Cercetările arheologice din anul 2005 s-au desfăşurat în cursul lunilor iulie–septembrie şi au avut, în general, aceleaşi obiective urmărite şi în anii 2000-2002 şi 2004 prin proiectul NOV(iodunum) 2000, respectiv degajarea unor suprafeţe cât mai mari din segmentul de SE al sistemului defensiv al cetăţii şi stabilirea limitelor cronologice ale acestuia. În acest scop au fost continuate săpăturile arheologice în... cele trei sectoare ale segmentului monumental vizat: - sector Cetate – Turnul Mare (CT) - sector Cetate – Turnu A, fost „Curtina A” (TA = CA) - sector Cetate – Turn Colţ (TC) Cel de-al patrulea sector, unde au fost reluate cercetările arheologice, se află în extramuros şi este sector Cariera de lut – necropola. Proiectul NAP (Noviodunum Archaeological Project) al colegilor britanici a demarat în anul 2005 într-o nouă etapă, prin deschiderea unui sector arheologic la V de tabia (= tabăra) turcească, pe un mic promontoriu care, în conformitate cu topografia terenului, presupunea existenţa unui turn (e). Sector: Cetate – Turnul Mare (CT) În 2004 a fost înlăturat martorul de pământ dintre secţiunile CT9 şi CT2, suprafaţa degajată fiind adâncită până pe dărâmătura ultimului nivel romano-bizantin (N-III). În anul 2005, suprafaţa respectivă a fost adâncită la -4,40 m, pe nivelul N-IV. Ca şi în zona răsăriteană a turnului mare, respectiv în CT61, şi aici au fost descoperite numeroase fragmente de bârne carbonizate, căzute pe N-IV din structura defensivă a turnului, evidenţiindu-se încă o dată puternica distrugere şi incendiere a acestuia de la sfârşitul epocii iustiniene2. Sprijinită pe zidul de incintă, a fost descoperită pe N-IV vatra semicirculară a unui cuptor. În zona sudică a suprafeţei de V a turnului mare, respectiv în CT2 – CT5 (S), a fost curăţat nivelul N-VI, procedându-se apoi la înlăturarea unui strat masiv de dărâmături, care acoperea nivelul N-V. Ambele niveluri sunt puternic incendiate evidenţiind atacuri repetate, legate foarte probabil de invaziile protobulgarilor din vremea domniei împăratului Anastasios (493, 499 şi 502 p.Chr.)3. De o parte şi de cealaltă a turnului mare, în zona de inserţie a laturilor de E şi de V cu zidul de incintă, cele două secţiuni deschise în 2001 – CT7 la E şi CT8 la V – au fost adâncite până la stratul de pământ galben steril. În CT7 acesta este situat la adâncimea de -6 m, raportată la înălţimea actuală a zidului răsăritean al TM, în c. 4-5, la 5,40 m în c. 3 şi la -3,40 m în c. 2. Adâncirea secţiunii ne-a permis obţinerea de informaţii asupra sistemelor constructive folosite cu prilejul refacerilor succesive, care au permis menţinerea acestui monument de arhitectură până în zilele noastre. Întreaga construcţie se sprijină pe o temelie profundă, care atinge, în unele locuri, adâncimea de 2,50 m. Această substrucţie a fost amplasată într-un strat de pământ galben purtat de aprox. 1,10 m grosime, care suprapune loess-ul. Latura de E a TM păstrează urmele a patru faze constructive, marcate de plinte de construcţie care îi dau aparenţa unui monument în trepte (H1=20,60 m; H2=20,40 m; H3=0,50 m). Primele două plinte relevă o zidărie adosată zidului de incintă şi abia la aprox. 1,10 m înălţime, deasupra temeliei, o elevaţie realizată din blocuri paralelipipedice, masive, este ţesută pe zidul de incintă în zona de inserţie. În colţul de SE al turnului se observă orientarea uşor diferită a laturii de E a acestuia faţă de substrucţia profundă, care se păstrează ca o crepidoma, relevând amplasarea TM pe temelii mai vechi. Prima incintă din zona de inserţie este alcătuită din blocuri rostuite, fiind asemănătoare tuturor zidurilor din prima fază a fortificaţie romano-bizantine de la Noviodunum. Ea porneşte de la nivelul superior al substrucţiei laturii răsăritene a turnului, cotă corespunzătoare stratului de pământ galben de sub zidul de incintă, strat perfect păstrat şi în peretele estic al secţiunii CT7. Adâncirea secţiunii până la loess, strat steril aflat la -0,85 m sub talpa zidului de incintă, şi curăţirea acestuia, au favorizat descoperirea celei mai vechi fortificaţii romane de la Noviodunum, foarte probabil faza de pământ a castrului din sec. I p.Chr.4 Este vorba de resturile unui val de pământ prevăzut spre S cu o bermă lată de 3 m şi o fossa cu deschiderea de 3,60 m. Schimbarea sistemului de apărare a oraşului se face ulterior prin construirea zidurilor din piatră. În CT7 se observă cum agger-ul şi fossa sunt acoperite cu pământ galben purtat, în care sunt amplasate substrucţii adânci. În conformitate cu materialul ceramic recoltat, această operaţiune are loc cel mai devreme la începutul sec. III p.Chr5. Cea de-a treia etapă este aceea a fortificaţiei romano-bizantine, fenomen constatat în principal prin elevarea incintei şi adosarea turnului mare, foarte probabil în perioada Tetrarhiei. În c.3 al secţiunii CT7, la -3,70 m adâncime, în stratul de pământ care acoperă berma, a fost descoperită groapa unui mormânt deranjat din antichitate. Determinările au fost efectuate de dr. Jane Sidell din corpul expediţionar britanic „în funcţie de anatomia pelvis-ului, incluzând în acelaşi context nodul sciatic şi musculatura pronunţată a individului. Luând în considerare lungimea femurului, precizează dna Sidell, ne putem gândi că a fost un bărbat înalt, dar nu-i putem estima statura cu elementele avute la dispoziţie. Credem că avea cel puţin 20 de ani”. Scheletul, cu toate că a fost deranjat în antichitate şi îi lipsesc multe din elementele componente, prezintă puncte ale conexiunilor anatomice, care ne permit să stabilim, cu aproximaţie, orientarea sa S-N. Scheletul era depus pe o podea de pământ tare, reprezentând nivelul bermei, şi acoperea o groapă în care se afla o aglomerare de pietre mari de carieră. Între acestea se găseau două cranii umane, unul spart, situat la N şi celălalt la S, în profilul secţiunii. Din groapă au fost recoltate fragmente de ceramică, getică şi elenistică, evidenţiind încă o dată faptul că primul sistem defensiv, respectiv faza de pământ, a fost realizat la sfârşitul epocii elenistice. Cercetările arheologice din CT7 au evidenţiat o locuire intensă în cursul sec. XIII-XIV, în imediata vecinătate a zidurilor cetăţii. Această locuire s-a suprapus, dar, de cele mai multe ori, a perforat nivelurile de locuire ale epocii romane timpurii. În c.3, profil E, la adâncimea de -5,60 m, raportată la înălţimea laturii de E a TM, a fost surprinsă o locuinţă medievală semiîngropată cu două faze de locuire. Locuinţa are o lungime pe profil de 3 m şi, în ambele faze, este prevăzută la N cu o groapă menajeră, adâncă de -0,50 m în prima fază şi de -0,70 m în faza a doua. În conformitate cu fragmentele de ceramică smălţuită recoltate din cele două gropi menajere, avem de-a face cu o locuinţă din sec. XIII, care a perforat un strat de moloz rezultat din distrugerea zidului de incintă şi a laturii de E a turnului romano-bizantin6. Limita sudică a acestei locuinţe era marcată de un zid sau pilon roman timpuriu demantelat în sec. XIV până la bază, pe o înălţime de aprox. 2,20 m.7 În c.1 al secţiunii CT7, între -0,50 m şi -0,80 m adâncime faţă de nivelul accentuat al pantei în acest loc, pe aprox. 2,70 m din lungimea secţiunii a fost cercetată o locuinţă medievală din sec. XIII, care dispunea la SV de o groapă menajeră ovală adâncă de 1,35 m. Groapa a perforat o locuinţă de epocă medio-bizantină şi una de epocă romană timpurie, ambele semiîngropate. Podeaua locuinţei romane timpurii se află la adâncimea de 1,40 m faţă de nivelul pantei, respectiv -3,40 m faţă de înălţimea laturii de E a TM şi, în conformitate cu materialul ceramic recoltat, aparţine sec. II p.Chr. În partea de NE a locuinţei se afla vatra. În partea de V a TM, secţiunea CT8 a fost adâncită, de asemenea, până la loess, în vecinătatea zidului de incintă. Adâncimile, ca şi în CT7, au fost raportate la înălţimea maximă a laturii de V a TM. La -3,10 m, -3,70 m şi -4,30 m, au fost surprinse fragmente din podelele unor locuinţe medievale de suprafaţă, cu urme de incendiu. Cele trei niveluri de locuire sunt despărţite de straturi de nivelare groase de 0,50–0,60 m. Materialul arheologic recoltat (fragmente de ceramică smălţuită, patru monede: una la -3,50 m, două la -3,80 m şi una la -4,10 m; metale, coarne de cerb prelucrate) indică sec. XIII şi XIV. În zona de inserţie cu zidul de incintă, latura de V a TM este marcată la bază de două plinte de construcţie: la -5 m şi la -4,50 m adâncime. Prima a servit ca temelie la ridicarea turnului romano-bizantin în faza iniţială şi, în contrast cu situaţia din CT7, aici substrucţia este ţesută organic pe zidul de incintă. Din c.4 spre S, această substrucţie se personalizează căpătând o altă orientare, conturându-se astfel imaginea unui turn hexagonal cu frontul rotunjit. Ca şi în CT7, această substrucţie profundă a tăiat berma şi fossa sistemului defensiv al fortificaţiei din faza de pământ. Berma, situată la 5,40 m adâncime, se păstrează pe o lăţime de 1,45 m, iar fossa, din care a fost excavată o porţiune largă de aprox. 2,25 m, are o adâncime de 2 m. Materialul ceramic recuperat din umplutura şanţului aparţine sec. II-III p.Chr., evidenţiind, şi în acest loc, că prima fortificaţie de piatră a cetăţii Noviodunum a fost construită în sec. III p.Chr. Constructorii fortificaţiei romano-bizantine au suprapus, de cele mai multe ori, mai vechile substrucţii, modificând însă, orientarea zidurilor. Cea de-a doua plintă de pe latura de V a TM reflectă o refacere a acestuia în epoca romano-bizantină, constructorii folosindu-se de acelaşi sistem de construcţie a paramentului în tehnica opus quadratum. De la nivelul acestei plinte, latura de V a TM prezintă o plombă de aprox. 4 m lungime şi 2 m înălţime, realizată, foarte probabil, în cursul sec. XIII-XIV, când zona din vecinătatea cetăţii era intens populată.