Home Page
English
Cronica cercetărilor arheologice din România, 1983 - 2012.
Rapoarte preliminare de cercetare arheologică

Raport de cercetare arheologică

Roşia Montană | Judeţ: Alba | Punct: Masivele Cârnic, Păru Carpeni | Anul: 2005

Anul   2005
Epoca
Epoca romană timpurie (sec. I - III)
Perioade
Epoca romană
Categorie
Industrial
Tipuri de sit
Exploatare minieră
Localizare pe hartă   Localizează pe harta României
Judet   Alba
Localitate   Roşia Montană
Comuna   Roşia Montană
Punct
Masivele Cârnic, Păru Carpeni
Sector   
Toponim   Alburnus Maior
Persoane implicate și instituții
NumePrenumerolInstituție
Ancel Bruno
Arcălean Claudiu
Bailly Laurent
Bechiri Béatrice
Boussicault Matthieu
Cauuet Béatrice
Constans Antoine
Damian Paul
Galop Didier
Ghergari Lucreţia
Hodis Radu
Ionescu Corina
Laurent Sarah
Mairecolas Mélanie
Metailie Jean-Paul
Monna Fabrice
Munteanu Gabriel
Murariu Alexandru
Orcel Christian
Pavel Romică
Poujol Marc
Rebiscoul André
Rico Christian
Tamaş Călin-Gabriel
Tantau Ioan
Vialaron Christian
Cod RAN    6770.01 6770.05
Raport Topografie şi geologie în Masivul Cârnic şi săpăturile de la Păru Carpeni (misiunea 2005)
Campania de explorare şi săpături arheologice miniere derulată în 2005 la Roşia Montană (coordonator dr. Béatrice Cauuet) a durat trei luni şi jumătate. Obiectivele acestei campanii au fost masivul Cârnic şi sectoarele miniere Carpeni, Orlea şi Ţarina situate la nord de valea Roşia. Echipa a fost alcătuită din 26 de specialişti (arheologi, geologi, environmentalişti şi informaticieni) asistaţi de peste douăzeci de mineri şi muncitori subteran din Roşia Montană. Această misiune, integrată în programul naţional Alburnus Maior, coordonat de MNIR, a beneficiat de cofinanţare din partea companiei RMGC şi a statului francez (UTAH, CNRS, Universitatea Toulouse Le Mirail).
Cercetări în masivul Cârnic
Masivul Cârnic este unul din cele două sectoare miniere principale de la Roşia Montană. Acest masiv este străbătut de un labirint de lucrări miniere moderne care facilitează explorarea. Expertiza din 2000 a pus în evidenţă o concentrare de lucrări miniere antice spre versantul sudic, versant care domină satul Corna. Aceste lucrări antice au fost subiectul unui program de săpături arheologice conturat în 2000 şi dezvoltat la scară mare din 2002, concentrat în principal pe reţelele miniere antice denumite Cârnic 1, 2, 3, 9 şi 10. Ridicarea topografică exhaustivă a lucrărilor subterane a demarat în 2003, în partea vestică, într-un sector denumit Reţeaua Mare, a continuat în 2004 spre zona superioară (Cârnic 15) şi spre est, în sectorul Piatra Corbului (Cârnic 6 la 25). Anul acesta ridicările topografice au vizat cu precădere completarea imaginii lucrărilor moderne situate sub orizontul +932 (orizonturile miniere Ranta şi Calul), care fac legătura între Reţeaua Mare (şantierele antice) şi lucrările din sectorul Piatra Corbului. În prezent dispunem de o ridicare topografică practic exhaustivă a lucrărilor miniere subterane din partea sudică a masivului, acestea însumând aproximativ 16km de lucrări miniere din toate epocile, din care 4km de lucrări romane şi 12km de lucrări moderne, săpate cu exploziv (databile din sec. al XVII-lea la începutul sec. XX).
Cârnic 1
Ridicările topografice demarate în 2004 au continuat şi în 2005 în câteva sectoare ale reţelelor Cârnic 1, 2, 3 şi 9. În acest context, săpături locale au permis să se avanseze semnificativ în eliberarea mai multor fronturi în camera C5 din nivelul Cârnic 1 Superior, permiţând descoperirea de fragmente de lămpi romane şi echipamente din lemn (lopată pentru minereu şi fragment de scară monoxilă romane). Lucrările de topografie au continuat şi în partea profundă a nivelului Cârnic 1 Inferior, mai precis zona abatajelor D14 şi D15.
Cârnic 3
În reţeaua minieră Cârnic 3 au fost conduse două acţiuni punctuale. Prima dintre ele a avut loc în nivelul Cârnic 3 Superior, fiind vorba de un sondaj în partea superioară surpată a galeriei G2. Este vorba de un plan înclinat, săpat descendent direct de la zi spre interiorul masivului. Degajarea sa în sens ascendent a permis să se pună în evidenţă două mici şantiere laterale dar mai ales resturile unei susţineri în lemn antice a galeriei. Aceste resturi lemnoase sunt în prezent obiectul unuei datări dendrocronologice. Cea de-a doua intervenţie a vizat un al doilea etaj cu lucrări miniere situate sub nivelul galeriei de cercetare şi de legătură G11 din nivelul Cârnic 3 Inferior. Acest ansamblu de lucrări miniere antice de cercetare precum şi un puţ aflat în stare foarte bună de conservare sunt în curs de degajare, explorarea şi topografierea lor urmând a fi finalizate în 2006.
Cârnic 2 şi 3
Pe lângă lucrările de degajare şi explorare, în reţelele miniere Cârnic 2 şi 3, precum şi în spaţiul situat între ele s-a realizat un volum important de ridicări topografice, respectiv planuri, secţiuni longitudinale şi transversale în vederea realizării unei viziuni de ansamblu a acestor reţele miniere cu ramificaţii multiple. Aceste ridicări topografice de anvergură reprezintă printre altele şi baza necesară realizării reconstituirii tridimensionale a complexului de reţele miniere Cârnic 1, 2 şi 3.
Cârnic 4
În cazul reţelei miniere Cârnic 4, deschisă descendent, studiul geologic a demonstrat că în acest sector minerii antici au pus în evidenţă un corp de minereu de tip dyke de brecie. Acest corp de minereu a fost exploatat in totalitate într-o sală de dimensiuni mari, coranda CC4, precum şi în două abataje. Ramificaţiile şi buzunarele acestei structuri de dyke au fost la rândul lor explorate şi parţial exploatate prin galerii. În cursul activităţii de exploatare erau fără îndoială active şi o serie de galerii săpate din exterior spre coranda CC4, dirijate astfel în vederea realizării unei joncţiuni. Ţinând cont de poziţia acestor lucrări miniere, este foarte probabil că ele au avut în antichitate nu numai rolul de căi secundare de acces, sau de transport, dar au fost importante şi pentru aerajul natural. De fapt, aceste galerii par că se îndreaptă spre o altă parte a minei, situată în zona superioară a masivului Cârnic, zonă ce este în prezent inaccesibilă.
Cârnic 9
Reţeaua minieră Cârnic 9 a fost degajată integral în partea sa inferioară, care corespunde etajului cel mai interesant, în care există lucrări miniere antice coerente şi în stare relativ bună de conservare. Cercetările geologice din această reţea s-au finalizat în partea vestică a nivelului inferior. Lucrările miniere din această zonă s-au concentrat pe o structură filoniană suborizontală. Analizele de conţinuturi precum şi alte observaţii geologice au precizat limitele corpului de minereu. Este vorba de fanta filoniană şi zona de silicifiere perifiloniană din coperiş, care împreună însumează o lăţime de aproximativ 20cm. Minereul din nivelul Cârnic 9 Inferior este argentifer (polibazit şi tetraedrit). Aurul este de asemenea prezent, însă participarea sa este foarte redusă.
Cârnic 10
Reţeaua Cârnic 10 se remarcă prin şantiere de exploatare verticale juxtapuse. În acest an studiile s-au concentrat cu precădere pe elucidarea contextului geologic al lucrărilor miniere antice. Ansamblul de lucrări antice Cârnic 10 corespunde unei serii de şantiere înclinate, săpate descendent pe înclinare. Lucrările au fost deschise una lângă alta şi una sub alta, fiind repartizate în trei sectoare care grupează serii de galerii decalate pe pantă. Exploatarea pereţilor intermediari a dus la formarea mai multor abataje înclinate de mari deimensiuni. În această parte a zăcământului minerii antici au exploatat preferenţial zonele de intersecţie a unor corpuri de minereu (dykeuri de brecie şi filoane paralele în scară), concentrând exploatarea în culcuşul filonului, abandonând zona de coperiş, porţiune care este bogat mineralizată în aur şi argint. Reţeaua Cârnic 10 este până în momentul de faţă singurul sector în care exploatarea a fost concentrată în culcuşul unei structuri mineralizate, neglijându-se coperişul care ar fi fost uşor de exploatat şi mai bogat decât culcuşul, caracteristică ce era cunoscută de minerii antici.
Ţinând cont de acest volum impresionant de informaţii, atât topografice, descriptive, cât şi geologice, ne-am propus ca în cursul anului 2006 să realizăm un document final de sinteză asupra masivului Cârnic. În acestă sinteză va fi prezentată în detaliu fiecare reţea minieră antică, ţinând cont de întregul volum de informaţii ce există pentru fiecare reţea în parte, date obţinute pe parcursul tuturor campaniilor de săpătură. Realizarea acestei sinteze va reprezenta obiectivul echipei pentru o bună parte a anului 2006. Printre altele, reamintim cu această ocazie că din 2004 se lucrează intens la o restituire tridimensională a unei părţi semnificative a minei antice din Cârnic. Această acţiune, care presupune o muncă susţinută pe o durată îndelungată, este în curs de derulare, iar în final va reda în conexiune reţelele Cârnic 1, 2 şi 3.
Cercetări în zonele Carpeni, Orlea şi Ţarina
Începând cu anul 2004 cercetările s-au reorientat spre masivele Carpeni, Orlea şi Ţarina situate în nord-vestul văii, un sector foarte promiţător în special pentru echipamente din lemn care se păstrează în stare foarte bună de conservare în acest sector cu umiditate ridicată. Sectoarele Orlea, Ţarina şi Carpeni sunt învecinate şi se găsesc sub partea de jos a satului Roşia Montană. În 2004 ridicările topografice au vizat lucrările din Carpeni şi Orlea, iar în 2005 pe cele din sectorul Ţarina. Limita între sectoarele miniere Orlea şi Ţarina nu este foarte evidentă, la suprafaţă putând fi considerată mica vale de la nivelul clădirilor companiei Minvest. În subteran această limită a fost aleasă arbitrar pe tronsonul nord-sud al galeriei magistrale Sf Cruce.
Reţelele topografiate în Ţarina
În cursul acestui an explorarea a pus în evidenţă şapte noi sectoare cu lucrări miniere antice care au fost şi topografiate. În paralel cu topografierea şi pe baza ei, a continuat analiza caracteristicilor diferitelor lucrări miniere, în special sub aspectul dinamicii exploatării, care a fost confruntată cu documentele de arhivă din sec. al XIX-lea. Pe parcursul ultimilor trei ani în Ţarina au fost topografiaţi aproximativ 24,5km de lucrări miniere din toate epocile. Celor opt grupe de lucrări miniere antice examinate în 2004, în cursul anului 2005 li s-au adăugat încă opt noi grupe, apriori independente. Proiecţia la zi a lucrărilor miniere antice corespunde perimetrului incintei Minvest, lucrările ajungând până la cota +725m, prin urmare aproape de nivelul Sf Cruce, atât în sectorul Orlea, cât şi în sectorul Carpeni. Unele din ansamblurile de lucrări miniere antice nu reprezintă în prezent decât resturi de lucrări desfigurate de reluarea modernă intensă şi/sau de surpări şi rambleieri. Multe dintre acestea sunt însă destul de bine conservate, în pofida naturii vulcano-sedimentare a rocilor în care sunt săpate. În schimb, toate aceste lucrări par a fi fost complet colmatate cu material argilo-nisipos provenit de la suprafaţă, fiind degajate punctual în momentul reluărilor moderne. Spre zona superioară, lucrările sunt inaccesibile pe cei dintâi 20m de la suprafaţă.
Repartiţia lucrărilor miniere este destul de omogenă în sectorul studiat. Ele reflectă printre altele şi densitatea mare a mineralizaţiilor. Lucrările moderne care permit accesul nu brăzdează în totalitate acest spaţiu, astfel încât putem admite ipoteza că în acest versant ar putea exista de două ori mai multe lucrări antice, în special în porţiunea situată în vecinătatea suprafeţei. Descoperta pe suprafeţe însemnate ar permite să se pună în evidenţă numeroase intrări de lucrări de explorare sau de cercetare. Este posibil ca o parte din planurile înclinate să poate fi redeschise şi cercetate arheologic de la suprafaţă.
Sistemul hidraulic din Păru Carpeni
În 2004 a fost făcută o descoperire extrem de importantă în sectorul Păru Carpeni. Echipa de explorare a descoperit locaţiile a cel puţin două roţi hidraulice pentru drenarea apelor de mină (pompare), presupuse a fi romane, care sunt situate în două sectoare miniere distincte dispuse paralel, situate la o distanţă de aproape 25m unul faţă de altul. Sala hidraulică cel mai bine conservată a fost săpată arheologic în anul 2005. În acest sector a fost pus în cele din urmă în evidenţă un ansamblu de trei săli de evacuare a apelor aflate în legătură şi săpate una deasupra alteia, la o adâncime de aproximativ 30m faţă de suprafaţă. În sectorul Păru Carpeni se cunosc în prezent patru săli de evacuare a apelor de mină. În grupul celor trei săli aflate în conexiune, sala centrală a fost investigată integral în 2005. Din această sală s-au recuperat toate piesele din lemn care susţineau tavanul sălii, precum şi fragmente din roata hidraulică cu compartimente de evacuare a apei, de 3,90 m diametru, care în conformitate cu datarea C14 datează din sec. II p.Chr. (1 cal BC la 220 cal AD). Această descoperire este extrem de importantă din perspectiva drenării minelor romane cu ajutorul unor instalaţii, fiind prima descoperire de această factură în Europa după anii 1930, perioadă în care s-au făcut descoperiri fortuite de astfel de echipamente în sudul peninsului Iberice. În cazul nostru, descoperirea este cu atât mai importantă cu cât ea s-a făcut în context arheologic riguros, ceea ce va permite să se înţeleagă în amănunt întregul dispozitiv şi de asemenea, să se reconstituie în totalitate.
În sălile mari cu secţiune dreptunghiulară, aflate în conexiune directă cu o galerie inferioară (prin care venea apa) şi cu o galerie superioară (spre care era ridicată apa), erau instalate roţi hidraulice prevăzute cu compartimente din lemn prin care se realiza drenarea apei din partea inferioară a sălii prin ridicarea ei spre galeria superioară prin intermediul unui canal de lemn plasat în lungul roţii şi dirijat spre galeria superioară. Cele două săli descoperite în 2004 erau umplute cu o mulţime de piese din lemn conservate dar căzute din locul lor iniţial, concentrate într-o grămadă. Înainte de demararea săpăturilor era imposibil să se confirme dacă roţile erau încă acolo, în schimb dispozitivul de susţinere al acestora era vizibil.
Săpătura a fost finalizată în sala centrală, C1 (lăţime 2,30 m, lungime 4,50 m şi înălţime 5,80 m), care are o poziţie intermediară fiind situată între alte două săli identice, una la un nivel inferior (C2) şi o alta la un etaj superior (C3). În această sală de drenare erau conservate în loc multe piese din lemn, cum ar fi elementele susţinerii în lemn şi o scară monoxilă lungă de peste 5m, dar ruptă în două bucăţi. Ţinând cont de descoperirea în masivul Păru Carpeni a unei cantităţi importante de lemn roman bine conservat, un dendrolog al laboratorului Archéolabs (Franţa) a prelevat carote de lemn in situ pentru analize şi datări.
Fiecare piesă din lemn a fost deplasată cu grijă, desenată şi fotografiată. După ce au fost ambalate în folii de plastic şi folii protectoare cu bule, piesele din lemn au fost stocate într-un sector al reţelei miniere moderne subjacente. În acest spaţiu de stocare, cu acces controlat, condiţiile de conservare a lemnelor antice cu dimensiuni mari sunt mai bune în comparaţie cu cele care ar exista la suprafaţă, în absenţa unei pregătiri prealabile. Nu există nici un motiv care să ne indice că acest sistem de evacuare se limitează la trei săli cu roţi hidraulice, astfel încât numai continuarea săpăturilor va putea tranşa această necunoscută, ştiind că această zonă se găseşte la aproximativ 30m adâncime faţă de nivelul văii. Această parte nou studiată a masivului Păru Carpeni este situată într-o “rezervă arheologică“, la adăpost de impactul viitorului proiect minier.
Analize geochimice şi palinologice într-o turbărie
Studiile derulate în 2004 şi 2005 în regiunea minieră Roşia Montană au avut ca obiectiv realizarea unui studiu de paleomediu susceptibil de a documenta pe o durată mai lungă de timp derularea unor activităţi miniere şi metalurgice în acest areal, activităţi care se presupune că au demarat în preistorie. În aceeaşi măsură s-a urmărit şi evidenţierea impactului environmental al acestor practici. Abordarea noastră metodologică a implicat combinarea a două metode de studiu diferite dar complementare, respectiv studiul palinologic şi studiul geochimic al unei secvenţe sedimentare neperturbate din vecinătatea minelor de la Roşia Montană. Palinologia premite reconstituirea evoluţiei cuverturii vegetale şi al impactului activităţilor antropice prin studierea variaţiei frecvenţei granulelor de polen fosil, în timp ce studiul geochimic, în mod particular utilizarea izotopilor plumbului, pune în evidenţă depunerile din atmosferă a poluanţilor ce sunt asociaţi activităţii extractive sau metalurgice.
Prima carotă a fost prelevată în anul 2004 din turbăria Căpăţâna, situată la aproximativ 15km nord de Roşia Montană. Primele rezultate indică sincronismul dintre dinamica agro-pastorală şi fazele de activitate metalurgică semnalate de creşterea concentraţiilor în plumb. Aceste două tipuri de activităţi par a avea legături directe fiind contemporane. Ele reflectă şi coincid cu fazele majore ale evoluţiei antropice a Munţilor Apuseni. În cursul ultimelor trei milenii se individualizează trei faze majore.
Este vorba de o perioadă pre- şi post-antică, cuprinsă între sfârşitul epocii fierului şi începutul sec. IV al erei noastre, în timpul căreia înregistrările evidenţiază atât activităţi metalurgice cât şi agro-pastorale intense. Acestea din urmă corespund unor despăduriri repetate a zonelor înalte. A doua perioadă este cuprinsă între finalul Antichităţii şi secolele XIII–XIV, fiind marcată printr-o reducere a activităţilor. Dacă această constatare se referă cu precădere la activitatea minieră şi cea metalurgică, după cum o demonstrează datele geochimice care indică o reducere a poluării, ea priveşte în egală măsură şi activităţile agro-pastorale, care local par a avea o importanţă mai redusă sau au caracter neregulat. În acest sens se impune o confruntare cu date istorico-arheologice la scară regională.
A treia şi cea din urmă perioadă începe în sec. XIV. Această perioadă este marcată printr-un avânt deosebit al activităţilor umane şi metalurgice, în special spre sec. XV. Tocmai în acest interval se înregistrează cea mai intensă poluare atmosferică, dar în egală măsură expansiunea maximă a activităţilor agro-pastorale. Intensificarea practicilor antropice este însoţită de o reducere drastică a suprafeţelor împădurite, care, ţinând cont de amploarea lor locală, reflectă mai degrabă o caracteristică regională. În cursul sec. XVII se înregistrează o scurtă diminuare a activităţilor umane.
În scopul diferenţierii impactului direct al activităţii miniere din perimetrul Roşia Montană, în primăvara anului 2005 s-au desfăşurat noi prospecţiuni care au condus la descoperirea şi eşantionarea unei noi secvenţe sedimenatre de 1,90m, situată în proximitatea sitului minier. Datarea bazei acestei secvenţe indică o vârstă de 12200 ani BP. Prin urmare, această secvenţă care acoperă în întregime Holocenul va permite realizarea unei reconstituiri a evoluţiei mediului în acest areal geografic pe o lungă durată de timp. Eşantioanele prelevate din această carotă sunt în curs de pregătire în vederea analizelor palinologice şi geochimice.
Rezumat Topographie, géologie dans Cârnic et fouilles dans Paru-Carpeni (Rosia Montana, mission 2005)
La campagne d’exploration et de fouilles archéologiques minières menée en 2005 à Rosia Montana (Direction Dr Béatrice Cauuet) a duré 3 1/2 mois. Elle s’est portée sur le massif de Cârnic et au nord de la vallée dans les secteurs de Carpeni, Orlea et Tarina. L’équipe était composée de 26 spécialistes (archéologues, géologues, environnementalistes, infographistes) aidés d’une vingtaine de mineurs et de travailleurs de Rosia Montana. Cette mission inscrite dans le programme national Alburnus Maior, dirigé par le MNIR, a bénéficié d’un co-financement de la part de la Compagnie RMGC et de la France (UTAH, CNRS et Université Toulouse Le Mirail).
Recherches dans le massif de Cârnic
Le massif de Cârnic est l’un des deux plus grands secteurs miniers de Rosia Montana. Ce massif est excavé par un dédale de travaux modernes qui facilite son exploration. L’expertise de 2000 a révélé une concentration de travaux anciens sous le versant Sud qui domine le village de Corna. Ces travaux anciens sont concernés par un programme de fouille esquissé en 2000, et développé à grande échelle depuis 2002 principalement dans les travaux appelés Cârnic 1, 2, 3, 9 et 10. Le relevé exhaustif des ouvrages souterrains a été démarré en 2003 du côté ouest sur le Grand Réseau, et poursuivie en 2004 vers les hauteurs (Cârnic 15) et vers l’est dans la partie Piatra Corbului (Cârnic 6 à 25). Cette année, les relevés ont été complétés sur des travaux en grande partie modernes, situés sous le niveau de galerie “932” (quartiers Ranta et Calul), faisant le lien entre le Grand Réseau (chantiers antiques) et les travaux de Piatra Corbului. A présent, nous disposons donc d’un relevé quasi exhaustif des travaux souterrains de cette partie du massif, totalisant environ 16km d’ouvrages de toutes époques chronologiques, dont 4km de travaux d’époque antique et 12km de travaux modernes ouverts à l’explosif (datables du milieu du XVIIe au milieu du XXe s.).
Cârnic 1
Le travail de relevés en cours depuis 2004 dans certaines parties des réseaux Cârnic 1, 2, 3 et 9 a repris en 2005. Pour ce faire, des opérations de fouilles localisées ont permis d’avancer notablement le dégagement des fronts de taille dans la chambre C5 de Cârnic 1–Supérieur avec la découverte de fragments de lampes romaines et d’outillage en bois (pelle à minerai et fragment d’échelle monoxyle romains). Les travaux topographiques se sont également poursuivis dans le bas de Cârnic 1-Inférieur, dans la zone des dépilages D14 et D15.
Cârnic 3
En Cârnic 3, deux actions ponctuelles été menées. En Cârnic 3 – Supérieur, une opération de sondage a été conduite dans la partie amont et comblée de la galerie G2. Il s’agit de la descenderie d’accès au réseau Cârnic 3, percée depuis la surface en descendant vers l’intérieur du massif. Son dégagement amont a été avancé permettant de révéler deux petits chantiers latéraux et surtout les restes d’un étayage en bois antique de la galerie dont la datation dendro- chronologique est en cours. L’autre opération a concerné un deuxième étage de travaux situés sous la galerie de recherche et de liaison G11 dans Cârnic 3 – Inférieur. Cet ensemble de travaux antiques des galeries de recherche et un puits très bien conservés est en cours de dégagement, l’exploration et la topographie, sont à finaliser en 2006.
Cârnic 2 et 3
A côté de ces travaux de dégagement et d’exploration, un grand travail de relevés topographiques en plans, coupes longitudinales et sections a été fait dans Cârnic 2 et 3, et entre ces deux réseaux pour permettre de bien relier ces deux étages de travaux aux ramifications complexes. Tout ce travail topographique constitue par ailleurs la base de la mise en 3D du complexe Cârnic 1, 2 et 3.
Cârnic 4
Dans Cârnic 4, l’étude géologique a montré que les mineurs anciens sont arrivés dans ce secteur par l’étage supérieur dans une zone ou le corps de minerai suivi et recherché était un dyke de brèche. Ce corps de minerai a été ensuite totalement exploité dans une vaste salle, la Coranda CC4, ainsi que dans deux dépilages. Des branchements ou des poches de minéralisations reliés au dyke ont été explorés et partiellement exploités par des galeries. Au moment de l’activité, un ensemble d’autres galeries creusées de l’extérieur vers la coranda CC4 a correspondu à une volonté de jonction. Vu la position de ces travaux miniers, il est probable qu’ils ont servi à l’époque antique, non seulement comme voie secondaire d’accès, voire de transport, mais aussi à l’aérage naturel. En effet, ces galeries semblent se diriger vers une autre partie de la mine située dans le haut du massif de Cârnic et aujourd’hui inaccessible.
Cârnic 9
Le réseau Cârnic 9 a été complètement dégagé dans sa partie inférieure, l’étage le plus intéressant qui présentait de travaux antiques continus et relativement bien conservés. Dans ce secteur, les recherches géologiques ont abouti sur la partie ouest du niveau inférieur. Là, les travaux miniers d’exploitation sont concentrés sur un filon à faible pendage. Les analyses de teneurs et d’autres observations géologiques indiquent les limites du corps de minerai exploitable. Il s’agit d’un filon et d’une partie de la zone de silicification péri- filonienne du toit réduits à environ 20cm de largeur. Le minerai du niveau Cârnic 9 Inférieur-ouest est argentifère (polybasite et cuivre gris). L’or est également présent, mais dans une plus faible proportion.
Cârnic 10
Le réseau Cârnic 10 est caractérisé par des chantiers verticaux juxtaposés. Cette année, l’étude a surtout porté sur le contexte géologique des travaux antiques. L’ensemble des travaux anciens de Cârnic 10 correspond à une série de chantiers inclinés, travaillés selon un fort pendage en descendant dans le massif. Les différents ouvrages ouverts les uns à côté des autres et les uns au-dessus des autres, se répartissent en trois secteurs regroupant des séries d’attaques en galeries, décalées sur la pente et aux parois intermédiaires abattues jusqu’à former plusieurs grands dépilages. Dans cette partie du gisement, les anciens mineurs se sont concentrés sur des croisements de corps de minerais, (dykes de brèche et filons sub-parallèles en escalier), travaillant préférentiellement au mur du filon et délaissant le toit, un secteur pourtant fortement minéralisé en or et en argent. Le réseau Cârnic 10 apparaît pour le moment comme le seul secteur où l’exploitation s’est concentrée sur la partie mur d’une structure minéralisée en négligeant le toit pourtant aisément exploitable et déjà identifié par les Anciens comme un secteur plus riche que le mur.
Fort de l’ensemble de cette vaste documentation, tant topographique, descriptive que géologique, nous pensons être de pouvoir proposer, courant 2006, un document final de synthèse sur le massif de Cârnic. Dans ce document à venir, nous nous appliquerons à présenter chaque réseau étudié dans le détail et dans sa globalité en réunissant bout à bout toute la documentation regroupée partiellement lors de chaque campagne passée. Ce long travail de synthèse devrait occuper notre équipe une bonne partie de l’année 2006. Par ailleurs, nous rappelons qu’une représentation infographique en 3D d’une partie de la mine antique de Cârnic est en cours depuis 2004. Ce travail de longue haleine va se poursuivre. Il va concerner les trois réseaux reliés, Cârnic 1, 2 et 3.
Recherches dans la zone de Carpeni, Orlea et Tarina
A partir de 2004, nos recherches se sont réorientées vers les massifs de Carpeni, Orlea, Tarina au nord-ouest de la vallée, un secteur très prometteur notamment pour les équipements en bois qui se sont bien conservés dans un contexte très humide. Les secteurs Orlea, Tarina et Carpeni sont contigus et se développent sous la partie basse de l’agglomération de Rosia Montana. En 2004 les relevés ont concerné les travaux de Carpeni et d’Orlea, en 2005 le secteur Tarina. La limite entre les quartiers Orlea et Tarina n’est pas très claire, il s’agirait sans doute de la petite vallée qui s’ouvre au niveau des bâtiments de la Société Minvest. Sous terre nous avons choisi délibérément de fixer cette limite par la grande traverse nord-sud de Sf Cruce.
Réseaux topographiés sous Tarina
Cette année, les investigations ont révélé sept nouveaux secteurs de travaux antiques qui ont été relevés. Parallèlement, sur la base de ces relevés, nous avons poursuivi l’analyse des caractéristiques des différents travaux, notamment la dynamique des exploitations et la confrontation avec les documents d’archives du XIXe s. Au total c’est environ 24,5km de travaux miniers de toutes époques qui ont été relevés depuis trois ans dans Tarina. Aux huit groupes de travaux anciens examinés en 2004 se sont rajoutés en 2005 huit nouveaux ensembles, à priori indépendants. Ils se développent dans le creux du vallon qui débouchent sur les bâtiments de Minvest et atteignent la côte profonde de 725m, soit presque le niveau Sf Cruce, tout comme à Orlea et Carpeni. Certains ensembles ne sont que des fragments d’ouvrages défigurés par une forte reprise moderne et/ou des effondrements et des remblaiements. Mais la plupart sont assez bien conservés, malgré la nature volcano- sédimentaire de l’encaissant. En revanche tous ces ouvrages semblent avoir été totalement colmatés par des boues argilo- sableuses, et ont été ponctuellement dégagés lors de la reprise moderne. En hauteur, ils ne sont guère accessibles dans la tranche des vingt premiers mètres sous la surface du versant.
Leur répartition est assez homogène sur le secteur étudié. Elle reflète entre autre la forte densité des minéralisations. Les travaux modernes qui permettent d’y accéder ne sillonnant pas la totalité de l’espace, on peut supposer qu’il peut exister deux fois plus d’ouvrages anciens sous ce versant, notamment dans la tranche superficielle. Un décapage extensif en surface permettrait de découvrir de nombreuses entrées d’exploitation ou de recherche. Il apparaît donc possible que certaines descenderies puissent être rouvertes et fouillées depuis l’extérieur.
Système hydraulique dans Paru Carpeni
Une découverte très importante a été faite en 2004 dans le secteur de Paru-Carpeni. Notre équipe de prospecteurs y a découvert les emplacements d’au moins deux roues hydrauliques pour l’exhaure (pompage), supposées d’époque romaine et occupant deux secteurs miniers parallèles, distincts et distants de près de 25m. La salle hydraulique la mieux conservée a été fouillée en 2005. Dans ce secteur, c’est finalement un ensemble de trois salles d’exhaure reliées et percées les unes au-dessus des autres à 30m de profondeur, qui ont été retrouvées. On connaît donc à ce jour déjà quatre salles d’exhaure dans Paru-Carpeni. Dans le groupe de trois salles, la salle centrale a été fouillée en totalité en 2005. Elle a livré toutes les pièces du boisage qui soutenait le plafond, ainsi que les éléments brisés d’une roue élévatoire à augets, large de 3,90m et datée par 14C du IIe s. de notre ère (1 cal BC à 220 cal AD). Il s’agit d’une découverte majeure sur le pompage des mines romaines par machinerie qui survient pour la première fois en Europe depuis les années 1930 et les découvertes fortuites faites dans les mines du sud de la péninsule Ibérique. Ici, la découverte s’est faite dans un contexte archéologique qui va permettre de comprendre l’ensemble du dispositif et de le restituer en totalité.
Les grandes salles sont de section quadrangulaire, reliées à une galerie basse (d’où venait l’eau) et une galerie haute (vers où l’eau était remontée), dans lesquelles étaient installées des roues élévatoires à augets en bois qui puisaient l’eau à drainer, depuis le fond de la salle pour la remonter vers la galerie supérieure, au travers d’un canal en bois placé en hauteur au niveau de la galerie supérieure et le long de la roue. Les deux premières salles découvertes en 2004 étaient remplies d’une accumulation de boisages conservés et tombés en tas. Avant fouille, il n’était pas possible de dire si les roues, elles-mêmes, étaient encore là, mais le dispositif de calage des roues l’était encore assurément.
La fouille a été menée dans la totalité de la salle centrale, C1 (largeur 2,30m, longueur 4,50m et hauteur 5,80m), qui se trouve être une salle intermédiaire entre deux autres salles du même type, l’une située à un niveau inférieur (C2) et l’autre à l’étage supérieur (C3). Beaucoup de pièces de bois antiques étaient conservées en place dans la salle d’exhaure, comme des éléments de boisages et une longue échelle monoxyle encochée, brisée en deux morceaux et longue de plus de 5m. Compte tenu de la découverte sous le massif de Paru-Carpeni d’un important lot de boisages romains conservés, un dendrochronologue du laboratoire Archéolabs (France) est venu prélever in situ des carottes de bois pour analyses et datations.
Chaque pièce de bois a été déplacée avec soin, puis nettoyée, dessinée et photographiée. Une fois emballées dans un film plastique et dans du plastique à bulles, les pièces ont été stockées à l’étage inférieur dans une partie du réseau moderne sous-jacent. Dans cet espace protégé par un accès limité, les conditions de conservation des boisages antiques de grande dimension sont préférables à une sortie au jour non préparée. Rien ne dit que le système d’exhaure se limite à trois salles avec roues, la suite de la fouille nous permettra de répondre à cette question, sachant que nous nous trouvons à quelques 30m de profondeur sous le niveau de la vallée. Cette partie nouvelle étudiée dans le massif de Paru Carpeni devrait se trouver dans une « réserve archéologique », à l’écart de l’impact du futur projet minier.
Analyses géochimiques et palynologiques d’une tourbière
Les recherches engagées en 2004 et en 2005 dans la région minière de Rosia Montana ont pour objectif la mise œuvre d’une étude paléo-environnementale susceptible de documenter sur la longue durée l’histoire des activités minières et métallurgiques de ce secteur et dont l’origine supposée remonterait à la Protohistoire. Il s’agit également d’appréhender l’impact environnemental de ces pratiques. Aussi, notre approche méthodologique combine-t-elle deux méthodologies distinctes mais complémentaires à savoir, l’étude palynologique et géochimique d’un enregistrement sédimentaire non perturbé proche de la mine de Rosia Montana. La palynologie permet, en effet, de reconstituer l’histoire de la couverture végétale et des activités humaines à partir de l’étude des variations des grains de pollen fossiles, tandis que l’étude géochimique et plus particulièrement l’utilisation des isotopes du plomb, met en évidence les retombées atmosphériques de micropolluants liés aux pratiques extractives ou métallurgiques.
En 2004, un premier prélèvement d’une carotte de tourbe a été fait à Capatina, située à près d’une quinzaine de kilomètres au nord de Rosia Montana. Grâce aux premiers résultats d’analyses, on peut remarquer un net synchronisme entre les dynamiques agro-pastorales et les phases d’activités métallurgiques signalées par les concentrations en plomb. Ces deux types d’activités semblent liés et concomitants. Ils reflètent et coïncident avec les phases majeures de l’histoire de l’anthropisation des monts Apuseni. Au cours des deux derniers millénaires, trois phases s’individualisent.
Une période pré et post-antique, comprise entre la fin de l’âge du Fer et le début du IVe siècle de notre ère, durant laquelle les enregistrements témoignent à la fois des fortes activités métallurgiques et agro-pastorales. Ces dernières étant responsables de déforestations répétées des zones d’altitudes. Une période comprise entre l’extrême fin de l’Antiquité et les XIIIe-XIVe siècles, marquée par un ralentissement des activités. Si ce constat s’applique tout particulièrement aux activités minières et métallurgiques comme le signale les données géochimiques qui indiquent une baisse des pollutions, il concerne également les activités agro-pastorales, qui localement semblent moins importantes ou plus irrégulières. Une confrontation avec les données historico- archéologiques régionales s’impose.
La troisième et dernière période s’amorce au XIVe siècle. Elle est marquée par une très forte reprise des activités humaines et métallurgiques en particulier vers le XVe siècle. C’est à cette période que sont enregistrées les plus fortes pollutions atmosphériques, mais également l’expansion majeure des activités agro-pastorales. L’intensification des pratiques anthropiques s’accompagne d’une importante réduction des boisements qui, compte tenu de son ampleur locale, semble avoir un écho largement régional. Une brève phase de réduction des activités est toutefois enregistrée durant le XVIIe siècle.
Afin de mieux cerner l’impact direct des activités minières dans le secteur de Rosia Montana, des prospections réalisées au printemps 2005 ont permis la découverte et le prélèvement d’une nouvelle séquence sédimentaire de 1,90m située à très peu de distance des sites miniers. La datation de la base de l’enregistrement a donné un âge de 12200 BP. Cette séquence qui recouvre ainsi tout l’Holocène permet d’envisager une reconstitution de l’histoire environnementale de ce secteur sur la très longue durée. Les échantillons sont en cours de traitement en vue de leur analyse pollinique et géochimique.
English Abstract
Bibliografie
Note Bibliografice
Sursa   Cronica cercetărilor arheologice din România
Editor   CIMEC
Limba   RO


Copyright: autorii rapoartelor și Institutul Național al Patrimoniului, CIMEC, 2018.
Coordonator: Bogdan Şandric. Documentarişti-analişti: Alina Iancu, Iuliana Damian, Oana Borlean. Consultant: Irina Oberländer Târnoveanu. Proiectare ASP şi HTML: Cosmin Miu