Home Page
English
Cronica cercetărilor arheologice din România, 1983 - 2012.
Rapoarte preliminare de cercetare arheologică

Raport de cercetare arheologică

Săcele | Judeţ: Braşov | Punct: Valea Baciului, Bunloc, Durbav | Anul: 2006

Anul   2006
Epoca
Epoca bronzului;
Epoca romană timpurie (sec. I - III)
Perioade
Epoca bronzului
Categorie
Apărare (construcţii defensive);
Domestic;
Neatribuit
Tipuri de sit
Locuire;
Aşezare fortificată
Localizare pe hartă   Localizează pe harta României
Judet   Braşov
Localitate   Săcele
Comuna   or. Săcele
Punct
Valea Baciului, Bunloc, Durbav
Sector   
Toponim   
Persoane implicate și instituții
NumePrenumerolInstituție
Popa Cristian Ioan Muzeul Municipal "Ioan Raica" Sebeş
Totoianu Radu Muzeul Municipal "Ioan Raica" Sebeş
Cod RAN    40447.12
Raport În toamna anului 2006 (în perioada 30 octombrie-18 noiembrie), au fost întreprinse cercetări de teren şi sondaje arheologice pe raza municipiilor Săcele şi Braşov (jud. Braşov) cu scopul estimării potenţialului arheologic al zonei.
Pe data de 28.10.2006 am efectuat periegheze pe raza municipiului Săcele, în punctele numite Valea Baciului, Bunloc şi Durbav soldate cu următoarele constatări:
1. Pe malul drept al Văii Baciului, la E de localitate se află un mamelon de deal pe vârful căruia se pot observa intervenţii antropice sub forma unui posibil “val” ce înconjoară platoul superior. “Valul” discontinuu pe traiectul său este puternic aplatizat fiind păstrat pe o înălţime de max. 0,50 m. Epocă greu de precizat.
2. Pe Durbav, unul dintre dealurile piemontane situat la sud-estul municipiului Săcele, a fost identificată pe baza materialului ceramic o aşezare aparţinând culturii Wietenberg. Şaua prelungă este barată în zona platoului superior, cu un şanţ şi val de pământ, ce sugerează existenţa unei aşezări de tip promontoriu barat. Relaţia posibilei fortificaţii de aici cu locuirea Wietenberg poate fi doar presupusă.
3. Între Valea Baciului şi Valea Timişului se ridică Dealul Bunloc, ce domină spre SE şesul Depresiunii Ţării Bârsei. Văzut dinspre această depresiune, dealul are aspectul unui platou înclinat de formă triunghiulară, cu pante abrupte spre bază. Prin zona împădurită poate fi urmărit traseul unei incinte de piatră de formă triunghiulară ce cuprinde partea mediană şi superioară a dealului, începând de la altitudinea de 884 m până în vârful acestuia, la 1183 m. Zidul de piatră are o lungime de cca. 3500 m şi cuprinde un perimetru de cca. 80 ha fiind lucrat din piatră locală de calcar, fără liant. Grosimea medie a acestuia este de 1 m, pe alocuri îngustându-se până la cca. 0,80 m iar în zona cea mai înaltă ajungând până la peste 1,50 m. Înălţimea păstrată variază de la cca. 0,30-0,40 m până la cca. 1,00 m.
Traseul incintei este, în general, liniar, urmând fie curba de nivel, fie şaua dealului. Din loc în loc se pot observa ruperi de pantă, în care zidul face colţuri în unghi aproximativ drept. Pe latura de est, unde a fost identificat un astfel de unghi drept, o porţiune de zid lipsă sugerează posibila existenţă, în acest loc, a unei intrări în incintă. Accesul pe văi era barat prin “bucle” (zid de baraj de tip cheie) cu partea concavă îndreptată extra muros.
4. Săcele-Valul Tătarilor. Între dealul de la Valea Baciului şi înălţimea numită Bâtca (Coasta Vătafului), ultima aflată în hotarul Braşovului, se observă urmele unui val de pământ, de mari dimensiuni, care închidea întreaga vale a Timişului spre Depresiunea Bârsei. Din valul păstrat iniţial pe o lungime de cca. 1200 m se mai păstrează doar o mică porţiune, înspre Valea Baciului, restul fiind distrus în cursul acestui an (2006) cu ocazia unor lucrări de nivelare a terenului din zonă. În sectorul neafectat acesta se păstrează pe o înălţime de cca. 4 m şi o lăţime de cca. 4,5 m. Până în urmă cu câteva decenii, în aval, către Braşov în faţa valului se păstra şi un şanţ adânc, între timp colmatat, şanţ a cărei vechime este confirmată de consemnarea sa pe hărţile iosefine din sec. al XVIII-lea sub numele de Schantz.
Cercetările pe traseul distrus al valului au condus la următoarele constatări:
- valul a fost lucrat din pământ şi balast având o structură compactă;
- în apropiere de cursul Văii Timişului, pe locul săpării fundaţiei unui hotel, ce taie valul, a fost observat şanţul în formă de ic (V), colmatat cu depuneri de nisip şi pietriş, ce avea o deschidere la partea superioară de cca. 3 m şi o ad. de cca. 2,5-3 m.
- valul închidea în întregime Valea Timişului, cu un traseu uşor arcuit, asemenea unui baraj şi se oprea la cursul de apă amintit. În acest mod este redat şi şanţul de una din hărţile iosefine.
Nu a fost reperat în această zonă nici un fel de material de interes arheologic.
După evaluarea potenţialului arheologic al zonei s-a decis sondarea punctelor de interes, pentru acest an (2006) avându-se în vedere incinta de piatră de la Săcele-Bunloc.. Demararea şi finalizarea cercetărilor a fost mult îngreunată de condiţiile meteorologice nefavorabile (ploi, lapoviţă, ninsoare) specifice lunii noiembrie la cota 1000 în zona Braşovului.
Întrucât în cursul anului precedent (2005) au fost întreprinse săpături de sondare în interiorul incintei, în zona numită Platou1 s-a optat pentru continuarea cercetărilor în acest sector.
Punctul, numit impropriu Platou, se prezintă sub forma unui mamelon situat în partea de SSV a incintei, în locul numit de localnici Lazuri. Aspectul actual de platou se datorează intervenţiilor mecanizate din urmă cu două decenii2, care au nivelat partea superioară a dealului.
Dată fiind suprafaţa extrem de vastă din interiorul incintei (cca. 80 ha!), unitatea de cercetare a fost trasată la 2 m E de săpătura din anul 2005, unde deja aveam informaţia existenţei unor urme de locuire şi cu scopul verificării stratigrafiei şi a relaţiei dintre locuire şi incintă3.
S I/2006
Secţiunea I (20 x 2 m) taie aprox. 1/4 din suprafaţa actuală a “platoului” fiind orientată perpendicular pe buza acestuia şi coboară pe panta sudică până în preajma zidului de incintă.
Întrucât vremea nefavorabilă nu a permis finalizarea cercetărilor în această secţiune, vom descrie realităţile arheologice observate până la terminarea campaniei, care au un caracter preliminar.
Sub stratul de humus vegetal recent, în m. 0-3, începând cu ad. de 0,10 m au apărut bucăţi de calcar dislocate din stratul geologic, după care se conturează un strat galben cu rocă locală, steril din punct de vedere arheologic. În acest sector săpătură s-a adâncit până la -0,30 m, nefiind descoperite nici un fel de materiale. Începând cu m. 3 sub humusul recent au apărut mai multe aglomerări de bolovani şi o amenajare din rocă locală care, după adâncirea săpăturii s-au dovedit a aparţine sec. XX, după cum urmează:
- la m 3,50, la ad. de 0,30 m a apărut un fragment dintr-o cărămidă.
- începând cu m 7,50 până în dreptul m. 11,40 s-au conturat resturile unei amenajări ridicate din piatră de calcar, gresie şi mortar (Amenajarea 1). A fost surprinsă, pe o înălţime de 0,20 m, doar infrastructura construcţiei de formă rectangulară, din care s-a păstrat talpa lucrată din piatră legată cu mortar. Lipsa elevaţiei acestei amenajări se explică prin prisma nivelărilor amintite, petrecute acum două decenii.
În secţiune a fost surprins, în dreptul m 11,40, unul dintre colţurile construcţiei, ce forma un unghi drept, marcat printr-un bolovan de mari dimensiuni. Talpa era lucrată din pietre aşezate în cant, cu două feţe relativ netede, având lăţimi cuprinse între 0,10-0,25 m. Dimensiunile amenajării nu pot fi apreciate exact, dar putem estima latura scurtă ca având 2 m şi precizăm că una din laturile lungi surprinse în secţiune măsoară 3 m şi continuă în ambele profile.
Singurul material descoperit în interiorul amenajării, cât şi în vecinătatea acesteia este format dintr-o bucată de tablă groasă, sârmă ghimpată, un tub de pastă de dinţi germană, un placheu de încălţăminte, sârmă de telefon, fragmente de sticlă de la diferite recipiente. Tot în acest areal a apărut şi un fragment de cauciuc ce aparţinea unor şenile, cel mai probabil ale buldozerului care a realizat nivelarea mamelonului.
În buza “platoului” sub stratul vegetal, la adâncimea de 0,10 m s-a conturat o aglomerare de pietre şi bolovani, de dimensiuni foarte variate (ce ajung până la dimensiuni de cca. 0,50 m), ce coboară pe pantă spre zidul de incintă.
Săpătura s-a adâncit în secţiune între m 4-10, după demontarea resturilor amenajării din secolul trecut. Astfel, între - 0,30-0,60 m a fost observat un sol de culoare galbenă, cu multă rocă locală (calcar) spartă, fără materiale arheologice. Între m 5-8 sondajele s-au adâncit până la 0,80 m, unde s-au oprit, prilej cu care a fost relevat, începând cu adâncimea de 0,60 m, un strat de culoare neagră. Acest strat corespunde nivelului de cultură surprins şi în campania din anul 2005, din care sunt prezentate fragmente ceramice lucrate cu mâna rudimentar şi încadrate în preistorie4. Noi am descoperit un singur fragment ceramic, neornamentat, lucrat grosier, de culoare cenuşie, păstrând la interior urmele unui slip maroniu. Fragmentul ceramic poartă urme de rulare şi credem că se datează la începutul epocii bronzului. Probabil de locuirea preistorică se leagă şi mai multe bucăţi de cuarţit găsite la adâncimi diferite în secţiune, unele cu urme de rulare.
S II/2006
La cca. 200 m V de S I, pe o pantă ce coboară către vechea cabană de pe Bunloc a fost trasată o nouă secţiune (S II/2006, cu dimensiunile de 10 x 2 m) pentru sondarea zonei. Dispunerea unităţii de cercetare în acest punct este motivată de descoperirea, în muşuroaie, a unor fragmente de chirpici, fapt ce sugera existenţa unei locuiri pe acest loc.
La mică adâncime, după decopertarea solului vegetal, între m. 7-8 ai secţiunii au apărut fragmente de chirpici şi cărbune confirmând supoziţiile privind existenţa unei intervenţii antropice. După răzuirea grundiss-ului, la ad. de 0,15 m, între m. 4-8,50 s-a conturat o groapă de formă neregulată ce intră în profilul de nord. Complexul se adânceşte cu 0,20 m faţă de nivelul de conturare şi se opreşte în stratul galben, steril din punct de vedere arheologic. Atât în interiorul gropii, cât mai cu seamă în afara acesteia, pe laturile de E şi SE au apărut aglomerări neregulate de piatră locală de calcar. Din observaţiile înregistrate nu credem că exista o legătură directă între pietre şi groapa menţionată.
Singurele materiale descoperite în groapă sunt formate din bucăţi de chirpici, în general de mici dimensiuni şi bucăţi de lemn carbonizat. Nu s-a descoperit nici un fragment ceramic sau obiect de interes arheologic. După arderea şi textura chirpiciului acesta pare destul de recent, probabil din epoca modernă. Datarea pare a fi susţinută şi de descoperirea în imediata vecinătate a secţiunii (în spatele fostei cabane) a unor fragmente ceramice ce aparţin, în linii mari, sec. XVII-XVIII.
În restul secţiunii nu au fost descoperite alte materiale de interes arheologic, peste tot apărând stânca şi solul galben care formează stratul geologic al dealului.
Concluzii
Cercetările din acest an de la Săcele-Bunloc constituie, trebuie spus de la bun început, doar un punct de plecare al unei investigaţii cu multe necunoscute, datorate complexităţii situaţiei din teren. Prin urmare şi concluziile ce se pot desprinde din această evaluare, îngreunată în bună măsură de timpul nefavorabil, au un caracter preliminar. În lipsa unor date concrete, atât de ordin arheologic cât şi de ordin istoric ipotezele prezentate mai jos au ca suport mai mult supoziţii de ordin teoretic şi logic.
Dat fiind caracterul aparte al incintei de piatră de pe Bunloc, apariţie cu totul insolită în peisajul fortificaţiilor din Transilvania, am încercat ca observaţiile de ordin arheologic să le completăm cu cele de ordin istoric şi toponimic referitoare la zona în discuţie.
Reamintim că în cercetarea noastră am pornit de la concluzia elaborată în urma săpăturilor întreprinse în anul 2005 de Dana Marcu-Istrate şi Angel Istrate că incinta de piatră de pe Bunloc reprezintă resturile “unei aşezări fortificate, ai cărei locuitori foloseau o ceramică rudimentară, prost arsă şi modelată manual5.
Concluziile oferite de datele arheologice
I. Problema celei de-a doua incinte (intra muros) de pe “Platou”
În cercetarea din anul 2005 se afirmă că la marginea “platoului” din perimetrul marii incinte de piatră ar fi fost surprins traiectul unei alte incinte mult mai mici. Întrucât din profilul stratigrafic al secţiunii I/2005 nu reiese nici un zid (fundaţie, elevaţie)6 bănuim că singurul indiciu în această interpretare l-a constituit aglomerarea de piatră prăbuşită pe panta “platoului”. Această aglomerare a fost interpretată de autorii campaniei precedente drept resturile unui zid sec de piatră ce înconjura intra muros marginea “platoului”, formând o a doua incintă, cu aspect circular7. Această catalogare pare, cel puţin în acest stadiu, infirmată de o serie de realităţi:
- în dreptul m 12 (în zona aşa-zisului “zid”) au fost descoperite mai multe fragmente de mortar dislocate din Amenajarea 1 din sec. XX;
- în dreptul m. 12,90 între bolovanii prăbuşiţi pe pantă a apărut un fragment de scândură, antrenată, cel mai probabil, tot cu prilejul nivelării din anii ‘80 ai secolului trecut.
Întrucât avem informaţii că în anii ‘80 ai secolului trecut zona a fost nivelată cu utilaje mecanizate pare mult mai probabil ca aşa-zisul “zid” sec de piatră să reprezinte, în realitate, piatră dislocată, împinsă spre marginea platoului, formând o “centură” ad-hoc, fără nici o tangenţă cu vreun sistem defensiv, cu atât mai mult preistoric.
Cât priveşte relaţia aşa-zisului “zid” sec de piatră al incintei mici cu locuirea preistorică lucrurile sunt clare. Atât din fotografiile şi profilul secţiunii prezentate în raportul săpăturii anterioare8 cât şi din observaţiile noastre, nivelul preistoric, probabil Schneckenberg9, este suprapus de un strat de pământ de culoare galbenă cu rocă spartă10, peste care se află “zidul”, de fapt nivelul de bolovani împinşi pe pantă în sec. XX.
Datarea incintei mari de piatră
Dat fiind faptul că incinta de piatră, cu o suprafaţă de cca. 80 ha, nu a fost încă abordată prin săpături sistematice nu putem avea un punct de sprijin decât în observaţiile de teren prezentate la începutul raportului.
Se remarcă, de la bun început dimensiunile mari ale incintei fapt care a şi ridicat numeroase semne de întrebare în rândul specialiştilor referitor la caracterul defensiv şi chiar antropic al amenajării.
O datare a fortificaţiei în epoca bronzului credem că este cu totul exclusă, cu toate că Dana Marcu Istrate şi Angel Istrate înclinau să o plaseze în epoca preistorică. Împotriva acestei ipoteze pledează, în primul rând, considerente ce ţin de realităţile specifice preistoriei nord-dunărene, între care am enumera:
- Suprafaţa extrem de mare a incintei (cca. 80 ha). Cei 3,5 km de zid sec cât măsoară întregul traseu al incintei nu puteau fi ridicaţi de o comunitate (sau mai multe comunităţi) de la începutul epocii bronzului, de când datează ceramica descoperită pe Bunloc. Chiar dacă ar fi din bronzul evoluat, până la zidurile ciclopice de la Micene diferenţele sunt cu totul notabile. O datare, de asemenea, la începutul epocii fierului, de când se cunosc o serie de fortificaţii hallstattiene, unele de dimensiuni apropiate, particularitatea folosirii în exclusivitate doar a pietrei în locul valului de pământ nu poate fi luată în calcul ca o posibilă soluţie.
- Tipul de arhitectură militară. După traiectul urmat de zidul incintei, acesta a fost elaborat avându-se la bază cunoştinţe de arhitectură şi strategie militară. Zidurile în unghi drept, zidul de acostament, “buclele” făcute de zid la trecerea prin văi sugerează o fortificare în care se puneau în valoare anumite cunoştinţe de strategie folosindu-se materialul cel mai la îndemână: roca locală.
Toponimia
Un posibil reper în datarea incintei de pe Bunloc îl poate oferi şi toponimia zonei. Cel mai sugestiv toponim cu rezonanţă istorică este cel de Valul Tătarilor aflat în Săcele, la poalele dealului Bunloc. După cum am prezentat mai sus, toponimul desemnează un val de pământ cu lungimea de cca. 1,2 km ce barează Valea Timişului, între dealul Bâtca şi un deal de pe Valea Baciului. Pentru toponimul Bunloc nu am găsit încă o explicaţie plauzibilă, dar menţionăm faptul că pe una din hărţile iosefine apare sub forma de Bolnok. Interesant este şi un alt toponim, Lazuri, cu care este desemnată zona “platoului” şi de sub “platoul” de pe Bunloc. Pe lângă sensul de “teren defrişat, curătură”, “pădure tăiată”, acesta este întâlnit ca desemnând şi un “loc îngrădit”11, ceea ce poate fi cazul pentru zona în discuţie. Aici poate fi dat ca exemplu comparativ toponimul de Laz întâlnit pe valea Sebeşului (jud. Alba), unde se află o fortificaţie de la începutul evului mediu.
Comparând observaţiile de teren cu cele de ordin toponimic şi istoric pare probabil ca elementele defensive din hotarul municipiului Săcele, de la Valul Tătarilor şi Bunloc / Lazuri să aparţină evului mediu timpuriu. Eforul imens solicitat de ridicarea acestor elemente cu caracter defensiv nu putea fi iniţiat decât ca urmare a unei ameninţări serioase. Această ameninţare o putea constitui invazia tătară, lucru sugerat şi de numele imensului val numit de localnici Valul Tătarilor. Privite prin prisma acestei ipoteze de lucru, fortificaţiile amintite de la Săcele formau un sistem defensiv unitar. Nu este exclus ca şi zidul de piatră surprins la Braşov-Bâtca, aflat la unul din capetele Valului Tătarilor (vezi raportul Braşov-Bâtca) să facă parte din acelaşi sistem. Am avea, în acest mod, de-a face cu o linie defensivă din pământ, posibil cu dublă palisadă (sugerată de lăţimea mare a coamei valului) probabil supravegheată la cele două capete de turnuri de observaţie (Bâtca şi Valea Baciului). Totuşi, un astfel de sistem defensiv se dovedea vulnerabil pe flancuri, lucru valabil şi pentru Valul Tătarilor de la Săcele uşor de atac ocolind latura de est, dinspre actualul cartier Noua al Braşovului.
Problematică în acest caz este datarea zidurilor seci de piatră în prima jumătate a sec. al XIII-lea, când, aşa cum apreciază A. A. Rusu, populaţia locală din Transilvania nu cunoştea această tehnică de ridicare a fortificaţiilor. Majoritatea specialiştilor acceptă că primele fortificaţii de piatră transilvănene sunt ridicate după marea năvălite tătară din 1241, cele mai multe construite în a doua jumătate a sec. al XIII-lea. În acest sens ne informează şi Rogerius, contemporan evenimentelor tragice de atunci, care ne spune că “retrăgându-ne în Transilvania unde rămăsese o mulţime de oameni şi (unde) după trecerea lor (a tătarilor) fuseseră ridicate foarte multe fortificaţii”. Chiar în Conciliul Lyon I din 1245, în urma invaziei tătare, privită ca o problemă europeană, se recomandă insistent fortificarea tuturor zonelor pe unde această populaţie ar fi putut năvăli din nou12. În Transilvania însă fortificarea trecerilor se produce chiar mai repede, în 1242, după cum regăsim în analele dominicanului italian Tholomeus, originar din Luca. Acesta, într-un paragraf dedicat evenimentelor din anul 1230, vorbeşte despre lucrările de fortificaţie realizate de oll’aci şi siculi, iar într-o altă lucrare a aceluiaşi autor, concepută între 1313-1317 aminteşte despre invazia mongolilor în Europa, vorbind despre forţarea de către năvălitori a munţilor Riphei, munţi identificaţi de V. Spinei cu lanţul răsăritean al Carpaţilor, pe care regalitatea maghiară îl apăra cu ajutorul aceloraşi români şi secui pomeniţi de cronicar13. Aceste elemente de fortificare ce închideau pasurile de trecere au fost însă depăşite iar armata condusă de voievodul Transilvaniei înfrântă, detaşamentele mongole înaintând spre V, de-a lungul Oltului, la 11 aprilie 1241 ocupând şi devastând Sibiul de unde au continuat acţiunile de jaf spre Ungaria14.
La est de Braşov, o linie fortificată impozantă, numită Şanţul roşu străbate pe o lungime de 11-12 km zona dintre bazinele Sf. Gheorghe şi Tg. Secuiesc, între satele Lisnău şi Bita. Săpăturile arheologice, care au tăiat valul au constatat existenţa unor urme de pari de la palisada incendiată15. Fortificaţia este considerată drept o prisacă16, deşi s-au emis şi păreri contrare care elimină valul dintre fortificaţiile medievale timpurii sigure17. Includerea valului din secuime (Şanţul roşu) în rândul unor fortificaţii de graniţă atrage după sine, pe de o parte existenţa la acea vreme prisăci complexe, cu val şi palisadă (pe lângă cele “clasice”, cu perdele de pădure)18 şi posibila atribuire a Valului Tătarilor aceluiaşi sistem defensiv. În sprijinul acestei idei ar veni şi faptul că pe aici va trece ulterior şi graniţa regatului maghiar, ce respectă vechiul traiect al ultimelor prisăci ridicate la dreapta Oltului, cu fortificaţii ce vor fi ridicate din pământ şi piatră. Aceste prisăci vor fi abandonate în a doua jumătate a sec. al XIII-lea19. Pe teritoriul aflat între Munţii Făgăraş şi Olt exista graniţa politică a regatului maghiar, o zonă colonizată cu pecenegi, secui şi saşi20. Singura menţiune recentă pe care o cunoaştem referitoare la discutarea Valului Tătarilor în contextul valurilor de pământ din Ţara Bârsei o datorăm lui A. A. Rusu, care preia o informaţie din perioada interbelică. Aceasta menţionează Valul Tătarilor în legătură cu Pasul Timiş21, pe care trebuie să-l fi închis. De altfel, dovezi toponimice ale existenţei unor zone de trecere în vecinătatea Braşovului sunt şi cele de Predeal şi Predeluş, traduse prin “hotar, limită, frontieră”22.
Ulterior marii invazii tătare vechile fortificaţii de pământ şi prisăcile vor fi înlocuite cu cetăţi de piatră. Credem că nu poate fi exclus faptul ca în partea de sud-est a Transilvaniei şi în Ţara Bârsei arhitectura militară din piatră să fi apărut ceva mai timpuriu decât în restul spaţiului intracarpatic. Motivaţia ar putea constitui tocmai apropierea de trecerile peste Carpaţi Orientali, de unde venea direct pericolul unor noi invazii ale tătarilor. Aşa se explică şi datarea timpurie a cetăţilor de piatră din secuime şi a celei de la Feldioara, lângă Braşov23. Nu este exclus ca la Săcele-Bunloc să ne aflăm în faţa primei fortificaţii de piatră din zona Braşovului ridicată chiar de populaţia acestuia, cu rol de refugiu, între evenimentele tulburi din invazia tătară de la 1241 şi construirea celei dintâi cetăţi, pe Tâmpa. Asemănările pentru planurile incintei de piatră de la Săcele-Bunloc şi Braşov-Tâmpa24, păstrând proporţiile, probabil nu este întâmplătoare.
La finalul acestor consideraţii, dată fiind importanţa siturilor de la Săcele-Bunloc şi Valul Tătarilor, în vederea clarificării şi susţinerii punctelor de vedere exprimate recomandăm continuarea cercetărilor arheologice.
Rezumat
English Abstract In the autumn of 2006, a series of archaeological surveys followed by trial excavations were performed in the boundaries of the Săcele and Braşov municipalities (Braşov County) in order to estimate the archaeological potential of the area
1. On the right shore of Baciu valley, East of the locality and on top of a hill there are obvious signs of human interventions, in the form of a earth “wall”, of unknown age.
2. In the place called Durbav, South East of Săcele, a Wietenberg culture settlement was identified based on pottery finds on the surface.
3. In between Valea Baciului andi Valea Timişului rises the Bunloc hill, dominating the plains from the South East of Ţara Bârsei depression. It is visible as a slightly sloped plateau, of triangular shape, with increasingly steeper slopes towards the bottom side. In the forested area can be traced the route of a stone curtain wall, closing the upper half of the hill, from 884 m in altitude and reaching 1183 m at the top, being overall triangular in shape. The wall is about 3500 m in length and encloses about 80 Ha; it is made out of local limestone blocks and shows no obvious liaison.
4. Săcele-Valul Tătarilor. Between the hill from Valea Baciului and the height called Bâtca (Coasta Vătafului), the last one within Braşov boundaries, the remains of large earthworks can be seen closing the entire Timiş Valley towards the Bârsei depression.
After the initial evaluation of the archaeological potential of the region it was decided that several trenches would be dug inside the stone walled enclosure at Săcele-Bunloc.
Two trenches were dug out, S I in the SSW section, an area called by locals “Lazuri”, and S II, 200 m to the vest of S I.
S I / 2006, measuring 20 x 2 m was oriented perpendicularly to the plateau edge and running down slope towards the curtain wall. Right under the humus numerous boulders were found, part of a WWII structure. Going deeper to -0.60 m a layer of dark coloured soil was located, with a prehistoric pottery fragment, most likely early Bronze Age. Due to unfavourable weather the excavation was stopped.
S II / 2006, measuring 10 x 2 m, revealed under the humus and between meters 4 and 8.5 an irregular shaped pit filled with burnt clay pieces and carbonized wood but no other artefacts.
By corroborating the varied information gathered in the field with the local taxonomy research and other documentary sources it can be stated that the entire stone wall fortified complex at Săcele - “Bunloc” as well as the earthworks at Săcele - “Valul Tătarilor” can be dated as early medieval, most likely following the Tatar invasion in 1241.
Bibliografie
Note Bibliografice
Sursa   Cronica cercetărilor arheologice din România
Editor   CIMEC
Limba   RO


Copyright: autorii rapoartelor și Institutul Național al Patrimoniului, CIMEC, 2020.
Coordonator: Bogdan Şandric. Documentarişti-analişti: Alina Iancu, Iuliana Damian, Oana Borlean. Consultant: Irina Oberländer Târnoveanu. Proiectare ASP şi HTML: Cosmin Miu