Home Page
English
Cronica cercetărilor arheologice din România, 1983 - 2012.
Rapoarte preliminare de cercetare arheologică

Raport de cercetare arheologică

Bălteni | Comuna: Periş | Judeţ: Ilfov | Punct: Mănăstirea "Sf. Paraschiva" | Anul: 2002

Anul   2002
Epoca
Epoca medievală (sec. XIII -XVIII)
Perioade
Epoca medievală mijlocie
Categorie
Religios, ritual şi funerar
Tipuri de sit
Mănăstire
Localizare pe hartă   Localizează pe harta României
Judet   Ilfov
Localitate   Bălteni
Comuna   Periş
Punct
Mănăstirea "Sf. Paraschiva"
Sector   
Toponim   
Persoane implicate și instituții
NumePrenumerolInstituție
Iosipescu Raluca-Georgeta Institutul Naţional al Monumentelor Istorice
Iosipescu Sergiu responsabil Muzeul Militar Naţional "Regele Ferdinand I"
Cod RAN    104564.03
Raport Situl istorico – arheologic
Aşezat pe un bot de colină mărginit din trei părţi de apele Băltenilor, azi Scroviştea, baltă confluentă spre nord-est cu râul Ialomiţa şi odinioară înconjurat de pădurile codrului Vlăsiei, situl avea o situaţie prielnică atât instalării unei comunităţi umane cât şi apărării acesteia prin "tăierea" accesului dinspre uscat. Dealtfel întreaga vale şi bazinul Ialomiţei a fost bine locuit în timpurile preistorice, în antichitate şi evul mediu, râul făcând legătura dintre zona montană, de dealuri şi Dunărea de Jos.
Anterior bisericii existente astăzi începuturile istorice ale Băltenilor sunt cunoscute graţie unor surse diplomatice, majoritatea păstrate în transcrieri în "Condica mănăstirii Radu Vodă". Faptul este explicabil întrucât mănăstirea Bălteni fusese închinată la muntele Athos prin intermediul ctitoriei bucureştene a lui Radu vodă Mihnea.
Dintr-un act de la 16 mai 1628 referitor la situaţia de la începutul secolului al XVII-lea – asupra căreia vom reveni – ocină la Bălteni avea Badea vornicul de la Măgurele din neamul boierilor Cojeşti, trăitor pe la mijlocul sau chiar în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Este un prim indiciu asupra vechimii sitului. Acte de vânzare din 3 septembrie 1618, 10 mai 1619, confirmate printr-un hrisov al principelui Gavril Movilă (ante iunie 1618 – post iulie 1620) din 20 iulie 1620, indică împărţirea anterioară a satului în două, între fetele Barcăi postelnicul din Cojeşti – anume Ilina, Dospina şi Forea, împreună cu soţii lor Gheorghe, Mirco şi Pătru – şi jupâneasa Neaga cu soţul ei Neacşul postelnicul şi de la Grigore comisul cu jupâneasa lui Neaga, stăpânitori ai celeilalte jumătăţi. Dar şi această jumătate din Bălteni fusese al aceluiaşi Barcă postelnicul din Cojeşti (document din 16 iunie 1621).
Se constată astfel că posesiunile boierilor din Cojeşti – sat situat în estul judeţului medieval al Ilfovului, în bazinul apusean al Mostiştei – s-au întins şi la sud-est (Măgurele) şi la nord-vest (Bălteni) de reşedinţa Curţii domneşti de la Bucureşti.
După un document din 3 aprilie 1534 din domnia principelui Vlad-Vintilă de la Slatina la sat la Bălteni "l-au ajuns moartea pre Vlad voievod cel Bătrân". Precizarea, făcută desigur spre a-l deosebi pe cel mort de urmaşii săi din prima treime a secolului al XVI-lea când se scria hrisovul, se poate referi la unul dintre principii Vlad din secolul al XV-lea. În istoriografie s-a adoptat, în general, identificarea celui mort la Bălteni cu Vlad vodă Dracul, ucis în noiembrie sau decembrie 1447 din porunca lui Iancu de Hunedoara, atunci guvernatorul regatului Ungariei. Dacă este vorba de Băltenii din Ilfov, atunci vechimea sitului coboară până în prima jumătate a veacului al XV-lea.
Dincolo de legendele culese în zonă la cumpăna veacurilor XIX-XX, cu posibile contaminări cu literatura istorică populară şi mitică, după care începuturile Băltenilor s-ar asocia luptelor lui Radu vodă Negru cu tătarii, câteva toponime din preajmă atrag cu precădere atenţia. Este vorba mai întâi de pădurea Radu vodă care acoperise cândva şi botul de colină pe care s-a construit mănăstirea. Dacă nu este principele contemporan reîntemeierii din secolul al XVII-lea – Radu vodă Mihnea, dealtminteri un protector al ctitorului, desigur că poate fi unul dintre domnii din secolele XV – XVI.
Apoi ceva mai la NNE de Bălteni se află cătunul Hărăboc, toponim în care se poate recunoaşte imediat rădăcina veche slavă ?????? – din care au derivat echivalentele slavone pentru viteaz şi vitejie.
Toponimele invocate sunt de natură să confere sitului un surplus de interes istoric şi arheologic.
Implantarea monastică:
Două acte din domnia lui Alexandru vodă Iliaş (post nov. 1627 – ante oct. 1629) relevă existenţa înaintea bisericii de azi a unui alt lăcaş de cult. Actul de la 16 mai 1628 aminteşte "mănăstirea ce au avut la Bălteni /…/ maica Anghelina monahia". Trăgându-se din neamul boierilor Cojeşti, stăpânitorii ocinei pe care se construise lăcaşul, este firesc ca acesta să se fi înfăţişat logofătului redactor al actului drept o proprietate a maicii Anghelina. Dar deoarece Anghelina monahia era fiica "maicăi Catalina" şi aceasta nu are atributul de "jupâneasă" – cum s-ar fi cuvenit unei soţii de boier, este plauzibil ca mănăstirea să fi existat încă de pe vremea mamei, deci în ultimele decenii ale secolului al XVI-lea. Un hrisov de la 10 septembrie 1628 indică şi hramul mănăstirii din Bălteni a maicii Anghelina - Sf. Parascheva.
Actul deja invocat de la 16 mai 1628 cuprinde un adevărat fragment de cronică vorbind de "arderea şi pustiirea" Băltenilor "în zilele lui Simeon vodă", adică fie după noiembrie 1600 şi post 4 iulie 1601, fie între noiembrie 1601 şi iulie 1602 când fratele principelui Moldovei, susţinut iniţial de poloni, apoi de tătari, a ocupat scaunul domnesc al Ţării Româneşti.
Cu acest prilej "maicăi Anghelinii monahii i s-au întâmplat moarte iar mănăstirii ce au avut la Bălteni ardere şi pustiire", risipindu-se şi aşezarea.
În anii 1618 – 1621 urmaşii boierilor din Cojeşti şi ceilalţi posesori de ocine aici le-au vândut marelui armaş – ulterior mare clucer şi mare pitar – Dumitraşco din Bogdănei şi soţiei sale Alexandra.
Socrul lui Dumitraşco, Hrizea, pe atunci mare vornic a decis refacerea aşezământului monastic, cu atât mai mult cu cât aici la Bălteni, şi poate şi la Dobroeşti în preajma Bucureştilor îşi avea curţile.
Noua implantare monastică (post 1626) ctitorită şi patronată de un personaj politic al vremii de primă însemnătate a avut desigur o cu totul altă extindere decât aceea a jupâneselor Catalina şi Anghelina din neamul Cojeştilor.
Informaţii, supuse întrucâtva cauţiunii, figurează în jurul bisericii două incinte cu chilii (I. Popescu, Băjenaru, 1913).
În anul 1906 cercetând Băltenii în căutarea mormântului lui Vlad vodă Dracul, Nicolae Iorga remarca locul, din dreapta intrării, în livada cu pruni, atribuit caselor marelui vornic Hrizea, din care se scosese până şi cărămida pivniţelor (BCMI, I, 1908, 113).
Şi din examinarea actuală a terenului întregului bot de colină este evidentă extinderea în jurul actualei biserici a fostei mănăstiri, creând un important subsol arheologic databil în secolele XVII – XIX.
Izvoare epigrafice.
Principala sursă epigrafică este inscripţia de deasupra intrării în pronaos. Atât ancadramentul cât şi însăşi inscripţia ridică serioase îndoieli în privinţa poziţiei iniţiale, formei şi a cauzei pentru care o parte din pisanie a rămas neterminată şi doar schiţată. Iată textul săpat în piatră:
+ Acest sfânt şi dumnezeiesc hram al sfântului marelui arhiereu Nicolae zidit-o [-am] de în temeiu eu robul lui H[risto]s // Hrizea mare dvornic den cât mi-a dat Dumezeu cheltui şi ajutând Dumezeu ridicat-am această sfântă rugă în slava şi // în lauda lui Dumnezeu celui slăvit în Troiţă şi în numele marelui sfântului Nicolaie făcătoriu de ciude şi s-a început în zilele lumi//
Din textul numai schiţat în partea de jos Nicolae Iorga a putut citi "natului domn Io Alexandru, fecior Radului" şi veleatul 7134 (1626).
După o inscripţie pictată în dreapta intrării rezultă că Hrizea mare vornic ar fi ridicat mănăstirea împreună cu "Dumitra[na]" deşi soţiile cunoscute ale înaltului dregător erau Vlada şi apoi Gherghina (N. Stoicescu, 1971, 195). Este probabil ca Stoica pisarul acestei inscripţii să fi citit deasupra uşii de intrare în partea inscripţiei nesăpată şi doar schiţată, astăzi invizibilă, de fapt un nume apropiat, mai degrabă Dumitra[şco], care nu era altul decât ginerele lui Hrizea şi mai ales posesorul ocinei Băltenilor.
Scrierea pisaniei săpată în piatră este făcută de un meşter priceput şi întrucâtva barocizant al chirilicalelor, corespunzător epocii de creaţie artistică a domniei lui Matei Basarab.
Sondajele arheologice:
Cu toate că situl arheologic al fostei mănăstiri din Bălteni cuprinde o arie mult mai întinsă, în această etapă s-au efectuat doar două sondaje de verificare a stării temeliei pe care se înalţă biserica. Primul sondaj, numit C 1 (1,65 x 1,30 m) a fost amplasat în dreptul altarului, între contrafortul din axul acestuia şi contrafortul de sud-est. Al doilea sondaj, numit C 2 (1,90 x 1,45 m) a fost practicat pe latura de sud a bisericii, la colţul dintre naos şi portic. Adâncimile fundaţiilor şi a nivelelor arheologice au fost luate sub brâul ce înconjoară biserica, având în vedere lipsa unui waagriss şi panta terenului ce coboară către apă.
În C 1 sub pavajul actual de cărămizi, situat la - 0,75 m faţă de brâu, se află un strat gros de mortar cu ciment şi var care îneacă contrafortul din axul altarului şi cămăşuieşte fundaţia acestuia pe o adâncime de cca. - 0,15 m. Acest strat aparţine probabil etapei de restaurare a bisericii efectuată de Domeniile Coroanei la începutul secolului XX. Fundaţia din cărămidă a contrafortului din axul bisericii coboară până la o adâncime de - 2,05 m sub nivelul brâului şi nu este ţesută cu cea a altarului. Fundaţia altarului, din cărămidă cu bolovani mici de râu amplasaţi din loc în loc şi apoi în strat continuu pe ultimele două asize, se continuă până la – 2,45 m sub brâu. La – 1,35 m şi – 1,60 m sub brâu prezintă amprente de mortar cu ciment aparţinătoare stratului de la restaurarea de la începutul secolului XX. Semnificativ pentru rolul scăzut în sprijinirea altarului al contrafortului acestuia este faptul că fundaţia sa se depărtează mult de cea a altarului, între ele infiltrându-se stratul de mortar cu ciment amintit. Fundaţia contrafortului de sud-est, deşi coboară până la – 2,45 m - deci la aceeaşi adâncime cu cea a altarului - nu este ţesută cu aceasta. Ea este înecată în mortar, având aspectul unui blocaj. La – 2,22 m sub brâu, în zona altarului au fost descoperite oseminte umane în poziţie secundară, fără inventar arheologic, probabil răvăşite de succesivele lucrări de sprijinire a acestei zone a bisericii.
În C 2 sub pavajul actual – de sub care s-a prelevat o cărămidă întreagă cu dimensiunile de 29 x 14 x 4,3 cm, după consistenţă părând o reproducere din timpul restaurării din primii ani ai secolului XX – se află un strat a cărui grosime variază între 0,40/0,65 m conţinând numeroase fragmente de cărămidă şi mortar. Urmează apoi un strat de pământ castaniu închis, gros de cca. 0,40 m cu urme de arsură şi în care au fost găsite oseminte umane în poziţie secundară fără inventar arheologic. Acest strat corespunde unui decroş al fundaţiei naosului. Sondajul s-a continuat până la pământul viu situat la adâncimea de - 2,05 m faţă de brâu. Fundaţia naosului, un masiv de cărămidă înecat în mortar, coboară la – 1,52 m faţă de brâul bisericii, aici situat la + 0,20 m faţă de nivelul solului. Ea prezintă un traseu ieşit din verticala naosului cu aproape 0,30 cm, decroşul situându-se la – 0,82 m sub brâu. Fundaţia porticului, neţesută cu cea a naosului, are însă acelaşi aspect de masiv de cărămidă înecat în mortar şi coboară la – 1,88 m sub brâu. La – 0,60 m fundaţia porticului iese din verticală cu 0,10 m la limita dinspre naos, cu 0,25 m la distanţa de 1 m de zidul naosului şi cu 0,10 m la 1,90 m faţă de naos, având un traseu oarecum semicircular. Acest traseu insolit sugerează eventual fundaţia unui turnuleţ circular adosat bisericii, al cărui rost putea fi de a permite accesul la partea superioară a pronaosului unde se vor fi aflat clopotele. Prezenţa clopotelor actuale în construcţia de lemn de deasupra porticului, în faţa naosului, ar putea proveni din tradiţia funcţionării clopotelor într-o încăpere de deasupra naosului. Un studiu atent de parament ar putea verifica această ipoteză, dar mai ales săpătura arheologică în interiorul porticului.
Concluziile principale ale restrânselor sondaje arheologice în afara stabilirii stratigrafiei şi adâncimilor tălpii fundaţiilor se referă la aspectul acestora din urmă. Este foarte evident că fundaţia altarului este deosebită de aceea a naosului şi a porticului. Fundaţia altarului terminată cu două rânduri de bolovani de râu este continuată în elevaţie de zidul altarului situat în acelaşi plan. Astfel spus în acest loc este o singură fază constructivă.
În acelaşi timp, adâncimea temeliei altarului este mai mare cu aproape 1 m faţă de cea din zona naosului, diferenţă apreciabilă, ce nu poate fi explicată doar de existenţa unei pante naturale a terenului. O posibilă fundare în trepte a bisericii actuale nu va putea fi verificată decât în urma unor cercetări arheologice mai ample.
Fundaţia naosului şi a porticului deşi neţesute şi cu adâncimi diferite, aşa cum s-a arătat, au acelaşi aspect sub raportul mortarului în care au fost înecate. Ambele ies din planul zidurilor ce se înalţă deasupra solului. Este foarte vizibilă de asemenea diferenţa de nivel dintre înălţarea zidăriei parapetului porticului peste temelia sa şi începutul zidului naosului peste fundaţia sa. Diferenţa de nivel sugerează scurgerea unui interval de timp între construirea naosului şi aceea a porticului.
Se constituie astfel câteva argumente importante pentru a susţine ipoteza a două faze de construcţie – o parte din biserica actuală sprijinindu-se pe temelii mai vechi.
Evaluare patrimonială:
Deşi, cu excepţia semnalării unor reparaţii în primăvara anului 1772 – în timpul războiului ruso-otoman – şi în mai 1778, sub domnia reparatorie a principelui Alexandru Ipsilanti (1774 – 1782), a includerii mănăstirii de către Dionisie Fotino în preajma revoluţiei de la 1821 între cele 15 metocuri din judeţele Ilfov – pe locul 14, înainte de Samurcăşeşti (Fotino, III, 168), - ştirile din secolele XVII – XVIII şi începutul celui de-al XIX-lea sunt sporadice – totuşi aşezământul monastic prezintă un deosebit interes arheologic şi arhitectural.
Problematica sitului şi a edificiului existent impune un amănunţit program de cercetare paralel cu lucrările de restaurare pentru a determina evoluţia istorică a aşezării şi ansamblului. Încă din faza actuală se impune stabilirea unei zone de protecţie care să includă cât mai mult din situl istoric.
Această zonă va trebui evident să cuprindă întregul promontoriu pe care se înalţă biserica actuală, eventual căutându-se un alt amplasament pentru viitoarele înhumări şi pe temeiul cercetărilor de teren, a sondajelor arheologice, stabilindu-se o limită vestică a sitului cât mai apropiată de a locuirii medievale şi premoderne.
De asemenea noile lucrări de restaurare trebuie să prevadă cercetări arheologice în interiorul bisericii care să lămurească chestiunea morţii şi înmormântării aici a lui "Vlad voievodul cel bătrân" şi a celorlalte inhumări.
La exterior cercetarea arheologică va trebui să stabilească dacă biserica nu a fost totodată şi capela unor apropiate curţi boiereşti.
Rezumat
English Abstract
Bibliografie
Note Bibliografice
Sursa   Cronica cercetărilor arheologice din România
Editor   CIMEC
Limba   RO


Copyright: autorii rapoartelor și Institutul Național al Patrimoniului, CIMEC, 2020.
Coordonator: Bogdan Şandric. Documentarişti-analişti: Alina Iancu, Iuliana Damian, Oana Borlean. Consultant: Irina Oberländer Târnoveanu. Proiectare ASP şi HTML: Cosmin Miu