Home Page
English
Cronica cercetărilor arheologice din România, 1983 - 2012.
Rapoarte preliminare de cercetare arheologică

Raport de cercetare arheologică

Răcarii de Jos | Comuna: Brădeşti | Judeţ: Dolj | Punct: Castru (100 m SV de gara Răcari) | Anul: 2006

Anul   2006
Epoca
Epoca romană timpurie (sec. I - III)
Perioade
Epoca romană
Categorie
Apărare (construcţii defensive)
Tipuri de sit
Castru
Localizare pe hartă   Localizează pe harta României
Judet   Dolj
Localitate   Răcarii de Jos
Comuna   Brădeşti
Punct
Castru (100 m SV de gara Răcari)
Sector   
Toponim   
Persoane implicate și instituții
NumePrenumerolInstituție
Bondoc Dorel
Ţentea Ovidiu
Teodor Eugen Silviu
Cod RAN    71108.02
Raport Castrul roman de la Răcari se află la doar câţiva zeci de metri de gara Răcari, pe tronsonul de cale ferată Craiova-Filiaşi, şi la doar alte câteva zeci de metri de şoseaua europeană E70. Castrul păzea, în vechime, un vad al Jiului, aflat astăzi la cca. 2 km V, dar în antichitate, cu siguranţă, mult mai aproape. Obiectivul a făcut obiectul curiozităţii arheologilor în mai multe rânduri, rezultând campanii de săpătură scurte dar intense: Pamfil Polonic (prin procură de la G. Tocilescu), în 1897-98, Grigore Florescu, în 1928 şi 1930, şi Cristian Vlădescu, în 1991-921. Vechile cercetări au permis cunoaşterea dimensiunilor castrului (170 x 141 m), a curtinei de piatră (cu toate porţile, turnurile etc.), a comandamentului şi a unui grânar.
Cercetările de teren au fost reluate în 2003, de echipa semnatară a acestui raport2. Cele trei campanii anterioare s-au concentrat pe clarificarea sistemului defensiv al curtinei răsăritene şi a etapelor sale de realizare şi distrugere. S-a conturat o stratigrafie cu patru nivele de bază:
N.1 - castrul mic de pământ; surprins prima oară de Vlădescu, pe latura de V;
N.2 - castrul mare de pământ; pus în evidenţă de cercetările noastre;
N.3 - castrul mare de piatră; este obiectivul cunoscut prin rapoartele arheologice mai vechi;
N.4 - castrul mic (?) de piatră; nu are nimic a face cu presupusa locuire de sec. IV, care, cel puţin pe suprafaţa castrului, nu poate fi identificată; orizontul de ocupare roman încetează în jur de 251 (sau imediat după).
Campania 2006 a avut drept obiectiv compararea rezultatelor anterior obţinute la curtina răsăriteană, prin secţionarea sistemului de fortificaţii pe laturile de S (S.3) şi N (S.4), pe o axă comună ce trece la 10 m V de turnurile porţilor principale (sau 15 m de axul drumului principal). Ambele au lăţimea de 2,5 m (considerată optimul între vizibilitate şi randament), lungimi de 23,6, respectiv 25 m; ambele au câte 5 m în exteriorul incintei castrului de piatră (adică lungimea maximă a bermei), restul fiind spre interior.
Cele două secţiuni au multe în comun, şi vom comenta mai întâi aceste aspecte. În primul rând, amândouă corespund, stratigrafic, nivelelor deja stabilite. Diferenţele faţă de situaţia de la curtina răsăriteană sunt mai degrabă de nuanţe. Dacă la aceasta din urmă şanţul de apărare al castrului mic de pământ (neîndoielnic din epoca războaielor daco-romane3) se află la 12,5 m în interior, faţă de curtina de piatră, în secţiunile 3 şi 4 am constatat că fortificaţia a fost lărgită exact până la limita exterioară a vechiului şanţ, situaţie identică cu cea constatată de echipa Vlădescu la curtina apuseană, în 1991. Soluţia găsită de romani nu pare, tehnic vorbind, cea mai bună, însă a fost rezultatul unei secvenţe decizionale mai lungi. Nu ştim cum s-a comportat palisada castrului mare, dar ştim sigur că zidul fazei 3 (sau N.3) nu a fost afectat; valul de pământ din spatele incintei, însă, a suferit însă tasări semnificative, contribuind probabil la decizia de a suplimenta valul, la refacerea fortificaţiei, în faza 3.2, de jur împrejur, inclusiv la curtina răsăriteană, neafectată de tasare.
Dimensiunile comparate ale fosei traianice arată că cea sudică este cea mai mare, atât ca deschidere, cât şi ca adâncime. Ea măsoară 7 m lăţime (7,5 m fiind dimensiunea reconstituită, prin reducerea nivelărilor ulterioare) şi 2,3 m adâncime; spre comparaţie, şanţul de E are 6 x 1,95 m, cel de V - 5 x 1,7 m4, iar şanţul de N are deschidere de 6,7 m (cu adâncime necunoscută, săpătura nefiind finalizată). Am fi considerat că aceste diferenţe, în favoarea apărării sudice, ar fi o întâmplare, dacă nu s-ar întâmpla ca, într-o fază ulterioară (foarte probabil N 3.2) singura poartă blocată să fie tocmai cea de S5, adică exact spre grosul aşezării civile, şi, strategic vorbind, spre interiorul provinciei. Asupra acestei vulnerabilităţi sudice va fi de reflectat, însă, evident, nu într-un raport preliminar.
Celelalte elemente ale primei fortificaţii, de epocă traianică, nu sunt deloc clare. Valul a fost complet demontat pentru amenajările fazei 2. În cazul S.3 s-a constatat chiar o nivelare suplimentară, cu coborârea cu minim 0,3 m a nivelului solului viu6, ceea ce a fost de natură a compromite oricare observaţie asupra amenajărilor anterioare. În cazul S.4 s-a putut surprinde o groapă cu diametrul de 0,7 m şi ad. de 0,25 m, care aparţine N.1, se află la o distanţă convenabilă de fosă (2 m), dar este prea puţin adâncă, teoretic, pentru a susţine un stâlp de palisadă. Tot pe S.4 s-a putut surprinde şi un nivel arheologic care ar putea fi atribuit fazei de ocupare iniţială, extrem de sărac arheologic. Săpătura asupra interiorului primului castru este prea restrânsă pentru a formula orice fel de concluzii, însă sugestia, la acest moment, ar fi a unei locuiri mai degrabă sporadice.
Ceea ce s-a clarificat, prin săpăturile din 2006, sunt dimensiunile castrului traianic: 144 x 125 m (orientat E-V), respectiv o suprafaţă de 1,8 ha. Măsurătorile sunt făcute imediat la interiorul şanţului vechi, fiind singurul element ferm cunoscut. Linia palisadei trebuie să fi fost retrasă între 2 şi 3 m, conform constatărilor din S.1 şi S.4, situaţie în care cifrele ar trebui corectate undeva la 138 x 119 m.
În ce priveşte faza a doua de construcţie a castrului de la Răcari - castrul mare de pământ - ea este caracterizată, pe toate laturile, de existenţa unui şanţ mic de apărare, la cca. 1,5 m în exteriorul incintei de piatră. Pentru solurile din România, mai ales pentru acesta, dintr-o margine de luncă, distanţa era prea mică pentru a asigura soliditatea unui zid de piatră de peste 3 m înălţime, plus presiunea considerabilă a valului din spate. Legătura stratigrafică nemijlocită dintre acest şanţ şi curtina de piatră a fost secţionată de Grigore Florescu, de jur împrejurul castrului; totuşi, situaţia nu lasă nici un dubiu asupra faptului că cele două elemente de fortificaţie nu au funcţionat împreună. Şanţul mic al N.2 este peste tot suprapus de berma N.3, peste care zac ruinele zidului. Din conţinutul acestor şanţuri lipsesc elementele constructive ale zidului de piatră (gresie, calcar, cărămidă, mortar), dar au fost găsite în două cazuri (S.2 şi S.3) fragmente relativ mari de tencuială, semn sigur că palisada era făţuită, probabil pentru a încetini degradarea lemnului.
Diferenţele între laturile lungi şi cele scurte se referă la tipul şanţului. Ambele secţiuni de pe frontul castrului (S.1 şi S.2) au pus în evidenţă şanţuri duble, în “w”, cu deschidere totală de cca. 4,5-5 m şi adâncimi sub 1,65 m7, în timp ce pe laturile lungi există un şanţ simplu (?), cu lăţimea de aprox. 3,5 m şi ad. de aprox. 1,3 m. Că acest şanţ ar fi unul “simplu” sau “dublu”, este un detaliu pe care nu îl vom mai putea preciza, fiindcă, spre exterior, de la acest punct, începe şanţul mare, din faza următoare (N.3; vezi desenul de la S.3, cu o situaţie clară). După aspectul sinusoidului putem însă spune că aceste şanţuri nu se ridicau până la nivelul solului antic, ci erau continuate de cel puţin încă o fosă, spre exterior. Procedura, la momentul amenajării incintei de piatră, pare a fi constat din astuparea primului şanţ şi lărgirea celui de al doilea (cât şi adăugarea mai multor centuri de obstacole externe).
Ambele şanţuri ale N.2, de pe S.3 şi S.4, au o umplutură în care lemnul incendiat este lucrul cel mai frapant (mai ales pe S.4). Urme de incendiu există şi în interior (vezi mai jos), pentru acelaşi nivel.
Campania 2006 nu a adus nici un fel de lămuriri asupra sistemului constructiv al palisadei castrului mare, aşa că rămânem cu ceea ce ştim din campania 2003. Despre valul aparţinând palisadei extinse nu se poate spune decât că nu există. Deşi teoria generală spune că incintele de piatră sunt adăugate în locul palisadei, prin decuparea primului metru exterior al valului vechi, toate cele patru secţiuni practicate de noi au demonstrat altceva, şi anume că acest val a fost complet demontat pentru construcţia incintei de piatră. O situaţie extrem de clară a apărut în S.4, unde, deasupra şanţului traianic există un strat, de cca. 30 cm, conţinând pietre şi alte materiale de construcţii, inclusiv urme ale unor scânduri putrezite. Aspectul aparent este de drum (scufundat, prin tasare, însă este normal să ne imaginăm că amenajarea originară era orizontală), dar mult mai sigur este o amenajare provizorie de şantier; sugestia este că zidul împrejmuitor de piatră s-a ridicat într-un anotimp foarte ploios, la ieşirea sau intrarea în iarnă, iar soldaţii au amenajat o “punte” de pietre şi scânduri, pentru a circula dinspre interior spre zidul în construcţie. Această amenajare, clar legată nivelului constructiv al zidului, demonstrează limpede completa demontare a valului palisadei mari. Singurul strat care are legătură cu N.2 este, aici, umplutura şanţului traianic, de sub amenajarea de şantier.
Revenind la descrierea N.2, despre zona de interior ştim relativ puţin. Deoarece zona S.3 a suferit nivelări foarte distructive, stratigrafia acestei secţiuni este prea puţin utilă. Stratigrafia S.4 este însă foarte expresivă în definirea caracteristicilor de bază ale nivelelor de construcţie din interior. Deşi urmele amenajării unor barăci sunt evidente, şi pe S.1, şi pe S.4, frapează două lucruri: absenţa aproape completă a materialelor de construcţie, recomandând clădiri ridicate exclusiv din lemn şi chirpici, cu acoperire vegetală; sărăcia de material arheologic, sugerând o ocupare subţire, sau de scurtă durată. Pentru ambele nivele pentru care s-au surprins barăci, N.2 şi N.3, baraca din praetentura dextrum este dispusă per strigas (paralel cu via principalis, sugerând o ordonanţă similară pentru întreaga praetentura), în timp ce baraca de lângă porta principalis sinistra, în latus sinistrum, pare dispusă per scamna (paralel cu via praetoria). Ceea ce diferenţiază cele două nivele de amenajare este planul interior al clădirilor, complet diferit, sugerând o garnizoană mai mare pentru ocupanţii castrului de piatră.
Baraca din S.4, de pe N.2, are două încăperi vizibil inegale, una de 4 m la S, şi una de 2,17 la N, cea din urmă, probabil, o verandă. Nu este clar dacă la capătul sudic ar mai exista o încăpere suplimentară (probabil nu), dar continuarea secţiunii va lămuri problema. Această baracă a pierit printr-un incendiu de proporţii, pilonul sudic prăbuşindu-se în chiar timpul incendiului, deoarece marginile gropii de implantare sunt arse; pe profilul sudic, o bârnă arsă, pe acelaşi nivel, semnalează acelaşi eveniment.
Pe aceeaşi poziţie, în S.4, se ridică pe N.3 o altă baracă, tot cu două încăperi clare, pe lăţimea clădirii, cu deschideri de 4 m (N) şi 3,6 m (S). Amenajarea este refăcută, cu acelaşi plan, şi pe N.3.1, şi N.3.2, adică aceeaşi situaţie constatată pe S.1 (2003-2004). În camera sudică a fost surprins şi un zid despărţitor, N-S, cu prima asiză in situ (primul caz de acest fel!), compus din doi paramenţi de cărămidă, din cărămizi de 0,40 x 0,30 m (în general), dispuse longitudinal, cu un interval de 0,30 m între paramenţi constituind un perete compus, cu gr. totală de 0,9 m (!). Stratigrafic, din aceşti pereţi nu este surprinsă decât groapa de implantare a stâlpilor de lemn din mijlocul structurii. Spaţiul dintre paramenţii de cărămidă sunt umpluţi cu argilă puternic bătută, aşa cum am putut constata în cazul peretelui in situ din c. 10-11. Asupra unui sistem constructiv compus din doi paramenţi de cărămidă paraleli, legaţi doar cu lut, de o parte şi de alta a unui schelet de lemn, speculasem încă în raportul campaniei 2004, plecând de la situaţii cu mult mai puţin clare. Nu este vorba despre “pereţii dubli” din literatura de specialitate, fiindcă nu sunt pereţi longitudinali, ci pereţi de separatori de contubernia, atât în cazul de pe S.1/ 2004, cât şi S.4/ 2006. Sistemul de construcţie descris aici pare a fi sistemul obişnuit de ridicare a barăcilor, pentru N.3 (castrul de piatră). O consecinţă a unor pereţi atât de groşi ar fi supoziţia, perfect întemeiată arhitectonic, a unor clădiri etajate. Care ar fi putut fi funcţia etajului - este, evident, prea devreme pentru a specula orice. O altă consecinţă ar fi aceea că spaţiul locativ propriu-zis este destul de modest. Lăţimea camerelor, măsurată anterior din axul pereţilor, trebuie redusă cu 70-90 cm (aceasta pare variaţia tipică a grosimii peretelui), lăţimile celor două încăperi reducându-se la 3,2 m (N) şi 2,8 m (S).
Rezultatul unui asemenea sistem constructiv, pentru ambele subnivele ale N.3, este prezenţa masivă a cărămizilor, ţiglelor şi olanelor în straturile respective, caracterizându-le şi separându-le de celelalte nivele din castru. Pentru nivelul final (N.4), rezultat al unui efort de reconstrucţie după invazia carpică (247/248), se mai folosesc doar materiale de construcţie recuperate. Sistemul constructiv moşteneşte zidul dublu de cărămidă (aşa cum am constatat pe S.1), însă cu cărămizi de toate dimensiunile, aproape la întâmplare, dar se bazează, în primul rând, pe postamente de piatră masive, îngropate în nivelul anterior, mai exact în ruinele vechilor construcţii. Situaţia, întâlnită şi pe S.1, s-a repetat în S.4, unde amenajarea unei locuinţe (?) pe N.4 a avut drept consecinţă îngroparea unor fragmente de monument, de mari dimensiuni, respectiv un bloc de cretă, în mijlocul secţiunii, în c. 7, şi a unui bloc de gresie la profilul estic, în c. 9, ambele cu greutăţi de peste 100 kg. Opţiunea pentru fundaţii masive de piatră, pentru stâlpii de rezistenţă, pare o soluţie înţeleaptă pentru situaţia dată, respectiv un teren plin de ruine, pe care nu se mai face tipica nivelare de reamenajare, ci se improvizează. Reconstituirea propusă, în unghi de 45o faţă de ordonanţa castrului, este ipotetică, însă plauzibilă, fiindcă, dacă am interpretat corect situaţia, încă din 2004, acest nivel constructiv se află, acum, în afara fortificaţiei. Aceasta pare restrânsă, pentru N.4, la spaţiul delimitat de turnul de NE, porta praetoria şi porta principalis sinistra, ceea ce rămâne, încă, de demonstrat8. Materialele de construcţie folosite pe acest nivel sunt mai degrabă rodul întâmplării şi al recuperării de material. În cazul locuinţei de pe S.4, deşi cărămida se află din abundenţă pe nivelul de călcare (părând, mai degrabă, o ruină sistematizată, decât o amenajare propriu-zisă), lipseşte aproape complet din strat, sugerând că piatra măruntă şi lutul au fost folosite pentru suprastructură, cu acoperire vegetală.
O amenajare, mult mai sumară, pe N.4, a fost găsită şi pe S.3, însă aceasta pare o amenajare încă şi mai improvizată, lipsind bolovanii de fundaţie. Situaţia arheologică de pe S.3 a fost dezamăgitoare. Dincolo de faptul că o nivelare masivă a distrus practic toate nivelele anterioare (probabil pentru amenajarea N.3.2), acolo unde am fi aşteptat să intersectăm praetorium, am găsit doar capătul unei clădiri de chirpici. Continuarea spre N a secţiunii 3 ne va lumina, sperăm, asupra planimetriei din latus dextrum.
O altă caracteristică comună a celor două secţiuni din 2006, care le diferenţiază de cele constatate pe S.1 şi S.2, a fost imposibilitatea de a surprinde via sagularis. Sigur, există posibilitatea ca drumul să fi fost afectat de nivelările şi reamenajările succesive, însă, simptomatic, nu a fost găsit nici pentru N.3.2, ceea ce este mai ciudat, fiindcă pe N.4 nu s-au mai făcut nivelări. Putem presupune că au fost amenajate, în schimb, alte căi de rond de-a lungul zidului de incintă. Tot pe S.4 a apărut o situaţie care sugerează clar o asemenea amenajare. La 3 m de incinta de piatră au fost găsite, în poziţie simetrică, la ambele profile, bârne incendiate de lemn, prăbuşite pe val, resturile incendiului fiind rulate până la marginea inferioară a agger-ului. Ele indică balustrade masive de lemn, spre interior, asigurând un drum de rond lat de 3 m, care, evident, putea prelua funcţia via sagularis. Incendiul a afectat primul sub nivel al castrului de piatră (N.3.1). Stratul care suprapune arsura are aceeaşi consistenţă şi acelaşi aspect cu ceea ce se află la N de balustradă, şi presupunem că este drumul supraînălţat, care, în absenţa structurii lemnoase s-a rostogolit peste agger (lemnul arzând mocnit, arsura tipică in situ fiind bilaterală). Valul a fost completat ulterior, cu un strat argilos, care a fost identificat şi pe S.1 şi S.2, caracterizând refacerea N.3.2 (neidentificată la fel clar pe S.3, dar prezentă).
Inventarul campaniei 2006, cu excepţia monumentelor fragmentare din S.4, este modest, dar tipic. Se detaşează, totuşi, o ţiglă cu însemnele NMS (epsilon?!), şi o cărămidă fragmentară pe care figurează o variantă a ultimului semn, ambele realizate manual, ca toate cele publicate9. Au fost descoperite 9 monede. Cele două monede care au putut fi citite, de pe S.3, sunt de la Gordian III şi Filip Arabul, contribuind la un peisaj debalansat, în favoarea monedelor târzii10.
Rezumat
English Abstract
Bibliografie
Note Bibliografice 1. Cercetările Tocilescu-Polonic au fost publicate după aproape şapte decenii de Dumitru Tudor (Apulum 5, 1965, p. 233-256); Grigore Florescu a publicat însă mult mai repede o broşură, care ţine şi astăzi loc de monografie (Castrul roman de la Răcari-Dolj. Săpăturile arheologice din 1928 şi 1930, Craiova 1931, p. 1-28); colectivul condus de C. Vlădescu a publicat doar un rezumat sumar al săpăturilor din prima campanie (Oltenia. Studii. Documente. Culegeri 3, 1998, II, 1-2, p. 80-85).
2. Sunt accesibile rezumatele publicate, în fiecare an, în CCA. Texte şi ilustraţii mult mai substanţiale veţi găsi în micro-situl dedicat (http: //www.mnir.ro/ cercetare/ santiere/racari/Index_Rac.htm). O prezentare globală a stadiului cunoştinţelor despre sit a fost prezentată în cadrul celui de al XX-lea Congres al Frontierelor romane (León, septembrie 2006), studiul fiind trimis la tipar. O altă prezentare, de această dată concentrată mai ales pe etapele iniţiale, este în curs de publicare în volumul de comunicări ale simpozionului Dacia Avgvsti Provincia, 13-14 octombrie 2006, MNIR.
3. Principalul argument se referă la ştampilele legiunii V Macedonica (CIL, III, 14216, 24, a-b, apud Tudor 1965, 236; Tudor 1968, 309; CIL III 8066 a, apud Tudor 1978, 98), care a părăsit Moesia Superioară în 107, cu destinaţia Troesmis. Analiza inventarului numismatic cunoscut (din toate campaniile raportate) ne îndrumă spre aceeaşi soluţie.
4. La o măsurătoare seacă a desenului din publicaţia olteană; o versiune mai “sinceră” (dar şi mai confuză) a aceluiaşi profil, publicat în 1997 într-un Supliment al Muzeului Militar Naţional, sugerează o adâncime de minim 2 m şi o lăţime corectată spre 6 m
5. Conform desenelor lui Pamfil Polonic, reproduse de Teodor, în Dacia Avgvsti Provincia, fig. 9.
6. Terenul pe care s-a construit castrul este perfect plat, cu o uşoară înclinaţie NE-SV, permiţând deci astfel de calcule.
7. Din câte ne putem da seama din desenul deformat apărut în Supliment 1 al Muzeului Militar Naţional (1996?), situaţia era asemănătoare şi la curtina vestică.
8. Vezi şi raportul pentru 2005, cu argumente pentru situaţia diferită din colţul de NE al castrului.
9. Nicolae Gostar, SCIV5, 1954, 3-4, 607-610, cu bibliografia.
10. Vezi E. S. Teodor, în Dacia Avgvsti Provincia, cu mai multe comentarii pe această temă.
Sursa   Cronica cercetărilor arheologice din România
Editor   CIMEC
Limba   RO


Copyright: autorii rapoartelor și Institutul Național al Patrimoniului, CIMEC, 2018.
Coordonator: Bogdan Şandric. Documentarişti-analişti: Alina Iancu, Iuliana Damian, Oana Borlean. Consultant: Irina Oberländer Târnoveanu. Proiectare ASP şi HTML: Cosmin Miu