Home Page
English
Cronica cercetărilor arheologice din România, 1983 - 2012.
Rapoarte preliminare de cercetare arheologică

Raport de cercetare arheologică

Răcarii de Jos | Comuna: Brădeşti | Judeţ: Dolj | Punct: Castru (100 m SV de gara Răcari) | Anul: 2003

Anul   2003
Epoca
Epoca romană timpurie (sec. I - III);
Neprecizată
Perioade
Epocă neprecizată
Categorie
Apărare (construcţii defensive)
Tipuri de sit
Castru
Localizare pe hartă   Localizează pe harta României
Judet   Dolj
Localitate   Răcarii de Jos
Comuna   Brădeşti
Punct
Castru (100 m SV de gara Răcari)
Sector   
Toponim   
Persoane implicate și instituții
NumePrenumerolInstituție
Bondoc Dorel
Răduţă Silviu
Teodor Eugen Silviu
Cod RAN    71108.02
Raport Castrul de la Răcari a beneficiat de mai multe tentative de cercetare sistematică, începând chiar cu Gr. Tocilescu (1897-1898), continuând cu Gr. Florescu (1928-1929), cel de la care avem un raport ceva mai consistent1. Cercetările au fost reluate de MMN, respectiv Cristian Vlădescu, în 1991-1992, sistate însă, iar tentativele – repetate – de a relua cercetarea sistematică nu s-au concretizat decât în vara anului trecut, din iniţiativa Muzeului Naţional, în cooperare cu Muzeul Olteniei. Motivele reluării activităţii în zonă sunt numeroase, dacă ar fi să amintim aici doar ipoteza Pârvan (cu "colonia Malvensis") sau descoperirile numismatice întâmplătoare, inclusiv pentru perioada post-romană.
Vom începe cu câteva consideraţii topografice generale. Suntem de acord cu ipoteza Florescu referitoare la poziţionarea antică a castrului în imediata apropiere a cursului Jiului (până la care, actualmente, sunt 1,2 km pentru punctul cel mai apropiat, şi peste 2 km până la pod), atât din raţiuni strategice (fortificaţia ar fi trebuit să supravegheze un vad, foarte probabil drum militar) cât şi topografice (aspectul terasat al laturilor de S şi V). Nu putem accepta însă ipoteza că şanţul de apărare era udat de apele râului, diferenţa de cotă dintre fundul şanţului de apărare şi prezumtiva cotă de curgere a Jiului fiind de minim 7 m (date GPS). În plus, ridicarea topografică realizată în mai 2003 a demonstrat că şanţul de apărare nu avea continuitate, de jur împrejurul castrului, accesul la porţi fiind realizat pe sol, nu peste punţi. În fine, cotele şanţului de apărare sunt şi ele dependente de amplasarea castrului pe platoul înclinat, diferenţa de cotă între latura de E şi cea de V fiind de 2 m.
În privinţa dimensiunilor generale ale castrului, măsurătorile noastre, bazate pe ridicarea topografică nouă, sunt ceva mai scurte decât măsurătorile lui Florescu (probabil din ruletă), respectiv 168 (E - V) x 139,8 m (faţă de 173,2 x 141,5 m). Aceste dimensiuni sunt însă estimate după secţiunile Florescu, trasate în lungul curtinelor (!), şi care treceau pe ax la exteriorul paramentului, cel puţin teoretic.
Prima secţiune pe care ne-am propus-o intersectează curtina de E, aproximativ la jumătatea distanţei între Porta Praetoria şi colţul de SE, suprapunând secţiunea S 1 a MMC din 1991, pe o distanţă de 36 m, din preajma intersecţiei cu S 2/1991 până la împrejmuirea (ruinată) a vechii rezervaţii arheologice. Decizia a fost motivată de aspectul evident de lucrare nefinalizată a săpăturii militare, cât şi pentru o încercare de estimare a credibilităţii acestor cercetări2. Secţiunea iniţială, lată de 2 m, s-a lărgit prin acţiunea factorilor de mediu la 3 - 3,5 m, noua secţiune având lăţimea de 4,4 m, pe axul celei vechi.
Vom expune principalele concluzii ale săpăturilor noastre de la E spre V, adică dinspre exterior spre interior.
Zona şanţului de apărare a prezentat destule surprize. În primul rând, absolut cert, există un al doilea şanţ de apărare, la exterior, din care secţiunea noastră (1/2003) nu a surprins decât 2,7 m; absolut suficient pentru a ne lămuri, bineînţeles (carourile 21 - 22). Secţiunea topografică realizată pe platoul uşor înclinat de la răsărit (spre gara Răcari) a relevat o rupere de nivel aflată mult în afara împrejmuirii, ceea ce sugerează că exista, cu destulă probabilitate, şi un al treilea şanţ de apărare. Dacă este aşa, atunci secvenţa şanţurilor de apărare se întindea pe o adâncime de 32 - 33 m, ceea ce, dată fiind configuraţia terenului, este de înţeles, latura de E fiind cea mai expusă. Cel mai impozant rămânea totuşi şanţul principal, învecinat direct cu incinta, care era cel mai lat şi, probabil, cel mai adânc. În ciuda rapoartelor mai vechi, care dau o lăţime standard de 8 m (cu excepţia laturii de N, unde ar fi fost, din motive neclare, mult mai îngust, respectiv 4,5 m), noi am măsurat 11 m (de la bermă la cota maximă spre al doilea şanţ). Nici adâncimile nu se potrivesc întocmai. Măsurat dinspre berma, şanţul are o adâncime de 2,5 m (de la cota de construcţie); măsurat dinspre exterior, diferenţa de nivel între coama dintre şanţuri şi baza şanţului principal este de 1,8 m. Tot spre deosebire de rapoartele vechi, care prezintă şanţul ca având forma unui U, secţiunea în care am lucrat a relevat o formă de V frânt (cu mijlocul ascuţit), partea centrală, cu margini abrupte, măsurând 4,4 m lăţime, cu diferenţe de cotă de 1,35 m (spre interior), respectiv 1,10 m (spre exterior; carourile 18-19).
Umplerea şanţului de apărare s-a realizat în 5 faze:
a) o umplere lentă, din etapa de funcţionare, cu material argilos, în general fără resturi organice semnificative; baza şanţului a cunoscut probabil mai multe curăţări, din ce în ce mai superficiale, baza şanţului îngustându-se progresiv;
b) o umplere datorată colapsării incintei, pe fundul şanţului depunându-se circa 0,4 m de dărâmături; grosul dărâmăturilor a rămas pe berma (v. infra);
c) o umplere masivă, groasă de 1,2 m, cu resturi dispersate ale zidului de incită, majoritatea umpluturii fiind însă reprezentată de pământ, cu rare materiale de interes arheologic; datorită conţinutului stratului imediat superior, trebuie să concluzionăm că aceasta etapă a fost relativ scurtă (de ordinul a câtorva zeci de ani), perioadă în care situl era abandonat;
d) un strat îngust, de 10 - 20 cm, cu resturi ceramice sporadice (probabil începutul sec. IV), dar cu o componentă organică semnificativă, cu aspect de deşeuri menajere, corespunzând reluării locuirii pe fosta fortificaţie;
e) un strat indistinct, de tip "vegetal" (25 - 40 cm), care se datorează ultimelor 14 secole.
Raportul stratigrafic indică faptul că procesul de umplere s-a produs dinspre interior spre exterior, cotele minime evoluând sistematic spre răsărit. O problemă interesantă ridicată de încercarea noastră de a reconstitui fenomenele de umplere este concluzia că volumul de pământ necesar pentru umplerea şanţului era foarte mare, reprezentând cca. 4,85 m3 la fiecare metru liniar de şanţ, doar pentru faza notată anterior c. O asemenea masă de pământ nu putea proveni decât din surparea valului. Concluzia surpă şi ipoteza lui Grigore Florescu, care presupunea că spolierea incintei era rezultatul hărniciei ţăranilor din vremuri recente, în căutare de materiale de construcţii. Pentru ca partea superioară a valului să fi ajuns însă înapoi în şanţ, încă înaintea secolului IV, este obligatoriu ca zidul de incită să fi dispărut complet, până la acea dată. Este foarte greu de precizat însă cine şi de ce a avut nevoie, la acea etapă istorică (imediat după părăsirea Daciei), de atâta piatră de construcţii.

Pentru a epuiza subiectul şanţurilor de apărare, să spunem că sub berma fortificaţiei de piatră au apărut oase de animale, ceea ce ne-a făcut să perseverăm a săpa într-un pământ aparent "steril". Perseverenţa a fost răsplătită prin apariţia unui şanţ dublu care nu poate fi decât al etapei de lemn a castrului. Adâncimea maximă a amenajării este de 1,35 m, cu lăţimea observabilă de 3,94 m (probabil 4,5 m în total), primul şanţ având lăţimea de 2,7 m. Amenajarea pare să fi funcţionat relativ puţină vreme, existând puţine resturi organice, la fundul şanţului, în ciuda faptului că trebuie să se fi aflat foarte aproape de palisadă. Două bârne verticale ce vor fi făcut parte din infrastructura palisadei, groase de 0,3 m, au fost găsite, una suprapusă parţial de fundaţie, iar cealaltă suprapusă de secţiunea colegilor militari (din fericire nefinalizată). Planimetria celor două bârne sugerează o poziţie puţin mai avansată a vechii îngrădituri, probabil cu cca. 1/2 de metru. Nici un fel de urme similare nu au fost găsite la interiorul incintei de piatră. În consecinţă, cele două şanţuri de apărare (posibil 3!) erau realizate imediat sub palisadă, fără interval.
Berma castrului de piatră era amenajată dintr-un rând de cărămidă spartă, fiind lată de 3,4 m, uşor înclinată spre exterior (pentru a nu bălti). La limita dintre berma şi începutul şanţului de apărare a fost sesizată în profil urma unei bârne verticale, cu d = 17 cm şi L = 60 cm, din care 10 cm deasupra bermei. O posibilă explicaţie a unei asemenea amenajări ar putea fi încercarea de a împiedica surparea bermei în şanţul de apărare, precauţie cu atât mai necesară cu cât dedesubt se afla vechiul şanţ de apărare, ceea ce constructorii, evident, nu aveau cum să uite.

Deasupra bermei s-a găsit dărâmătura compactă a zidului de apărare, cu înălţimea maximă de 0,84 m, compusă din bolovani de carieră de dimensiuni mari (până la 40 cm), dar şi cărămidă, respectiv fragmente mari sau chiar cărămizi întregi (42,5 x 28,5 x 6,5; 40 x 28 x 6 cm). S-a observat dispunerea cărămizii în special la baza dărâmăturii, de unde nu a mai fost decât un pas spre a postula că ea se datora suprastructurii incintei, respectiv crenelurilor.

Trecând la incintă, observăm că denivelarea suprafeţei solului actual are în axul vertical exact faţa exterioară a fostului zid, corespunzând deci menţiunii lui Grigore Florescu asupra executării unui şanţ în lungul zidului, pe faţa externă. Atât paramentul exterior, cât şi cel interior prezintă însă acelaşi grad de distrugere (completă, până la fundaţie, excepţie făcând doar câţiva bolovani de pe prima asiză). Confirmând sub acest aspect raportul Florescu, emplectonul, având în compunere pietre de mărimi şi calităţi diferite, cu relativ puţin mortar, a avut o soartă doar ceva mai bună, conservându-se pe o înălţime variabilă, de 30 - 35 cm, pe o l = 55 cm (mai mică pe partea sudică a secţiunii; probabil subţiat chiar de cercetarea lui Florescu). Paramentele spoliate aveau l = 45 cm la interior, respectiv 41 cm la exterior. Zidul de incintă măsura deci, la bază, 1,41 m, adică semnificativ mai mult decât vechile rapoarte (1 m la Florescu, maxim 1,13 m la Vlădescu - Avram).

Având în vedere tratamentul similar al celor două paramente, părerea noastră este că au fost spoliate din vechime, nefiind rezultatul vreunei activităţi mai recente. Caracterul sistematic al spolierii este însă ceea ce intrigă aici, fiindcă este limpede că ceea ce intervenţia respectivă a vizat nu era dărâmarea fortificaţiei, ci recuperarea integrală a pietrei mari. O asemenea acţiune cu greu s-ar putea pune în sarcina celor care au locuit situl în veacul al IV-lea, pentru că, aşa cum vom vedea, aceştia au reutilizat alte genuri de materiale, cel puţin în perimetrul cercetat recent. Este de asemenea de presupus că spolierea s-a realizat după ce dărâmătura masivă de pe berma fusese acoperită de ierburi, fiindcă de acolo s-ar fi recuperat, mai uşor, materiale de aceeaşi calitate.
Fundaţia curtinei era realizată din spărtură măruntă de piatră, piatre de râu şi fragmente mici de cărămidă (!) înnecate în mortar, compoziţia fiind extrem de dură. Amestecul descris este aşezat pe un rând de pietre de râu, relativ mici şi sortate (10 - 15 cm pe dimensiunea maximă). Înălţimea fundaţiei este de 0,40 m, şi această dimensiune fiind mai mare decât cele constatate de predecesori.
Imediat la interiorul incintei, în partea sudică a secţiunii (carourile 12 - 13), am întâlnit un complex de natură să ne contrarieze, cel puţin iniţial. Paralel cu paramentul spoliat al incintei şi lipit de acesta, a fost găsit un alt parament, compus din două rânduri de bolovani de carieră de mari dimensiuni (până la 40 cm), parţial prelucraţi, parament din care nu se mai conservă decât prima asiză. Lăţimea maximă a acestui parament este de 0,7 m, spre S, iar cea minimă este de 0,58 m, la N, sugerând o orientare uşor deviată de la traseul curtinei. Spre interior este amenajată o podea dintr-o piatră moale (o gresie gălbui), plată, podea tăiată la cca. 2 m spre interiorul castrului de o amenajare mai târzie. Totul indica un turn, tăiat la N de secţiunea din 1991, la V de amenajarea ulterioară, iar la S limitat de chiar marginea secţiunii noastre, astfel încât nu se cunoaşte deocamdată nici o dimensiune completă. Turnul suprapune stratigrafic prima nivelare cu lut (nivelul de fundare), dar este tăiat, deasupra primei asize, de nivelurile de construcţie ale curtinei. Obiectivul nu poate fi aşadar atribuit fazei hibernale a castrului, ci amenajărilor de campanie. Este de observat că turnul se află exact la jumătatea distanţei între colţul de SE şi turnul sudic al porţii praetoria, ceea ce corespunde regulilor generale de construcţie a unui castru din sec. al II-lea3. Găsirea fundaţiei unui turn intermediar în exact poziţia aşteptată mai spune ceva, şi anume că planul castrului de pământ a fost, cel puţin în linii generale, repetat de planul castrului de piatră, deşi, în cazul în speţă, turnul intermediar nu a mai fost ridicat. Evident, fundaţia de piatră nu presupune obligatoriu o structură grea, fiind mult mai plauzibil ca aceasta să fi fost din lemn; fundaţia de piatră era însă necesară pentru a suporta în bune condiţii o construcţie de lemn cu etaj, de minim 6 m înălţime.
Situaţie simetrică la ambele profile, nivelul de fundare a fost străpuns de o amenajare ce succede în timp construcţiei zidului de incintă, la cca. 2 m spre interior, peste care s-a depus pământul scos din şanţul de apărare, stratigrafic distingându-se clar între pământul de la suprafaţă, negricios, şi cel din profunzimea şanţului, cu lut nativ, practic fără urme antropice (izolate). Unghiul separaţiei dintre cele două categorii de umplutură sugerează faptul că pământul a fost aruncat de la înălţime, deci după ce zidul de incintă fusese ridicat, cel puţin în parte. Deducţia este confirmată de situaţia stratigrafică de pe ambele maluri, sub pământul din agger aflându-se mai multe dungi cu urme de mortar şi piatră spartă mărunt. Pe profilul de S exista chiar o sugestie mai clară a momentului în care valul a fost ridicat (iar şanţul de apărare săpat): la baza pământului galben se află un grupaj de cărămizi sparte, sugerând că, la acelaşi moment, se ridicau crenelurile.

Rostul amenajării care străpunge nivelul de fundare nu a putut fi explicat; această amenajare, cert în legătură cu construcţia fortificaţiei (cele două profile, aflate la 4,4 m distanţă, sunt identice); de altfel, ceva asemănător apare pe singurul fragment de profil publicat la Muzeul Militar în 1996, şi care se referă la aceeaşi secţiune 1, dar la curtina de V, opusă poziţiei discutate. Provizoriu, am putea considera că este un şanţ de drenaj, pentru a limita fenomenele de băltire (favorizate de întinsele lutuiri prilejuite de diverse amenajări).

În privinţa formei iniţiale a valului, nu putem împărtăşi impresia lui Florescu, cum că ar fi fost practic identică cu ceea ce putem vedea astăzi, deoarece ar fi observat o "amenajare cu pietricele" (?). În zona superficială se întâlnesc urme de diverse materiale de construcţie, dar nu pentru că ar exista vreo amenajare de epocă romană, ci ca urmare a activităţilor de spoliere şi/sau nivelare, acestea din urmă de dată recentă, respectiv începutul secolului XX, "pentru a reda pământul agriculturii". Motivul este simplu, şi deja a fost expus: aproape 5 m3 de pământ s-au scurs din agger, înapoi în şanţul de apărare, pentru fiecare metru liniar. Este destul de simplu să spunem că această considerabilă masă de pământ s-a scurs de undeva, adică de pe agger. Chiar dacă am prelungi linia observabilă a valului, până la intersecţia cu incinta, volumul de pământ suplimentar este de numai 2,4 m2 la profil, respectiv 2,4 m3 la metru liniar. Pornind de la această ipoteză de lucru, pentru zidul de incintă ar rezulta o înălţime de 3 m, plus cca. 1,6 m înălţimea crenelului, ceea ce, pentru epoca dată, este rezonabil. Nu ar exista însă alt drum de rond decât curtina însăşi; nu excludem posibilitatea unei amenajări suplimentare, de lemn, care să fi lărgit drumul de rond. În fine, nu putem să nu remarcăm că totuşi lipsesc de la socoteală alţi 2,4 m3 la metru liniar, ceea ce ar presupune un val şi mai înalt, dar pentru că nu avem nici o analogie, ne oprim aici.

La limita umpluturii de pământ negru cu cea argiloasă, a valului, există un complex izolat. Este vorba despre partea dorsală a unui cuptor de sec. VI, dintr-un tip care uzual însoţeşte locuinţele acestui veac. Din locuinţă nu am reuşit să mai recuperăm nimic, secţiunea militară din 1991 căzând pe mijlocul ei; ruinarea malurilor a făcut restul, aşa încât a trebuit să ne mulţumim cu câteva fragmente ceramice recuperate de pe centrul secţiunii, în caroul 10, zonă în care complexele despre care urmează să vorbim au fost deranjate superficial. Dintre aceste fragmente ceramice se detaşează un capac de oală, piesă rară în peisajul epocii.

În dreptul carourilor 9 - 10 arheologii militari au oprit săpătura la 20 cm adâncime, pe o dărâmătură compactă, pe care s-au mulţumit s-o consemneze drept "via sagularis", pentru simplul motiv că, planimetric, ar fi trebuit să fie acolo. Zona de la caroul 10 spre V nu a constituit o prioritate pentru campania 2003, fiind limpede ca nu vor fi bani pentru epuizarea zonei atacate, şi oferind prioritate zonei fortificaţiilor. Degajarea dărâmăturii s-a demonstrat o nucă tare, cu o evoluţie lentă a cercetării, ceea ce ne-a determinat să lucrăm numai pe jumătatea nordică a lăţimii secţiunii. Dărâmătura s-a demonstrat a fi aparţinut unei amenajări de locuire din sec. al IV-lea. După degajarea dărâmăturii am recuperat o tegula mammata decorată cu incizii, întregibilă (pătrată, cu latura de 44 cm), spartă pe loc. Este vorba despre material tegular recuperat şi folosit în alte scopuri decât cele originare, foarte probabil în postura de mobilier interior. În caroul 9, imediat sub nivelul vegetal a apărut un dublu parament de cărămidă, orientat aproximativ paralel cu secţiunea. Paramentul de la marginea secţiunii este realizat din două sau trei rânduri de cărămizi, fără liant. Cărămizile au formate diferite, inclusiv pătrate, recuperate neîndoielnic dintr-o instalaţie de încălzire. Paramentul dinspre interiorul secţiunii are cărămizile aşezate pe cant. După toate aparenţele, cele două paramente de cărămidă realizau doar feţele unui zid de pământ, după modelul unui zid cu funcţie militară. Grosimea acestei alcătuiri măsoară aproape o jumătate de metru (0,47 m). Locuinţa este cu certitudine posterioară părăsirii fortificaţiei, nu numai fiindcă materialul ceramic aparţine fără dubii secolului al IV-lea, ci şi fiindcă amenajarea suprapune ceea ce colegii noştri au presupus corect că ar fi trebuit să fie: via sagularis. Mai rămânem la locuinţa târzie doar pentru a spune că sistemul de construcţie ar putea să pară complet "barbar", dacă el nu ar fi perfect analogic modului de construcţie a barăcilor militare din interiorul castrului şi din perioada lui de funcţionare. În dreptul ţăruşului 8 peretele pare să facă unghi spre N, ceea ce ar presupune ca acele cărămizi aflate pe cant să reprezinte exteriorul clădirii, iar resturile unei amenajări similare, de pe centrul secţiunii, ar reprezenta un al doilea complex de locuire; la acelaşi reper al ţăruşului 8, la doar 30 cm spre S, a fost recuperată o altă cărămidă pe cant, doar că 30 de cm mai jos, orientată în lungul unui parament de lut, aparţinând de data aceasta secolului al III-lea.

Via sagularis era constituită din pietre de râu de dimensiuni mici, similare celor de sub fundaţia incintei, şi rare fragmente ale altor materiale de construcţie, pe un singur rând, fără infrastructură. Am numărat cel puţin patru refaceri, fără ca săpătura să fie finalizată, realizate pur şi simplu prin adăugarea unui rând de pietre peste drumul scufundat în noroi. Lăţimea drumului este variabilă; varianta cea mai veche pe care am putut-o măsura are doar 2 m, însă refacerile par, progresiv, mai largi, surmontând lutul dinspre val şi ajungând astfel la 2,65 m. Ne-am fi aşteptat ca drumul să fi fost mărginit de un şanţ de scurgere, cel puţin spre agger, însă o asemenea amenajare nu a putut fi surprinsă nici în grund, nici în profil. Cât despre forma bombată, tipică drumurilor romane - nici vorbă, unele nivele fiind chiar uşor tasate central, datorită lipsei infrastructurii. Dintre puţinele materiale arheologice recuperate de pe via sagularis, se detaşează o monedă de bronz de la Gordian şi un pilum, recuperate de pe nivelul cel mai târziu de amenajare.

La V de drum se află, lipită de acesta, o construcţie de uz militar, a cărei funcţionalitate exactă nu poate fi deocamdată precizată. Unele obiecte mărunte găsite (sârmă de bronz, zgură în mai multe puncte şi pe ambele nivele) ar sugera un atelier de reparaţii pentru diverse obiecte metalice. Zidurile sunt construite în tehnica descrisă, cu două paramente de cărămidă, cu sau fără liant argilos, cu umplutură de lut. Fără ca sistemul să fi fost surprins la fel de clar ca în cazul amenajării de sec. IV, s-a observat cu uşurinţă frecvenţa apreciabilă a cărămizilor de-a lungul paramentelor de lut, bine conservate, fie şi pe o înălţime de numai câţiva centimetri. Cel mai interesant caz a fost al unui pachet de trei cărămizi suprapuse, din caroul 5, în apropierea malului sudic, a căror poziţie (răsfirate precum un pachet de cărţi de joc şi răsucite la 90° faţă de perete) sugerează că ar fi căzut de la o înălţime ceva mai mare. Direcţia dispersiei cărămizilor sugerează însă că ar fi căzut dinspre peretele de la E, aflat la peste 2 m distanţă, şi nu cel de la V, aflat la doar 40 cm. Dacă observaţia şi deducţia sunt corecte, atunci grupul de trei cărămizi a căzut de la cel puţin 2 m înălţime, ceea ce ne permite să inferăm că peretele era construit, până sus, în aceeaşi manieră. Cele trei ziduri surprinse nu sunt însă tocmai paralele. Cel care mărgineşte via sagularis este înclinat, faţă de secţiune, cu aproape 7°, în timp ce abaterea celorlalte două este mult mai mică, sub 1°. Grosso modo, toate sunt paralele incintei, care prezintă o deviere de 3°. În ciuda acestor diferenţe de aliniere, atât bunul simţ, cât şi situaţia stratigrafică şi inventarele, recomandă interpretarea că toate cele trei spaţii delimitate de ziduri sunt încăperile aceleiaşi clădiri. Distanţa între ziduri este, de la E spre V, de-a lungul malului sudic, de 3,23 m, 3,05 m, respectiv încă un spaţiu de 1,64 m până la marginea secţiunii cercetate (primele trei carouri, proiectate iniţial pentru intersecţia cu S 2/1991, nu au mai fost realizate din lipsă de timp). De la via sagularis până la marginea vestică a secţiunii sunt 8,57 cm. Lăţimea construcţiei de interior ar trebui să fie, conform uzanţelor, de 10 m, ceea ce este perfect plauzibil.

Dintre elementele de inventar recuperate din ruinele barăcii, sunt de remarcat o cheie, balamale şi piroane de construcţie, un mâner de casetă, o cataramă fragmentară de fier, o fisă de bronz, elementele deja remarcate în legătură cu prezumtive activităţi meşteşugăreşti de prelucrare a metalului, fragmente de sticlărie, un fragment de terra sigilatta de pe nivelul mai timpuriu, dar şi elemente mai surprinzătoare, precum un fragment de brăţară de bronz, o mărgea şi chiar o fusaiolă (pe nivelul târziu).

Aşa cum oricine poate constata din documentaţia prezentată, cercetarea nu este finalizată în zona construcţiei (barăcii) interioare. Fie şi aşa, putem afirma de acum existenţa a două nivele de construcţie absolut distincte, pe aceeaşi poziţie, finalul fazei vechi, ca şi a aceleia mai noi, fiind unul brutal, cu urme de incendiu. Ceea ce ar trebui să mai adăugăm, despre ambele faze constructive, este că numărul şi fragmentarea ţiglelor găsite nu agreează ideea unei acoperiri cu material tegular, ci cu materiale uşoare, cele care vor fi şi favorizat incendiile.

Campania 2003 a prilejuit şi începutul unei activităţi de evidenţă topografică în jurul castrului, cu ajutorul tehnologiei GPS. Urmele aşezării civile pot fi urmărite aproximativ 200 spre V, SV, S şi SE de castru, situaţia arheologică fiind neîndoielnic determinată de configuraţia terenului, care coboară, pe aceste direcţii, la un nivel care înseamnă, de fapt, terenuri inundabile. Spre E urmele locuirii par să depăşească 300 de m. Spre N, aşezarea este în bună măsură compromisă de amenajarea căii ferate, a şoselei, şi a aşezării moderne. La S de calea ferată, aşezarea romană se întinde, oricum, pe mai cca. 800 de m pe axa NV - SE, şi cca. 400 pe axa NE - SV, ceea ce însemnă un perimetru de aproximativ 30 ha (inclusiv castrul). Studiul topografic a confirmat opiniile mai vechi şi mai noi asupra posibilităţii ca, în antichitate, cursul Jiului să se fi aflat mult mai aproape de castru, respectiv 200 m SE, ca punctul cel mai apropiat, şi cca. 300 - 400 spre SV. Unul dintre aspectele cele mai interesante sesizate în cursul cercetării de suprafaţă îl reprezintă un val, încă vizibil pe câteva zeci de metri, ca limită de NV a aşezării.

În măsura în care campania următoare va fi finanţată, ne propunem câteva obiective imediate, cu următoarea ordine de prioritate: finalizarea cercetării primelor 10 carouri dinspre V, pentru obţinerea unei secvenţe stratigrafice complete; prelungirea secţiunii spre E, pentru interceptarea lucrărilor de apărare aflate la exteriorul şanţului principal şi a rezervaţiei, cât şi a relaţiei acestora cu aşezarea civilă; dezvoltarea săpăturii spre interior; precizarea dimensiunii aşezării civile prin cercetare de suprafaţă şi cartarea GPS a tipurilor de materiale arheologice prezente la suprafaţă.
Rezumat
English Abstract During the 2003 campaign we excavated the defensive ditch of the camp, as we identified five phases in which it was filled. The 2003 campaign enabled us to start an activity of topographic recording around the camp, by means of the GPS technology. The traces of the civil settlement can be followed about 200 m to the west, southwest, south and southeast from the camp. The goals of the next campaign are: completing the investigation into the first 10 squares from the west, in order to obtain a full stratigraphical sequence; prolonging the section to the east, in order to intercept the defence works found outside the main trench and the reservation, and their relation with the civil settlement; developing the excavations to the interior; specifying the sizes of the civil settlement by surveying and GPS mapping of the types of archaeological materials found at the surface.
Bibliografie
Note Bibliografice
Sursa   Cronica cercetarilor arheologice din România
Editor   CIMEC
Limba   RO


Copyright: autorii rapoartelor și Institutul Național al Patrimoniului, CIMEC, 2018.
Coordonator: Bogdan Şandric. Documentarişti-analişti: Alina Iancu, Iuliana Damian, Oana Borlean. Consultant: Irina Oberländer Târnoveanu. Proiectare ASP şi HTML: Cosmin Miu