.
Arva | Comuna: Broşteni | Judeţ: Vrancea | Punct: Biserica parohială Sfântul Nicolae a fostului schit Căpătanu | Anul: 2001
Anul:
2001
Epoca:
Epoca medievală (sec. XIII -XVIII)
Perioade:
Epoca medievală mijlocie
Categorie:
Religios, ritual şi funerar
Tipuri de sit:
Biserică
Județ:
Vrancea
Localitate:
Arva
Comuna:
Broşteni
Punct:
Biserica parohială Sfântul Nicolae a fostului schit Căpătanu
Persoane implicate și instituții:
Nume Prenume Rol Instituție
Botez Aurel Ioan SC Abral Artproduct SRL Bucureşti
Lupu Emil responsabil SC Abral Artproduct SRL Bucureşti
Sion Gheorghe SC Abral Artproduct SRL Bucureşti
Cod RAN:
Raport:

Fostul schit Căpătanu a fost ridicat la o dată necunoscută încă, majoritatea celor care s-au ocupat de istoricul lui considerând că aparţine celei de-a doua jumătăţi a sec. al XVIII-lea, ctitori fiind mai mulţi membri ai familiei Căpătanu. Prima atestare documentară este din anul 1769. În anul 1797 schitul a fost închinat Episcopiei Romanului de urmaşii ctitorilor, Silvestru şi Macarie ieromonahi şi alte rude a...le lor, datorită condiţiilor financiare dificile în care ajunsese schitul. Cutremurul din anul 1802 a produs stricăciuni mari ansamblului, urmate de o importantă reparaţie. În timpul primului război mondial, biserica a fost folosită ca adăpost de armatele Puterilor Centrale, suferind noi distrugeri, urmate apoi de reparaţii ample. Înainte de cutremurul din anul 1940, în toamnă, a fost realizată ("repictată") actuala pictură interioară de către un pictor focşănean.

În perioada 11 iunie - 20 iunie 2001, a fost realizată prima campanie de cercetare arheologică, pentru obţinerea datelor necesare întocmirii proiectului de restaurare-consolidare a bisericii, în faza studiului de fezabilitate. Au fost efectuate opt casete (concomitent cu investigaţiile geotehnice), cinci la exteriorul bisericii şi trei în interiorul acesteia, iar la aprox. 30 m S de biserică au mai fost efectuate două şanţuri de sondaj.

Pământul viu, reprezentat de un loess prăfos sau uneori, nisipos, se află la o adâncime variabilă, situată între -2,2/-2,8 m faţă de waagriss, în funcţie de configuraţia terenului natural, având în vedere că amplasarea bisericii s-a realizat pe un teren aflat într-o uşoară pantă, orientată N-S. Peste acesta, cu o grosime variabilă de 0,4/0,6 m, se află o depunere aluvionară de pământ castaniu cu urme vegetale şi mult pietriş. Mai ales pe laturile de S şi de E ale bisericii, acest strat a fost perforat de o depunere antropică alcătuită din loess şi cărbune de lemn, mici fragmente de chirpici ars, oase umane. Deasupra acestuia apare stratul de loess aruncat, rezultat din săparea fundaţiilor bisericii, contaminat de mortar din nivelul de construcţie al fundaţiei şi de o lentilă de mortar din nivelul de construcţie al elevaţiei. În unele casete a fost surprins un nivel de moloz, aparţinând unei etape de distrugere parţială a bolţilor bisericii, iar în pridvor, acest nivel este suprapus de un strat de mortar din ciment, aparţinând construirii pridvorului actual. Nivelurile din sec. XIX - XX au fost în mare parte afectate, la exteriorul bisericii, de amenajarea soclului de piatră actual şi a unui trotuar din bolovani de râu.

Fundaţiile bisericii au fost realizate unitar la nivelul tuturor compartimentelor sale. A fost, iniţial, realizat un şanţ de fundare ce a ajuns până la pământul viu (cu excepţia zonei altarului), în care a fost turnat un amestec de bolovani de râu de dimensiuni medii cu mortar de var şi nisip. Deoarece partea superioară a fundaţiei depăşea nivelul de călcare al constructorilor, în unele zone a fost amenajată o gardină din bolovani de râu pe post de cofrag, ce s-a păstrat în zona pronaosului. În zona altarului, unde şanţul de fundare a întâlnit un mormânt anterior de inhumaţie pe care l-a deranjat, peretele exterior al fundaţiei a căpătat un aspect neregulat.

Fundaţiile au o înălţime totală între 0,8/1 m şi nu prezintă crăpături, fracturi sau forme de tasare. Fundaţia peretelui de compartimentare dintre naos şi pronaos prezintă, în zona casetei interioare efectuate, două fisuri superficiale.

Pridvorul actual a fost adăugat într-o perioadă neprecizată, între 1802 şi primul război mondial, preluând traseul laturilor de N şi de S ale pridvorului anterior şi şi-a adosat fundaţia sa laturii de V a celui iniţial.

Această fundaţie este alcătuită tot din bolovani de râu înecaţi în mortar, dar de ciment, având talpa de fundare cu 0,1/0,2 m mai jos.

În această etapă a cercetării ne-am propus să rezolvăm doar câteva dintre problemele de evoluţie a bisericii fostului ansamblu monahal. De aceea, multe dintre aspecte vor deveni puncte ale capitolului de probleme nelămurite.

1. Pe amplasamentul cimitirului sătesc şi al bisericii actuale a funcţionat o altă biserică şi un cimitir aferent. A fost surprinsă o groapă de mormânt în Cas. 2, care a fost tăiată de şanţul de fundare a bisericii actuale. În interiorul altarului a fost descoperit in situ un picior de cruce şi oseminte umane în poziţie secundară. Tot pe acest amplasament a funcţionat şi o construcţie civilă, din interiorul acesteia provenind un fragment de cahlă cu faţa închisă şi cu picior, micasată şi cu decor vegetal stilizat, reprezentând o floare de crin. Piesa se datează larg în sec. XVII - prima jumătate a sec. XVIII.

Însă imediat deasupra pământului viu a fost observat şi un nivel de loess conţinând mult pigment de cărbune şi mici fragmente de chirpici ars care, stratigrafic, este cel mai vechi nivel de locuire de aici.

2. La o dată încă neprecizată, dar, cu o mare aproximare, în a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, pe una din moşiile cetei de neam a Căpătanilor, cu aprobarea întregii obşti răzeşeşti, a fost edificat ansamblul monahal cu hramul "Sfântului Nicolae". Planul bisericii era de tip treflat, având compartimentările obişnuite, din care astăzi nu se mai păstrează pridvorul. În mod sigur, peste pronaos se înălţa un turn clopotniţă accesat printr-o scară practicată în grosimea zidurilor de N şi de V ale pronaosului; este posibil să fi existat şi o turlă peste naos. În urma investigaţiilor din casetele denumite Cas. 1, Cas. 6, Cas. 7, s-a constatat că, iniţial, biserica a avut un pridvor cu o lungime de aprox. 2 m, ţesut la nivelul fundaţiei şi al elevaţiei cu pronaosul bisericii.

Pentru ridicarea bisericii, probabil că a fost folosită forţă de muncă locală şi materiale de construcţie aflate în prejmă. A fost realizată o fundaţie din bolovani de râu, provenind din albia Milcovului şi de pe panta sudică a Măgurii Odobeşti. Anterior săpării fundaţiei a fost realizată o nivelare a terenului natural, panta orientată N-S determinând dimensiunile diferite ale fundaţiei bisericii pe laturile de N şi de S, cota stratului de pământ viu fiind urmărită, în toate situaţiile, de talpa fundaţiei.

Biserica a avut, în etapa iniţială, un soclu din cărămizi de epocă (26 x 12 x 4 cm), alcătuit din 3 - 5 asize. Acesta era decroşat exterior faţă de elevaţie şi a reprezentat stratul de egalizare necesar pentru o corectă construire a paramentului. Atât la nivel de soclu cât şi de elevaţie, a fost folosită cărămidă de epocă, având dimensiunile precizate anterior. Cărămida a fost realizată din materie primă locală, cu un conţinut mare de sare, cu o ardere nesatisfăcătoare şi cu o grosime ce varia de la 4 la 5 cm.

A existat o pictură iniţială interioară. Resturi de tencuială originală au fost descoperite în toate compartimentele interioare ale bisericii investigate arheologic, sub tencuiala actuală. Portalul şi ancadramentele de ferestre credem că sunt cele originale. Tâmpla actuală, pe o înălţime de 2,5 m, ca şi pictura din registrul inferior, pot aparţine primei etape. Ea a fost construită iniţial întreţesută la nivel de fundaţie şi adosată la nivel de elevaţie la pereţii de S şi N ai altarului.

3. Probabil cu ocazia cutremurului din anul 1802, biserica a suferit mari distrugeri. Credem, că la acea dată au fost avariate, foarte grav, boltirile şi clopotniţa de pe pronaos. Arheologic, nu au fost surprinse urmările acestor distrugeri, molozul fiind probabil îndepărtat de pe nivelul de călcare. Această etapă este pusă în evidenţă mai ales de corespondenţa epitropilor schitului cu domnia Moldovei, căreia îi sunt solicitate ajutoare financiare pentru reparaţii, în anul 1803.

4. Imediat după anul 1803, biserica schitului a fost reparată. Amploarea distrugerilor din 1802 şi, deci, a reparaţiilor din perioada următoare, se reflectă la nivelul bolţilor şi turnului clopotniţă, ce au fost, în totalitate, refăcute din lemn.

5. Considerăm că actualul pridvor a fost construit în perioada interbelică. Nivelul său de construcţie suprapune o vatră deschisă, datată în perioada primului război mondial. Realizarea sa a fost ulterioară altor două momente: primul este reprezentat de demolarea pridvorului originar, iar al doilea moment este reprezentat de ridicarea a două contraforturi, ce au preluat partea inferioară a elevaţiei primului pridvor. Tot acum este înlocuit soclul original din cărămidă cu actualul soclu din piatră de talie. Contemporană cu această etapă credem că este realizarea unei centuri superioare şi refacerea bolţilor sus amintite, care sunt "sigilate" de realizarea actualei picturi, anterioară anului 1935.

Pardoseala din scândură a fost realizată înainte de pictura actuală; suportul de tencuială se opreşte (în toate casetele interioare efectuate), la nivelul pardoselii din scândură.

Nu se cunosc primele două etape de locuire umană pe acest teritoriu. Urmele unor morminte deranjate de fundaţiile bisericii ne conduc la afirmaţia că pe acest loc a funcţionat un cimitir medieval cu o biserică aferentă. Plasarea în timp şi descoperirea unor complexe aparţinând acestor etape, sunt probleme de rezolvat într-o cercetare viitoare.

Nu a putut fi datată absolut nici edificarea bisericii şi nici vreo altă etapă de reparaţie, cu excepţia picturii actuale. Analizând conţinutul actului de închinare din data de 20 iulie 1797 putem formula câteva observaţii istorice cu privire la condiţiile ctitoririi schitului:

- Faptul că actul de închinare din 20 iulie 1797 este semnat de rude colaterale ale unui preot Apostol Căpătanu şi de obştea sătească, ne oferă prezumţia că acest preot este ctitorul principal al schitului şi că la acea dată nu existau moştenitori de gradul I ai acestuia (vezi însă şi preotul Gheorghe Moise care se iscăleşte ca preot, fără grad de rudenie cu Apostol). O altă concluzie ar fi aceea că schitul poartă numele satului şi nu al preotului ctitor, care poartă la rândul lui numele satului unde se afla biserica la care slujea sau poate ca o subliniere a faptului că era "om al locului", al satului Căpătanu.

- Participarea obştii săteşti la actul de închinare nu poate fi motivată decât prin participarea acesteia la actul de ctitorire, alături de Apostol Căpătanu, (considerat ctitorul principal), participare realizată în diferite forme. Aşa se explică faptul că închinarea are nevoie şi de acordul "poporenilor".

- Faptul că Apostol Căpătanu era preot, absenţa altei biserici (contemporană cu schitul) care să deservească comunitatea locală, surprinderea unor morminte anterioare bisericii actuale şi nominalizarea ctitoriei fie ca biserică (chiar şi în actul de închinare !), fie ca schit, ne determină să credem că preotul ctitor nu a făcut altceva decât să ridice, cu participarea întregului sat, o nouă biserică pe locul uneia mai vechi. Absenţa descendenţilor direcţi şi probabil decesul soţiei, l-a determinat să transforme (în baza drepturilor de ctitor), biserica ctitorită în schit de sat, iar el să se călugărească în parohia pe care o deservea. Acest caz nu ar fi singular pentru epocă şi zonă, acordul Episcopiei fiind foarte uşor de obţinut. Probabil că fosta casă parohială, aflată undeva în preajmă, a fost transformată în corp de chilii.

Exemplul ctitorului a fost urmat de nepoţii lui, care semnează actul de închinare în calitate de monahi ai schitului (Silvestru ieromonah, Macarie monah).

- Probabil că în toată perioada de funcţionare a schitului, biserica a continuat să deservească şi satul Căpătanu. De menţionat că satul este anterior schitului, numele său provenind probabil de la antroponimul ce desemna o ceată de neam, membră a unei obşti teritorializate umblătoare pe bătrâni, ce s-a desfăcut anterior sec. XVIII. Această ambiguitate de statut credem că s-a datorat atât dublei funcţiuni (schit şi biserică comunitară), cât şi aspectului ansamblului arhitectonic (o biserică înconjurată de un cimitir sătesc, cu una sau mai multe clădiri împrăştiate în jur, în care vieţuiau descendenţi ai familiei Căpătanu, ce obţinuseră ranguri monahale, scutiţi de impozitele apăsătoare ale epocii).

- În ceea ce priveşte pictura murală, în acest moment se observă clar două etape. Cea mai recentă datează dinaintea anului 1935, când există informaţii că a fost spălată pictura iconostasului, pereţii altarului şi sânilor. Cea mai veche, pentru care nu avem momentan elemente de datare, se observă la partea inferioară a iconostasului. În tradiţia locală a rămas faptul că biserica a fost folosită drept grajd şi adăpost în acea perioadă. Probabil că atunci a fost pierdut şi clopotul (actualul clopot fiind realizat după primul război mondial).

Descoperirea urmelor unei vetre simple, sub nivelul de construcţie al actualului pridvor, ne determină să afirmăm că trupele aflate în prejma frontului de pe linia Galaţi – Mărăşti – Mărăşeşti - Oituz, au depreciat mai amplu biserica decât cutremurele anterioare şi ulterioare.

Secţiunile I şi II realizate la cca. 20 de m S de biserică, nu au oferit informaţii arheologice importante. Putem afirma doar că în sectorul sondat nu există urmele unor anexe ale schitului şi nici urme antropice anterioare.

Sursa:
Cronica cercetărilor arheologice din România
Editor:
CIMEC
Limba:
RO