Home Page
English
Cronica cercetărilor arheologice din România, 1983 - 2012.
Rapoarte preliminare de cercetare arheologică

Raport de cercetare arheologică

Răcarii de Jos | Comuna: Brădeşti | Judeţ: Dolj | Punct: Castru (100 m SV de gara Răcari) | Anul: 2009

Anul   2009
Epoca
Epoca romană timpurie (sec. I - III)
Perioade
Epoca romană timpurie
Categorie
Apărare (construcţii defensive);
Domestic
Tipuri de sit
Aşezare deschisă;
Castru
Localizare pe hartă   Localizează pe harta României
Judet   Dolj
Localitate   Răcarii de Jos
Comuna   Brădeşti
Punct
Castru (100 m SV de gara Răcari)
Sector   
Toponim   
Persoane implicate și instituții
NumePrenumerolInstituție
Nicolae Corina
Teodor Eugen Silviu
Cod RAN    71108.02
Raport Sector LATUS DEXTRUM
Castrul se află pe o terasă înaltă şi plată deasupra luncii Jiului, pe malul stâng, este orientat aproape E - V pe lungime, cu dimensiunile de 170 x 141 m (măsurători de la exteriorul zidurilor). În campania 2007 s-a realizat prima secţiune stratigrafică S - N prin latera, notată S.3. În campania 2008 s-a realizat o secţiune stratigrafică E - V, prin latus dextrum, notată S.5, în plin centru, imediat la N de secţiunea practicată de Christian Vlădescu în 1991.
Rezultatele interesante ale acestei ultime secţiuni (S.5) ne-au determinat să urmărim aprofundarea situaţiei planimetrice din zona aflată la S de Principia. În consecinţă, a fost practicată o secţiune paralelă cu S.5, spre N, cu martor de 0.5 m. Secţiunea 5, întinzându-se între via principalis la E şi via quintana la V, avea 50 de m, cu lăţimea de 2. Intenţia a fost de a practica şi în 2009 o secţiune cu aceleaşi dimensiuni, însă finanţarea inferioară, în comparaţie cu 2008, ne-a determinat să deschidem lucrarea numai pentru 21 de carouri (respectiv 42 m), lăsând pentru viitor finalizarea secţiunii în capătul său vestic.
Cronologia castrului, necesară urmăririi raportului, va fi aici rezumată pe scurt: castrul mic de pământ (faza 1) a fost construit în conjunctura războaielor daco-romane; castrul mare de pământ (faza 2) a fost construit la sfârşitul domniei lui Antoninus Pius sau la începutul domniei lui Marcus Aurelius; castrul mare de piatră (faza 3) a fost construit probabil în primul deceniu al veacului III, şi are două subfaze distrincte, în numeroase puncte ale sitului; castrul este distrus de invazia carpică (247) şi nu mai este refăcut, decât eventual în colţul de NE, suprafaţa fostei fortificaţii fiind ocupată de construcţii civile (faza 4)1.
Construcţiile civile ale fazei finale sunt amenajări de suprafaţă, destul de superficiale şi destul de puternic deranjate. Ele se localizează cel mai adesea pe drumurile din castru, ceea ce semnifică, simplu, destructurarea obiectivului militar. Este şi cazul locuinţei din c. 1, construită peste via principalis. Nu se pot preciza elemente de plan, ci doar aparenta aliniere la marginea drumului, fiindcă drumul nu a fost secţionat în întregime. Resturile acestei locuinţe se distribuie egal pe toată suprafaţa cercetată prin cele două secţiuni (4,5 m pe direcţia N - S). O a doua locuinţă a fost sesizată în carourile 4-7, mai ales spre malul Nic, fiind orientată aproximativ la 45o faţă de alinierea geografică a castrului, şi acest element semnificând sfârşitul ordinii militare; o locuiţă similară se cunoaşte în latus sinistrum, cercetată de Dorel Bondoc în S.4 şi S.6.
Faza 4 nu prezintă o stratigrafie coerentă, probabil datorită diverselor perturbări ale suprafeţei. Elemente stratigrafice care pot fi corelate fazei finale sunt întâlnite în complexele adâncite ale fazei precedente, datorită tasării. Astfel, deasupra atelierului din c. 15-18 s-au găsit diverse materiale arheologice care nu se leagă stratigrafic de faza 3 târzie (notată 3.2.), dar şi fără o semnificaţie funcţională anume. Similar, groapa din c. 13-14 a fost folosită, la acest moment, pentru amenajarea unui cuptor din cărămizi recuperate.
Cel mai impunător complex arheologic al fazei 3 se găseşte în carourile 15-18, fiind intersectat de ambele secţiuni. Este un complex adâncit, a cărui bază se află la -1,5 m de solul actual şi -1,07 m de la nivelul de săpare; mărimea lui pe direcţia N - S este de peste 4,5 m, deschiderea la buză de aproape 8 m, pe relaţia E - V, iar mărimea la bază este de 6 m. Este o amenajare cu mai multe faze de utilizare şi refacere, care a fost acoperit, cel puţin în ultima fază, cu ţigle, acoperişul masiv fiind susţinut prin sprijinirea pe două blane de lemn, de-a lungul pereţilor cercetaţi, dar şi prin puncte de sprijin în centru, cu stâlpi de lemn. Complexul nu era însă închis prin pereţi. Pe fundul complexului a fost descoperită o monedă (încă necurăţată) care a fost emisă în vremea Severilor, ceea ce exclude utilizarea lui în faza 2 (aşa cum crezusem anterior). Complexul a servit într-o primă fază (echivalentă subfazei 3.1) drept atelier metalurgic. Întreaga suprafaţă a fost marcată de pământ ars, pe suprafeţe mari, în focare multiple. La răstimpuri atelierul a fost recondiţionat prin adăugarea de argilă, peste care procesele tehnologice erau reluate. Au putut fi numărate cel puţin 6 faze de exploatare în acest regim, cu amenajări repetate. Natural, din complex au fost recuperate numeroase zguri, de natură diferită (metalice, dar inclusiv sticlă), însă nu a fost deocamdată descoperit niciun cuptor sau vatră.
După ce groapa a fost umplută mai mult de jumătate, cu deşeurile repetatelor proceduri metalurgice, podeaua complexului a fost refăcută (subfaza 3.2), de o manieră distinctă, fiind realizată o podea din pietre de dimensiuni diferite, iar în unele zone cu material tegular, podeaua având un nivel de -0,9 m faţă de solul actual. Este posibil ca funcţia meşteşugărească iniţială să fi fost parţial conservată, fără ca arsurile masive să mai apară. Continuă însă să apară zguri. Acest nivel de amenajare este datat cu monedă de la Gordian III, ceea ce datează incendierea acestui nivel în vremea lui Gordian III. Structura este refăcută, fiind însă din nou distrusă, de această dată definitiv, o parte a acoperişului de ţiglă rămânând nederanjată până în vremea noastră. Acest nivel final de utilizare al amenajării pare să fi avut funcţia de bucătărie, fiind recuperate numeroase oase de animale.
Imediat la E de atelier a fost cercetată o groapă de dimensiuni mari, elipsoidală, cu diametrele de 2,6 m (N - S) şi 2,05 m (E - V), cu centrul sub martor, cu profil cilindric, adâncă de 1,85 m. Umplutura sa inferioară este perfect identică cu stratul arheologic al fazei II (dominat de un mortar slab, sfărâmicios), însă acest fapt poate fi rodul umplerii naturale; din aces motiv credem că groapa a fost practicată pentru a scoate argila necesară în amenajările repetate ale atelierului alăturat. Când această necesitate s-a terminat, groapa s-a umplut natural, antrenând mai ales stratul corespunzător fazei 2. Groapa devine apoi martorul a două distrugeri ale obiectivelor alăturate, una dominată de structuri arse lemnoase, iar a doua de materiale solide, tegulare, însoţite de martori de incendiu (cărbuni, chirpic ars). Umplutura afânată (din faza iniţială) a făcut ca centrul gropii să se afunde în mod repetat, aşa încât vedem ce s-a întâmplat şi pe un strat superior, cel corespunzător fazei 4. Pe centrul gropii a fost amenajat un cuptor de cărămizi, cu materiale recuperate, inclusiv o piatră masivă de calcar. Trebuie să presupunem, din motive practice, că cuptorul se afla la suprafaţă la momentul construcţiei, poziţia adâncită (-0,5 m la minim) în care a fost găsit putând fi efectul tasării.
Mai spre est, în c. 11, avem o nouă amenajare a fazei 3, de această dată una care pune mari probleme de interpretare. La numai 0,25 m sub iarbă a fost precizată o platformă din cărămizi, fără mortar, cu dimensiunile de 3,44 m (pe direcţia N - S) pe 1,2 m (E - V), din 3 rânduri de cărămizi de mari dimensiuni. Lăţimea prea mare pentru un zid, absenţa fundaţiei, dar şi absenţa unui pandant în zonă, atenţionează asupra faptului că este o amenajare indepedentă, de genul unei platforme (soclu, tribună?). Capetele amenajării sunt uşor scufundate, ca şi marginile laterale, sugerând că acestea au suportat o greutate mare, de genul unei statui. Având în vedere descoperirea, la Răcari, a unor fragmente de statuie ecvestră de bronz, o dată şi jumătate mărimea naturală2, putem să încercăm o corelaţie între cele două fapte. Un cal, la scara 1.5:1, are cam 3 m lungime. Greutatea unei asemenea statui este estimată între 3 şi 4 tone, ceea ce ar explica afundarea marginilor soclului.
Poziţia soclului a fost ocupată, relativ puţină vreme apoi, de o construcţie uşoară, de lemn, cu două camere, fiecare de 3 m lăţime (pe direcţia E - V), aparţinând tot fazei 3.2.
Există o amenajare similară soclului din c. 11, dar mult mai la est, în apropierea şanţului care separă latus dextrum de via principalis. O construcţie de cărămidă legată cu mortar, complet demantelată, a fost descoperită pe toată lăţimea cumulată a celor două secţiuni. Lăţimea acestei amenajări este de 1,5 m, şi chiar dacă ductul zidului a fost lărgit prin acţiunea de spoliere, lăţimea este de asemenea prea mare pentru un zid. Urmele de scoatere datează intervenţia în faza IV, pentru recuperare de material de construcţie. Având în vedere masivitatea "zidului", "fundaţia" de cca. 0,25 m nu recomandă o construcţie înaltă. Orientarea este deviată cu cel puţin 5o spre dreapta, ca toate obiectivele construite în faza 3.2, însă ceva mai mult decât media. Asupra funcţionalităţii acestui complex vom reveni.
Aşa cum spuneam, via principalis nu a fost secţionată integral, ci doar pe 1 m, cât să permită studiul racordului stratigrafic. După înlăturarea rămăşiţelor locuinţei din faza 4, dar şi a unor straturi de piatră mai puţin dense, s-a ajuns pe un strat de piatră dens, înclinat spre V (spre rigolă). La mijlocul primului metru al secţiunii, la adâncimi între -0,51-0,64 m, dar, practic, pe acelaşi nivel, s-au descoperit, în secvenţe separate, de-a lungul a două zile de lucru, 7 monede, din care 3 monede republicane (din care două de la Marcus Antonius, denari emişi pentru legiuni), una nedeterminată (denar, sec. I-II), un denar de la Traian, un denar şi un sestert de la Antoninus Pius. Este prima dată când apar monede republicane la Răcari, iar locaţia lor reciproc apropiată (pe cca. 0.5 m2) şi apartenenţa la acelaşi context (şanţul drumului pietruit), recomanda de la început un mic depozit pierdut în marginea drumului. Un întâmplare norocoasă a făcut ca, la cca. 1,5 m V de acest grup de monede să apară un al treilea denar de la Marcus Antonius. Sigur - nu poate fi o întâmplare, iar analiza stratigrafică şi contextuală poate fi profitabilă. Spre V de şanţul via principalis se află o alveolare cenuşoasă, de dimensiuni similare cu şanţul, şi care ar putea fi rigola drumului fazei I. Castrul mic de pământ avea latura de E mai retrasă decât restul, motiv pentru care plasarea spre V a vechiului drum, cu şanţul aferent, nu poate fi o surpriză. Demn de remarcat, şanţul vechi este astupat cu pământ şi acoperit cu pietriş, amenajându-se astfel şi un spaţiu "pietonal". Doar că denarii de la Marcus Aurelius se află acum şi în şanţul vechi, şi în cel nou! Singura explicaţie posibilă se referă chiar la procesul de amenajare a via principalis, la momentul construcţiei castrului mare de pământ, când dintr-o pungă ruptă încep să curgă bani, din care unul ajunge în vechea rigolă, iar restul în rigola nouă. Întâmplarea este norocoasă fiindcă datează fenomenul: la sfârşitul domniei lui Antoninus Pius sau începutul domniei lui Marcus Aurelius. Construcţia castrului mare de pământ era şi anterior astfel datată, datorită apariţiei unei alte monede de la Antoninus Pius, în umplutura superioară a şanţului de apărare traianic (campania 2005). O ultimă observaţie se referă la durata excepţională de circulaţie a monedelor timpurii; de exemplu, o altă monedă de la Traian a fost descoperită, tot în această campanie, într-un context care poate data spre mijlocul sec. III.
La capătul de V al secţiunilor cunoaştem situaţia numai din săpătura de anul trecut. Pe scurt, via quintana a funcţionat numai în etapele de început; începând cu faza 3.1, apoi 3.2, poziţia este ocupată de construcţii (probabil barăci) din retentura. Între via quintana şi atelierul de fază 3 există o curte pietruită, realizată temeinic numai în faza 2, apoi refăcută doar superficial, curte care pare a borda o construcţie de lemn, tot de fază 2, care se întindea spre N, parţial şi spre est.
Alte construcţii de fază 2 au fost surprinse, cu dificultate, în carourile 4-11; pare să fie vorba despre o clădire relativ mare, dar cu numai două încăperi (?), cea de E suprinsă pe o lungime de 7 m, iar cea de V pe o lungime de 7,6 m. Deşi pare puţin probabil ca construcţii de lemn, cu fundaţii nu tocmai adânci, să poată avea acea deschiderea de peste 7 m, nu au fost găsite niciun fel de elemente intermediare. Nici stratigrafic faza 2 nu prezintă consistenţă deosebită, pe acest segment central al celor două secţiuni. Este posibil ca amenajarea pentru castrul de piatră să fi prilejuit ample nivelări, care să fi compromis, în bună măsură, constatarea faptelor de locuire pentru această etapă secundă din castru.
În campania anterioară fusese surprinsă o secvenţă de camere, de fază 1, separate de tranşee destinate îngropării paramenţilor de lemn, cu orientarea E - V. În campania 2009 a devenit evident că această secvenţă se leagă de o cameră mai mare, spre E, extinsă şi spre S. Actuala dispunere a spaţiilor de locuit sugerează, convingător, o baracă militară3 din care se vede camera mare, rezervată centurionului, la E, şi încă 6 conturbenii spre V. Secvenţa este întreruptă de atelierul metalurgic, construit mult sub nivelul de călcare al fazei 1, însă nici la V de acesta nu a fost surprinsă în săpătură continuarea acestei barăci (cel puţin două contubernii). Cauza ar putea fi amenajarea la o cotă inferioară a aleii din carourile 19-21, ca urmare a unei nivelări prilejuite de amenajarea castrului mare de pământ. Baraca începe la un metru de şanţul care mărgineşte via principalis, la est, şi s-ar termina, teoretic (prin adăugarea imaginară a altor 4 contubernii spre V), la aproximativ un metru de via quintana, având o lungime totală de 42,2 m. Camera comandantului are o lăţime de 4,4 m (la interior) şi o adâncime de minim 3,7 m (probabil însă în jur de 5,2 m sau mai mult). Contuberniile au adâncime de 3,45 m (la interior) şi o deschidere, la front, de 2,8-3,3 m, deci o variabilitate de dimensiuni destul de mare. Lăţimea tranşeelor pentru fundaţiile de lemn este destul de regulată, de 0,3 m la bază, însă adâncimea lor cunoaşte variaţii substanţiale; astfel, dacă tranşeul din c. 12 are numai 0,23 m adâncime, cel imediat următor, spre V, din c. 14, are 0,45 m adâncime. Stratul de pământ care constituie nivelul de călcare al fazei 1 este aproape steril arheologic, dovadă că amenajările fazei 1 au fost demontate paşnic, iar reamenajarea prilejuită de mărirea castrului a fost una sistematică, presupunând completa reconfigurare a interiorului, pe un "loc curat".
Concluzia cercetărilor anului 2009 este că destinaţia acestui spaţiu, din latus dextrum, s-a schimbat de la fază la fază. În castrul mic de pământ, în imediata vecinătate a principia, se aflau barăci militare orientate E - V (per strigas), separate de o alee care împărţea acest areal în două (informaţie 2007). Organizarea spaţiului în faza 2 se modifică complet, apărând o clădire de lemn în est, spre via principalis, şi probabil una în V, spre via quintana, aceasta însoţită şi de o curte piertruită. Faza 3.1 presupune o nouă reconfigurare. Dacă ipoteza cu soclul din c. 11 este corectă, ea suportând o statuie de bronz de mai multe tone, atunci existenţa atelierului de la V (dar şi a celor de la N şi S, conform săpăturii din 2007) capătă sens. Locul unei statui imperiale ar fi fost teoretic în atrium-ul din Principia, însă distanţa dintre turnătoria de bronz şi amplasament ar fi fost prea mare, aşa încât amplasarea ei în latus dextrum, într-o poziţie proximă comandamentului, are cel puţin raţiuni practice, inclusiv cea de vizibilitate. Spaţiul dintre via principalis şi soclul prezumtivei statui, adânc de peste 18 m, pare destinat adunărilor publice, probabil pentru festivităţi legate de practicarea cultului imperial. Sacrificarea unui spaţiu atât de mare pentru activităţi "publice" este, în sine, un fapt neobişnuit pentru un castru auxiliar. Neîndoielnic, măsura a creat o problemă de spaţiu; ca urmare, barăcile din retentura, orientate N - S (per scamna),avansează spre E şi ocupă fosta via quintana. În fine, faza 3.2 (Elagabal?) presupune un nou design al spaţiului. Zona primului soclu este ocupată de o clădire uşoară, cu două spaţii, în timp ce un nou soclu (?), şi mai mare, este amplasat în imediata apropiere a via principalis. O nouă schimbare de destinaţie se constată pentru faza 4, dar acesta este deja un fapt care se petrece peste tot, în castru.
Având în vedere frecventa schimbare de destinaţie a zonei aflate imediat la S de principia, inclusiv la nivel de subfază, zonei nu îi mai poate fi atribuită funcţia de praetorium, obiectiv care va trebui căutat în altă parte.
În ceea ce priveşte inventarul, alături de obiecte tipice pentru un castru (armament şi fragmente de echipament militar, fibule, ţigle ştampilate) atrag atenţia elemente ale economiei de subzistenţă, precum un vârf de săgeată de os (pentru vânătoare), dar şi indicii ale prezenţei în castru a familiilor unor militari, precum un ac de bronz pentru păr sau un inel de bronz pentru un copil relativ mic, ambele în umplutura superioară a "atelierului", datând deci din al doilea sfert al veacului al III-lea.
Rezumat
English Abstract
Bibliografie
Note Bibliografice 1. Pentru o mai detaliată expunere a fazelor castrului de la Răcari vezi Eugen S. Teodor, Prima amenajare a castrului de la Răcari (jud. Dolj), în Dacia Augusti Provincia. Crearea Provinciei. Actele simpozionului desfăşurat în 13-14 octombrie 2006, E.S. Teodor, O. Ţentea (ed), Târgovişte: Cetatea de Scaun, 2006, 219-235.
2. Citată frecvent, de exemplu G. Tocilescu, Fouilles et recherches archeologiques en Roumanie, Bucureşti 1900, 140; G. Florescu, Castrul roman de la Răcari, Craiova 1931, 21. De remarcat că statuia ecvestră este atribuită acolo lui Heliogabal. Dacă acea identificare ar fi corectă, atunci nu poate fi vorba despre acest soclu, comentat în raport, fiindcă faza 3.1 este anterioară lui Heliogabal, sau cel puţin aşa credem acum. În aceleaşi vechi relatări se pomeneşte şi despre fragmente de la o altă statuie de împărat, neidentificat, executate la aceeaşi scară mare. Problema este că dimensiunile soclului comentat în acest raport (3,44 x 1,2 m) recomandă mai degrabă o statuie ecvestră.
3. Tipurile D sau G în clasificarea Davidson (David P. Davison, The barracks of the Roman army from the 1st to the 3rd centuries A.D. BAR IS 472. Oxford, 267, fig. A).
Sursa   Cronica cercetărilor arheologice din România
Editor   CIMEC
Limba   RO


Copyright: autorii rapoartelor și Institutul Național al Patrimoniului, CIMEC, 2018.
Coordonator: Bogdan Şandric. Documentarişti-analişti: Alina Iancu, Iuliana Damian, Oana Borlean. Consultant: Irina Oberländer Târnoveanu. Proiectare ASP şi HTML: Cosmin Miu