 5 cm; 22 x 13 ½ x 4 cm; 22 x 18 x 4 cm; 34 x 20 x 4 cm; 34 x 20 x 4 cm; 31x 15 ½ x 4 cm.". În "tindă" spre partea de nord sub pardoseală s-au găsit "urme de teracote". La încă un metru adâncime de la pardoseală săpăturile au dat de un "pietriş betonat natural"6.
Nici o consemnare stratigrafică şi nici o determinare cronologică nu însoţeşte "jurnalul săpăturilor" lui Virgil Drăghiceanu. Singurul indiciu ar fi bumbii de tunică verzui, friabili, din mormântul 7, asemănători celor descoperiţi în mormântul 3 "Cavalerul Fleur de Lys" din biserica Sfântul Nicolae Domnesc. Mormântul "cavalerului cu floare de crin", după denumirea propusă de autorul săpăturilor este încadrat de acesta între acelea ale tinerilor membrii ai familiei domneşti, eventual din a doua jumătate a secolului al XIV-lea.
Virgil Drăghiceanu mai socoate că mormântul nr. 5 de la Sân Nicoară ar părea să fie al unui episcop de Argeş, desigur catolic după culoarea violacee a vestmintelor, şi deşi remarcă în treacăt că mormintele sunt „aşezate ca şi la biserica domnească", ele îi par a nu prezenta vreun interes deosebit, fiind „cu totul recente"7.
El se avântă şi în consideraţii asupra bisericii Sân Nicoară, afirmând neted că „de pe tradiţie şi de pe stil /.../, cu un mare turn clopotniţă, în faţă de pe moda occidentală, este o biserică catolică", găsindu-i şi analogia cu Latinska Ţrkva din Serbia8.
De aici porneşte o incursiune asupra catolicismului în principatele române, folosind tradiţii şi izvoare, pentru a conchide însă că după „apareiaj" (i.e. parament) biserica Sân Nicoară a fost construită după Sfântul Nicolae Domnesc, la prima „tuf-calcarul" fiind folosit sporadic, câtă vreme la aceasta apare frecvent ca piatră de „taille" la muchiile zidurilor. Sân Nicoară ar fi fost înălţată tot în vremea domniei lui Basarab (I) fiind legată de activitatea Scaunului Papal în Ţara Românească, de doamnele catolice ale primilor principi, de existenţa episcopatului catolic, la Severin în 1382, la Argeş în 1390, ai căror titulari „oficiau, desigur, la Sân Nicoară". Virgil Drăghiceanu citează apoi mărturia de la 1603 a episcopului catolic de Argeş, Bernardino Quirini - rezidând însă la Bacău - despre „ << loco ecclesiae Argiensis in Transalpina, funditus eversae>> (fundamental distrusă)"9.
În sfârşit, menţiunea călătorului englez Clarke de la 1802 despre ruina acestui "templu roman" din cărămidă, ca şi notiţa lui Bouquet din Album Moldo-Valaque, identificând, prin tradiţie, Sân Nicoară capelei doamnei lui Negru Vodă, catolică şi descendentă a „Bourbonilor Ungariei", îl întăresc pe Virgil Drăghiceanu în opinia sa. Totuşi alte tradiţii, mai noi, îl obligă să adauge, cu un „se pare" că biserica ar fi fost reparată la începutul veacului (al XIX-lea), servind cultului ortodox. Localnicii îşi mai aminteau de frescele interioare şi de icoana hramului Sfântului Nicolae deasupra uşii de intrare10.
Pilduitoare pentru începuturile şi scăderile arheologiei medievale româneşti, săpăturile şi consideraţiile lui Virgil Drăghiceanu au fost urmate la Sân Nicoară de sondaje ale lui Dinu V. Rosetti11, despre rezultatele cărora nu am aflat nimic.
Cu ocazia desfăşurării marelui şantier de cercetare arheologică de la biserica Sfântul Nicolae Domnesc, domnul Nicolae Constantinescu, conducătorul acestuia, a făcut şi câteva secţiuni la Sân Nicoară, rămase inedite, concluzia sa tinzînd să plaseze biserica Sân Nicoară la cumpăna secolelor XV/XVI pe temeiul descoperirii, probabil într-o situaţie stratigrafică decisivă, a unei monede de la regele Ungariei Vladislav al II-lea Jagello (1490-1516)12.
Fără să socotim că lucrul are o relevanţă majoră, trebuie semnalat că şi în cazul cercetărilor sale de la Cozia, făcute, după cum domnia sa însuşi îmi declara, sub imperativul aniversării şi extazierii monahalo-dogmatice a figurii lui Mircea cel Bătrân, construirea Coziei Vechi era atribuită, arheologic, secolelor XVI-XVII13.
Pentru a rezuma opiniile exprimate până acum de cei ce au săpat ori au studiat biserica Sân Nicoară, edificiul ar fi fie o capelă catolică ridicată sub domnia lui Basarab I († 1351/1352), dar după construcţia Sfântului Nicolae Domnesc, fie o construcţie de pe la A.D. 1500; pentru arhitecţi şi istorici de artă, ea ar fi o biserică ortodoxă din veacul al XIV-lea sau chiar de la cumpăna cu cel de-al XIII-lea, turnul fiind eventual ridicat ulterior, sau chiar niciodată terminat. La aceasta trebuie adăugată obsesia înrâuririi sârbeşti, în pofida lipsei vecinătăţii medievale directe a Ţării Româneşti cu statele sârbeşti.
Noile cercetările arheologice şi istorice de la Sân Nicoară, impuse de necesitatea imperioasă a consolidării monumentului, a refacerii sale, în condiţiile degradării sitului şi pericolelor ce ameninţă construcţia, trebuiau, din punctul de vedere istoric să încerce să risipească îndoielile referitoare la vechimea şi rostul acestei biserici. În primul rând trebuiau stabilite caracteristicile turnului de la Sân Nicoară şi ale întregului edificiu, vechimea sa; apoi, prin săpături pe platoul din jurul bisericii să verifice dacă a existat o incintă a acesteia care să justifice tradiţia unei „cetăţi", în care a crezut odinioară şi Nicolae Iorga şi Orest Tafrali.
Tototdată reluarea cercetărilor arheologice şi de parament era cerută şi de faptul că săpăturile anterioare nu se soldaseră cu rapoarte însoţite de planuri şi profile stratigrafice, iar sondajele domnului Nicolae Constantinescu, restrânse, au rămas inedite.
Campaniile de cercetare arheologică şi de parament din anii 2009 - 2011
În vederea pregătirii săpăturilor arheologice au fost cercetate împreună cu Raluca Iosipescu, arhivele Institutului Naţional al Patrimoniului14, îndeosebi fondul vechii Comisiuni a Monumentelor Istorice. Rezultatele sunt cu totul surprinzătoare pentru cunoaşterea degradărilor şi transformărilor suferite de monument.
Prăbuşirea în iarna 1885/1886 a colţului nord-vestic al turnului se datorase faptului că din 1882 epitropii bisericii dărămaseră bolta altarului şi parţi de zid spre a vinde cărămida. În 1886 arhitectul Nicolae Gabrielescu refăcuse altarul, îl consolidase dar şi astupase fereastra absidiolei sudice. Lucrările fuseseră continuate de Lecomte de Nouy care reparase zidul de nord şi absidiola de pe această parte a bisericii. După moartea arhitectului francez, în anul următor, 1915, consolidarea fusese încheiată de Comisiunea Monumentelor Istorice. În sfârşit, înfăţişarea actuală a monumentului - fără distrugerile ultimilor ani - fusese realizată de Direcţia Monumentelor Istorice prin « dezgroparea » monumentului până la -0,28 m - altmiteri spus răşluirea unei părţi a stratului arheologic, - înălţarea şi completarea zidului nordic până la 2 m de la nivelul superior al soclului absidei, ţeserea zidăriei, rostuiri, refacerea şapei de ciment şi a grilajelor de la ferestre şi intrarea în turn.
De o deosebită importanţă îmi pare închiderea strâmtelor ferestre ale absidiolelor, care astfel nu apar pe nici un plan al bisericii.
Mai mult, consolidarea şi şapa revărsată peste restul zidului din colţul sud-estic al pronaosului - catul de jos al turnului - nu numai că denaturează citirea ruinei dar au acoperit lăcaşul scării în colimaçon care permitea accesul de la parter la primul cat al turnului (vezi planul ridicat de arhitectul Gabrielescu modificat).
Un releveu al ruinelor de la începutul deceniului patru al secolului trecut, datorat arhitectului Vasile Moisescu, produce revelaţia descoperuirii probabil în cursul lucrărilor de consolidare a patru capiteluri - din nefericire pierdute între timp - ceea ce completează materialul arheologic.
Cu acelaşi prilej al studiilor preliminare şi foarte recent la Cabinetul de stampe al Bibliotecii Academiei Române am putut îmbogăţi dosarul iconografic pentru Sân Nicoară. La finele ocupaţiei austriace în Principate, în vara lui 1857, generalul conte de Coronini-Cronberg a dispus ca locotenentul şi destoinicul fotograf Ludwig Angerer să facă un album fotografic Curtea de Argeş15. Mă aflu pe urmele sale la Gorizia, dar, din fericire, în vechile colecţii ale Comisiunii Monumentelor Istorice se află o fotografie a lui H. N. Haydvogel după clişeul lui Angerer, înfăţişând, minune!, turnul de la Sân Nicoară întreg.
Astfel este infirmată ciudata idee a profesorului arhitect Grigore Ionescu potrivit căreia turnul nu ar fi fost nicicând terminat. Mai importantă este însă înfăţişarea ferestrelor celor trei caturi ale turnului, mult mai înguste decât s-ar fi crezut şi care, astfel, nu exclud rostul său defensiv.
În sfârşit, Institutul pentru Studii de Apărare şi Istorie Militară din Bucureşti, cu sprijinul financiar al Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului, prin bunăvoinţa IPS sale părintelui arhiepiscop Calinic, a efectuat cercetarea arheologică la biserica Sân Nicoară din Curtea de Argeş16, însoţite de studii de parament încheiate în vara anului 2011.
Obiectivele cercetării erau de a stabili mai precis parametri construcţiei şi stratigrafia pentru a răspunde chestiunilor ridicate de Sân Nicoară: vechimea bisericii şi a turnului şi dacă au fost ridicate deodată, caracteristicile şi rostul celui din urmă - cu deosebire interesant pentru castelologie şi, deci, istorie militară - , întinderea şi caracterul sitului în care este implantată construcţia, existenţa unui zid de incintă, a unei fortificaţii pe colină, la fel de importană pentru trecutul militar românesc, raporturile între situl de la Sân Nicoară şi cel al bisericii Sfântul Nicolae Domnesc, în general cu oraşul Curtea de Argeş.
În cele două campanii s-au trasat şi lucrat: o secţiune magistrală prin axa longitudinală E-V a bisericii şi patru casete la interior, trei în naos şi una în pronaos, două secţiuni exterioare la nord şi una la sud de pereţii construcţiei precum şi una la extremitatea nord-vestică a platoului pe care se ridică edificiul. Trasarea secţiunilor şi casetelor a trebuit să se plieze constrângerilor de securitate a construcţiei precum şi schelelor de susţinere a zidurilor ce ameninţau cu prăbuşirea, cea magistrală neputându-se prelungi la exterior spre a nu periclita stabilitatea edificiului, mai ales în dreptul altarului.
Secţiunea magistrală prin pronaos (confundat catului de jos al turnului) a descoperit fundaţiile zidurilor de vest şi est ale turnului. Talpa fundaţiei zidului de vest se afla adâncimea de - 2,45 m sub Wagriss-ul trasat de topografi şi arhitecţi, la - 1,35 sub nivelul de călcare actual în interiorul turnului17. La -1,54 sub Wagriss, de pe temelia mai lată începe elevaţia zidului de est al turnului retrasă faţă de această parte a fundaţiei cu 0,25 m. şanţul de fundaţie a fost săpat deci de la această cotă (-1,54 m W) până la grohotişul cu nisip solidificat care constituie miezul tare al botului de deal. Este evident că acest deal a fost la origine conul de dejecţie al unui torent, compactat în vremuri geologice şi acoperit de straturile succesive ale solului vegetal.
Arheologic din săpăturile efectuale în acest carou rezultă că nivelul de călcare al constructorilor medieval în interiorul turnului se afla la -1,54 m W sau -0,34 m sub nivelul solului actual.
Se impune totuşi precizarea că solul actual pe întregul platou ca şi în interioul bisericii este rezultatul unor prefaceri succesive în secolele XIX şi XX şi că aşadar situaţia nu reflectă decât în parte succesiunea depunerilor de după înălţarea edificiului.
Zidul de est al turnului a fost descoperit şi s-a păstrat în substanţa originală în secţiunea noastră arheologică la -1,12 m W (-0,10 sub solul actual).Talpa fundaţiei sale se găseşte la -2,35 m Wagriss şi începutul elevaţiei la -1,56 W (-0,36 m sub solul actual), cu o retragere, aparentă, de 0,35 m. Aparentă, deoarece aici elevaţia a fost răşluită de o asiză care ieşea în afară cu cca 25 cm.
Secţiunea magistrală a scos la lumină şi cealaltă faţă a zidului, dinspre est, fundaţia având o mică îngroşare la -1,85 m W iar retragerea aparentă a elevaţiei la -1,25 m W.
În zidul de est al turnului în ax cu aceea din peretele vestic se afla o deschidere de circa 0,92 m păstrată după ultima consolidare a zidului şi care, probabil păstrează dimensiunile celei originale.
Cercetarea atentă a paramentului elevaţiei zidului, facilitată de o casetă săpată în colţul nord-estic al turnului a arătat că de o parte şi de alta a zidului de est, la -1,54/-1,56 m W, s-a aşezat câte o grindă puternică de secţiune pătrată (cca 25 x 25 cm) pentru consolidarea şi stabilitatea zidăriei. Amprenta acesteor grinzi şi dimensiunile lor au fost evidenţiate de cercetarea arheologică şi de parament.
Grinzile pătrundeau în pereţii de sud şi nord ai turnului şi respectiv ai naosului, ceea ce a fost constatat arheologic, constituind, după tehnica medievală de construcţie, armătura zidăriei.
Aceasta impune în proiectarea de consolidare-restaurare introducerea unei armături similare ca poziţie, fireşte dintr-un material neperisabil. Trebuie subliniat că ideea curentă potrivit căreia sistemul medieval de armare cu lemn a contribuit peste vreme la ruinarea construcţiilor nu este justă, durata existenţei grinzilor şi dulapilor fiind mult mai mare decât se crede şi structurile prismatice sau tubulare cu pereţi de mortar rămase după putrezirea mterialului lemnos având un rol important în aerisirea zidăriei şi chiar menţinerea rezistenţei acesteia.
Spre a reuni informaţiile referitoare la construcţia turnului rezultate din cercetările arheologice trebuie arătat că lăţimea fundaţiilor zidului de vest al turnului este de cca 2,15 m şi în elevaţia de 1,65 m. Lăţimea zidului estic al turnului este în fundaţie şi elevaţie de 1,40 m.
Imaginea reală a zidului estic al turnului şi chiar a întregii sale părţi ruinate a fost denaturată de turnarea unei şape grosiere de ciment cu prilejul ultimei „consolidări" a ruinei, care acoperă şi ascunde înfăţişarea sa originală.
Dimensiunile încăperii de la parterul turnului sunt de cca 3,10 x 5,45 m creând o suprafaţă de aproape 17 mp.
În interiorul culoarului de acces în turn de la vest (lungime 1,65 m, lăţime 1,25 m), la + 0,35 m Wagriss şi la 0,25 m de la faţa exterioară a zidului de află lăcaşul grinzii de blocare a porţii, desigur din lemn şi ferecată, a turnului. Grinda de blocare avea profilul patrulater cu dimensiunile de 14, 5 x 17,5 cm.
În interiorul turnului s-au făcut de-a lungul timpului mai multe înmormântări. Osemintele au fost însă răscolite şi materialul în parte luat mai ales cu prilejul săpăturilor lui Virgil Drăghiceanu.
Săpăturile din 2009 şi 2010 au relevat stratigrafic gropile săpate în anul 1920 pentru scoaterea osemintelor şi mai ales a obiectelor. Prin cercetarea atentă în secţiunea magistrală a fost decoperit către peretele estic al turnului la -2,10 Wagriss rămăşiţele fundului carbonizat al unui coşciug orientat E + V şi partea superioară a unui craniu deplasat în profilul sudic al secţiunii. Printr-un parteneriat cu Centrul de studii transilvane de la Cluj se va încerca datarea mai precisă a fragmentului de craniu descoperit.
Caseta din colţul nord-estic a scos la iveală o monedă mare de argint de 20 Zwanziger de la împăratul Ferdinand I al Austriei (1835-1848), ceea ce ar putea data, eventual, ultima etapă de folosire a bisericii şi abandonarea sa după catastrofalul cutremur din Ţara Românească de la 1838.
Secţiunea magistrală a atins absida altarului - semicirculară la interior în fundaţie şi elevaţie - în dreptul ferestrei din axul acestuia.
Talpa fundaţiei absidei se află la -3,34 m sub Wagriss acolo unde, probabil, constructorii medievali au găsit un sol consolidat sau au socotit adâncimea suficientă pentru echilibrul static al edificiului. Constatarea este relevantă pentru relieful primitiv al platoului, turnul fiind construit în partea cea mai înaltă a sa unde a şi profitat de solul natural compactat. Altarul însă a fost ridicat la marginea de est a platoului şi panta ca şi solul nu au fost la fel de prielnice.
Elevaţia altarului începe de la -1,67 m Wagriss fiind retrasă faţă de masivul de temelie cu 0,35 m. Începutul elevaţiei, cota -1,67 reprezintă totodată nivelul de călcare în altar al constructorilor medievali. O nouă retragere a elevaţiei la cca -1,20 m cu încă 0,15 m, forma, poate, exedra. Grosimea zidului actual al absidei altarului, poligonală la exterior, este de 0,97 m.
Fereastra din axul absidei este în ambrazură cu o deschidere de 0,50 m la interior şi 0,25 m la exterior.
Spre a completa cunoşterea acestei părţi a construcţiei am trasat şi lucrat la exterior, perpendicular pe latura de nord, la joncţiunea naosului cu altarul, o casetă care a pus în evidenţă fundaţiile. Ele par refăcute, paramentul din bolovani de râu şi cărămidă fiind realizat în grabă şi cu totul neîngrijit.
Cercetarea a continuat în colţul nord-vestic al naosului printr-o casetă care trebuia să lămurească chestiunea accesului direct de pe latura de sud şi legătura dintre turn şi naos.
Zidul sudic al naosului are o grosime de 1,32 m având o alternanţă de pilastri încastraţi care-i sporesc rezistenţa şi portanţa.
Pe patul de mortar pus deasupra temeliei s-au păstrat între pilastrul interior al peretelui sudic al naosului şi zidul estic al turnului, la -1,13 m sub Wagriss o asiză (un rând) de cărămizi late, similare celor ale turnului, care sunt, cel mai probabil, restul primei pardoseli a naosului.
Trebuie remarcată concordanţa dintre adâncimile nivelului păstrat al intrării din turn în naos, a ieşindului al doilea din temelia absidei şi a acestei asize de cărămizi pentru a fixa la cca -1,15 m sub Wagriss nivelul pardoselii originale de cărămizi din naos.
Cât priveşte accesul direct de pe latura de sud, de afară în naos, lat de 0,92 m - asemeni celui din turn în naos -, cercetările arheologice şi de parament arată că este o amenajare nouă, făcută după modelul celei de la turn în naos, întrucât aici o porţiune de zid, cuprinzând şi posibilul acces, se prăbuşise.
La zidul vestic al naosului a fost găsit sub căciula şapei moderne lăcaşul grinzii de consolidare şi pătrunderea ei în peretele sudic al naosului.
Pentru completarea cunoaşterii acestei părţi a monumentului şi în general a sitului a fost trasată şi lucrată o secţiune perpendiculară pe zidul de sud la joncţiunea naosului cu baza turnului. Fundaţiile s-au dovedit a fi fără vreo soluţie de continuitate.
Prelungită până la marginea platoului secţiunea nu a surprins vreo incintă ci numai înmormântări şi reînmormântări, databile după materialul ceramic sporadic în secolele XVII-XVIII.
În vederea lămuririi aceleiaşi chestiuni a eventualei incinte o ultimă secţiune şi ulterior o casetă au fost trasate şi lucrate pe propugnaculul nord-vestic al platoului. Aici la -0,15 m sub solul actual au apărut oseminte provenind de la reînhumări şi un schelet in situ la degetul mâinii căruia a fost găsit un inel de metal alb cu decor în solzi. Secţiunea prelungită până la marginea platoului nu a scos la iveală vreun zid de incintă.
Adâncimea mică a înmormântărilor de aici este, poate, urmarea decapărilor pentru amenajarea platoului ca grădină publică a oraşului, însuşi acest propugnacul fiind locul fostului foişor al fanfarei militare.
Materialul arheologic descoperit în săpături, cu precădere ceramic, se încadrează în secolele XIV-XVIII. Ca element de datare mai este de semnalat rozeta unui pinten din secolul al XIV-lea şi fragmentul de cahlă plată, roz, nisipoasă, cu un motiv floral - laleaua, răspândit din prima treime a veacului al XVIII-lea.
Ceea ce este de o deosebită importanţă pentru datare este studiul de parament şi de istorie a arhitecturii.
Compararea vechilor fotografii ale edificiului cu situaţia de astăzi arată, prin felurile de cărămizi utilizate şi zidire, meremetiselile de peste ani, transformările datorate restauratorilor şi consolidatorilor.
Schelele puse au îngăduit măsurarea a numeroase cărămizi din zidăria veche şi mai ales a turnului, ale căror dimensiuni variază ca lungime între 32,5 şi 34 cm, la lăţime între 18,8 şi 20 cm iar ca grosime de la 3,2 la 4,5 cm. Rosturile de mortar au între 3 şi 5 cm grosime. Compararea lor cu acelea din zidăria bisericii Sfântul Nicolae Domnesc în zonele cu inscripţii care certifică datarea în secolul al XIV-lea, ca şi cu cărămida descoperită zidită în celebrul mormânt nr. 10 cu paftaua, cu dimensiunile 33 x 20 x 5 cm, dovedesc utilizarea, practic, a aceloraşi cărămizi.
Cercetările mai vechi ale eminenţilor noştri arhitecţi şi ingineri Nicolae Ghika-Budeşti, Gheorghe Balş şi Virgil Vătăşianu - de şcoală franceză şi italiană, din păcate necunoscuţi autorilor americani şi uitaţi de cei români de astăzi - au identificat de mult posibilele filiaţii, pe de-o parte ale bisericii Sfântul Nicolae Domnesc, pe de altă parte ale lui Sân Nicoară cu cele din Mesembria/Nesebar, cu aceea de la Stanimachos/Asenovgrad. Despre biserica Sfântului Ioan, cel „neconsacrat" („Aliturgitos") din Mesembria, deşi datele sigure lipsesc, totuşi construcţia ei a fost redatată în secolul al XIV-lea - veacul următor fiind puţin propice înălţării ei -, mozaicurile şi abundenţa elementelor de marmură plasând-o printre marile monumente bizantine ale Pontului Stâng medieval. Din nefericire cutremurul catastrofal din 1913 („Čirpansko") a distrus în mare parte clădirea, astfel că investigaţiile lui Gheorghe Balş şi Nicolae Ghika-Budeşti chiar din preajma catastrofei au o deosebită valoare pentru încadrarea sa tipologică. Planul este în cruce greacă înscrisă cu baza turlei susţinută de patru coloane. Lungimea edificiului este de 18,5 m, lăţimea de 10 m, cu intrări pe la nord şi sud, mai rar întâlnite. Altarul are trei abside.
Nicolae Ghika-Budeşti constată însă - ceea ce i se părea o evoluţie diferită faţă de Sfîntul Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş - că „pronaosul se transformă astfel încât deasupra lui să se poată ridica o clopotniţă dreptunghiulară"18.
Cazul nu este însă unic la Mesembria, unde şi biserica lui Hristos-Panthocrator (secolele XIII-XIV) are un turn patrulater peste pronaos, păstrat până la primul cat.
Dar şi biserica Sfinţilor Mihail şi Gavril din aceeaşi cetate pontică are pronaosul transformat într-un puternic turn din care se păstrează un ciot19.
Marea surpriză a venit însă de la cercetările arheologice întreprinse mai cu seamă în ultimele decenii ale secolului trecut în NE Bulgariei şi în primul rând la Caliacra, reşedinţa despotului Dobrotiţă, conduse de regretatul Gheorghi Djingov20.
Studiul fundaţiilor bisericii nr. 1 de la Caliacra, întreprins de arhitecta Maria Iossifova, relevă că în cazul acestei biserici - lungă de 15,80 m şi lată de 8,70 m, cu o singură navă, absida altarului semicirculară atât la interior cât şi la exterior - deasupra pronaosului s-a înălţat un turn cu un singur cat. Reconstituirea Mariei Iossifova este îndreptăţită de păstrarea în fundaţiile bisericii a începutului scării amenajate în grosimea peretelui dintre naos şi pronaos, scară începând pe faţada sudică a bisericii. Pentru analogii autoarea reconstrucţiei trimite la biserica Sfintei Paraschiva de la Mesembria. La o privire atentă totuşi se constată că spre deosebire de biserica de la Caliacra, Sfânta Paraschiva de la Mesembria - care în treacăt fie spus se păstrează doar până la nivelul parterului - are absida altarului poligonală la exterior şi nu semicirculară. De bună seamă că atât decoraţia faţadelor cât şi elevaţia turnului clopotniţă şi a turlei sunt supuse cauţiunii, mai cu seamă prin analogia cu Sfânta Paraschiva de la Mesembria. După cercetările arheologice ale lui Gheorghi Djingov ca şi potrivit studiilor Mariei Iossifova, biserica nr. 1 de la Caliacra datează din a doua jumătate a secolului XIV21.
După cercetările arheologice de la Silistra ale lui Stepan Anghelov şi studiile lui Gheorghi Atanasov şi Stela Donceva, şi biserica catedrală din Drâstorul secolelor XIII-XIV, reconstruită peste aceea din secolul al XI-lea, fusese prevăzută, într-o ultimă fază, cu un turn, adosat însă la mijlocul zidului de nord al navei22. Propunerea de reconstrucţie, prin plan şi carcteristici înfăţişează însă mai degrabă un turn de fortificaţie din secolul al XVII-lea.
Astfel că la capătul unei investigaţii privitoare la bisericile construite pe acest plan cu turn clopotniţă pe nartex (pronaos), cele de pe litoralul vest-pontic şi cu deosebire cele de la Mesembria şi Caliacra se apropie cel mai mult prin plan şi dimensiuni de biserica Sân Nicoară de la Curtea de Argeş.
Concluzia este pe deplin firească dacă se rememorează împrejurările mutării scaunului metropolitan de la Vicina la Curtea de Argeş, a influenţelor Bizanţului provincial cu care, către 1359, Ţara Românească ajunsese să se învecineze şi să-l moştenească, mai întâi ecleziastic, înainte de a-l anexa teritorial, treptat, din vremurile domniei principelui Radu I3.
Între modelele de pe litoralul pontic din despotatul lui Dobrotiţă şi Sân Nicoară de la Argeş veriga lipsă, the missing link - cum îi plăcea să spună profesorului meu de arheologie, academicianul Ion Nestor - este Vicina.
|
|
Abstract other lang. |
|
|
Abstract |
The archaeological and architectural research performed in the years 2009-2011 by the author, with the funds offered by the Arges and Muscel Archbishopric, concludes the dating of the church San Nicoară from Curtea de Argeş in the middle of the 14th century. By its plan, the church of San Nicoară belonged to an interesting type including the churches of The Holy Virgin from Stanimachos/Asenovgrad, Saint John Aliturgetos from Mesembria/Nesebar, the ruins from Caliacra discovered by archaeological excavations and others of the 14th century.
|
|
Bibliography |
|
|
Bibliographic notes |
1. v. George Oprescu, Ţările române văzute de artişti francezi (sec. XVIII şi XIX),Bucureşti, 1926, p. 27.
2. Nicolae Gabrielescu, Ruina Sân Nicoară din Curtea de Argeş. Studiu arheologic, Bucureşti, 1888, p. 9.
3. Ibidem, p. 14.
4. Virgil Drăghiceanu, Jurnalul săpăturilor din Curtea Domnească a Argeşului, în „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice", X, 1917-1923, pp. 147-148, cu planul fig. 158.
5. Ibidem, p. 148.
6. Ibidem, p.147.
7. Virgil Drăghiceanu, Curtea Domnească din Argeş. Note istorice şi arheologice, în „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice", X, 1917-1923, p. 58, 43.
8. Ibidem, p. 40 şi n.1.
9. Ibidem, p. 42.
10. Ibidem, p. 43.
11. Informaţie dată, cu amabilitate, de domnul dr. arheolog Nicolae Constantinescu.
12. Domnul Nicolae Constantinescu, căruia îi mulţumim şi aici, a avut amabilitatea să ne arate Grundrissurile secţiunilor sale (una interioară longitudinală prin biserică şi două exterioare la nordul peretelui exterior al navei) pentru a orienta noile săpături.
13. Nicolae Constantinescu, Cercetarea arheologică de la Cozia, în MO, XVII, 7-8 (1965).
14. Cercetări întreprinse împreună cu Raluca Iosipescu.
15. Informaţia datorată amabilităţii nedesminţite a prietenului Emanuel Bădescu de la Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei căruia îi aducem şi aici mulţumirile noastre.
16. La pregătirea pe teren a campaniilor şi la desfăşurarea lor au participat doamna drd. Raluca Iosipescu (Institutul Naţional al Patrimoniului), colonel (r.) Dan Căpăţână, drd. Ionuţ Iancu (Universitatea Valahia - Târgovişte), Adrian Stănilă (Universitatea din Piteşti) şi Matei Neagu Iosipescu.
17. Wagrissul se află la circa 1,10 m deasupra solului actual în biserică, în general nivelat de decapările succesive.
18. N. Ghika-Budeşti, Arhitectura Bisericii Domneşti, în BCMI, X, 1917-1923, p. 121.
19. Maria Iossifova, Some Varieties of the Cross-Domed Churches of the „Tight Cross" Variant, în „Archaeologia Bulgarica", I, 1997, p. 64.
20. V. Gheorghi Djingov, Ana Balkanska, Maria Josifova, Kаliаkra, t. I, Sofia, 1998.
21. Pentru cercetarea arheologică v. Gheorghi Djingov, Srednoekovna ţărcva v Kaliakra, în „Izvestia na arheologiceski institut", XXXIII, 1972; pentru reconstituirea arhitecturală Maria Iosifova, Some varieties of the cross-domed churches of the „Tight cross" [type no. I] variant, în loc.cit.
22. Gheorghi Atanasov, Dobrudjanskoto despostvo, Veliko Tărnovo, 2009, pp. 327-328.
23. v. Sergiu Iosipescu, Contribuţii la domnia principelui Radu I şi a alcătuirii teritoriale a Ţării Româneşti în secolul al XIV-lea, în SMIM, XXVIII, 2010, pp. 25-48.
|
|
Source |
Cronica cercetărilor arheologice din România |
|
Editor |
INP |
|
Language |
RO |
|
|
