Home Page
English
Cronica cercetărilor arheologice din România, 1983 - 2012.
Rapoarte preliminare de cercetare arheologică

Raport de cercetare arheologică

Tihău | Comuna: Surduc | Judeţ: Sălaj | Punct: Cetate (Castru) | Anul: 1997

Anul   1997
Epoca
Epoca romană timpurie (sec. I - III)
Perioade
Categorie
Apărare (construcţii defensive)
Tipuri de sit
Castru
Localizare pe hartă   Localizează pe harta României
Judet   Sălaj
Localitate   Tihău
Comuna   Surduc
Punct
Cetate (Castru)
Sector   
Toponim   
Persoane implicate și instituții
Cod RAN    142836.02
Raport Castrul de la Tihău (comuna Surduc, jud. Sălaj) se află pe platoul ''Cetate'' din stânga Someşului, înainte de vărsarea Almaşului. De pe platou există o excelentă vizibilitate spre valea Someşului, fiind un punct strategic de mare însemnătate pe frontiera nordică a provinciei.
În campania arheologică din vara lui 1997 a fost executată o secţiune peste elementele de fortificaţie, ce a fost vizitată de către participanţii la cel de-al XVII-lea Congres Internaţional al Frontierelor Romane, Zalău, septembrie 1997.
În această conjunctură săpătură s-a bucurat de sprijinul deosebit al domnului Profesor Nicolae Gudea, preşedintele congresului, al domnului prefect de Sălaj, Gheorghe Tamba, al Consiliului Judeţean Sălaj, al Comandamentului garnizoanei Zalău şi al domnului primar al comunei Surdus - Ion Vagner. Tuturor le adresăm încă o dată, calde mulţumiri, fiind convinşi că şi în anii de după acest congres castrul de la Tihău va trezi acelaşi interes autorităţilor locale şi judeţene.
Secţiunea I a fost trasată pe latura sudică a castrului, între colţul sud - estic şi presupusa poartă, în apropierea acesteia. A avut lungimea de 20 m şi lăţimea de 1,50 . Cum vechile sondaje din 1958 nu lămuriseră suficient problema etapelor cronologice ale fortificaţiei, iar pe latura de sud nu se executase nici o secţiune peste toate elementele sistemului defensiv -- am inclus elucidarea acestei probleme importante din istoria castrului printre obiectivele noilor săpături în castrul de la Tihău.
În ceea ce priveşte elementele de fortificaţie şi etapele lor cronologice am stabilit pe baza stratigrafiei (fig. 1) următoarea situaţie valabilă pentru latura de sud. Valul de pământ are o lăţime de 6,40 m la vază şi s-a păstrat pe o înălţime de 0,90 m de la humusul antic. Este compus din lut galben - verzui (5) gras, foarte compact. Sporadic se văd în secţiune dungi orizontale de pământ negru, gras, cu grosimea între 0,05 şi 0,10 m, reprezentând, probabil, caespites (8). În partea anterioară a agger-ului am identificat groapa de scoatere a fostului zid de incintă (3). Zidul a fost scos până la temelie. Groapa de scoatere are o deschidere de circa 1,30 m, având marginile drepte. Judecând după temelie, zidul trebuie să fi avut circa 1,20m lăţime. Groapa era umplută cu moloz, bucăţi neuniforme de piatră de calcar de carieră, fragmente de mortar şi pământ cenuşiu, afânat. Rezultă că zidul fusese lucrat în opus incertum. Temelia zidului era alcătuită din bolovani de râu de dimensiune mijlocie, legaţi în pământ. Ea avea lăţimea de circa 1,20 m. Temelia începea la circa 0,50 m sub nivelul humusului antic, coborând până la 1 m în lutul steril (1). Datorită faptului că humusul antic (8) este cu peste 0,40 m deasupra nivelului temeliei, s-ar putea ca ea să nu fie intactă, partea ei superioară fiind atinsă de fundul gropii de scoatere (3) a zidului propriu zis. În această situaţie, ar fi vorba despre o temelie foarte adâncă de circa 1 m şi ar fi mai firesc ca şi agger-ul să fi fost înălţat simultan cu zidul. Altfel, este greu de înţeles cum s-a putut săpa ulterior atât de adânc groapa pentru temelia zidului. Dincolo de faţa exterioară a zidului de incintă ar fi putut exista o bermă (m. 10,50 - 11,50) îngustă. Până la începutul escarpei şanţului de apărare este circa 1 m. Din pcate o a doua groapă modernă (3) a făcut imposibilă orice observaţie privind berma.
Şanţul de apărare are o deschidere de circa 7,40 m, având fundul în formă de ''V''. Cele două escarpe au aceeaşi înclinaţie, panta lor fiind destul de puţin abruptă. Fundul şanţului se afla la circa 2,30 m adâncime, faţă de humusul antic. Stratigrafia umpluturii şanţului este deosebit de semnificativă, fiind mai complexă deasupra escarpei interne. Primul strat, ce coboară până în fundul şanţului, gros între 0,15 - 0,20 m era compus din pământ gălbui, afânat, cu pigmenţi albi de mortar şi fragmente mărunte de cărămidă (12). El provine, probabil, din procesul de erodare a zidului şi a tencuielii, în ultima epocă a funcţionării sale. Deasupra acestui strat urmează altele, ce s-au constituit într-o perioadă de după abandonarea castrului. Primul este un strat masiv de dărâmătură (2), gros între 0,40 - 0,60 m. Este compus din moloz, blocuri de piatră de calcar de mari dimensiuni, bucăţi de mortar, pietre de carieră de dimensiuni mici şi mijlocii, fragmente de ţigle şi cărămizi. Blocurile de piatră au căzut până în fundul şanţului. Deasupra lor pământul este puternic pigmentat cu fragmente mărunte de cărămidă, scurse, probabil, pe panta şanţului, în timp. După ce procesul de dărâmare a zidului a încetat, deasupra dărâmăturii s-a depus un strat gros de circa 0,30 - 0,40 m de pământ, relativ curat, de culoare cenuşie - negricioasă (10) care a albiat considerabil conturul fostului şanţ. Procesul de umplere definitivă s-a încheiat prin depunerea unui strat de culoare cenuşie - gălbuie, cu pietre mici şi bucăţi de cărămidă (9), având grosimea maximă, deasupra fundului şanţului de circa 1,10 m. Deasupra se aşterne humusul modern (1), gros de 0,15 - 0,20 m, de culoare cenuşiu - gălbuie.
Rezultă că şanţul a fost utilizat în etapa în care castrul era apărat de un zid de piatră.
Deşi secţiunea n-a mai putut fi prelungită, existenţa unui al doilea şanţ de apărare este puţin probabilă.
Toate elementele sistemului defensiv identificate pe latura de sud în secţiunea T1 sunt foarte apropiate de cele surprinse în secţiunea S I săpată în 1958 -- Idem, op. cit., p. 80-83, fig. 4. --, pe latura opusă, nordică. O noutate este via sagularis. Deşi în raportul săpăturilor din 1958 se afirmă că via sagularis a fost identificată şi pe latura de nord, este evident că S1 (1958) n-a fost suficient de lungă înspre interior, şi nici n-a fost adâncită până în steril în acest capăt, pentru a fi putut identifica via sagularis. Pe latura de sud, via sagularis era o lentilă de pietriş, groasă de circa 0,10 m şi lată de 1,60 m (m 0 - 1,60). Pietrişul era aşezat direct pe lutul steril, sub nivelul humusului antic, la baza pantei interioare a agger-ului. Curios, pentru amenajarea ei s-a săpat în humus şi în steril circa 0,30 m.
Situaţia stratigrafică de deasupra pantei interne a agger-ului este foarte complexă şi interesantă. Peste via sagularis şi parţial peste panta valului a fost aşezat un strat de amenajare, alcătuit din lut gălbui, destul de curat (7), gros între 0,20 - 0,40 m. La partea superioară, există câteva pietre de râu, prea sporadice pentru a putea să apreciem dacă este o a doua via sagularis, deşi prezenţa ei în această poziţie ar fi firească. În secţiunea S I (1958) aceşti bolovani de râu par mai compacţi şi ei au fost consideraţi drept via sagularis -- Idem, op. cit., p. 83, fig. 4. --.
Urmează în stratigrafia porţiunii în discuţie un nou strat de pământ gri, amestecat cu lut, cu pietre, fragmente de cărămidă şi urme slabe de arsură (6), gros între 0,20 - 0,60 m, care este un strat de depunere, rezultat în urma folosirii. El conţine şi puţine fragmente ceramice. La un moment dat, deasupra pantei interne a agger-ului şi deasupra viei sagularis a fost ridicată o clădire. Noi am surprins zidul ei interior, aşezat deasupra fostei pante interne a valului. Zidul a fost scos. Groapa de scoatere (3) are deschidere de 0,75 m şi este umplută cu moloz şi pietre mărunte de carieră. Temelia s-a menţinut intactă. Ea are aceeaşi lăţime de 0,75 m şi coboară circa 0,40 m, străpungând stratul de depunere descris anterior şi o parte din stratul şi mai vechi de amenajare al presupusei faze II a viei sagularis. Este executată în aceeaşi manieră ca şi temelia zidului castrului, fiind compusă din bolovani mici de râu, prinşi cu pământ. Acest lucru arată că este un zid construit în epoca romană. Lăţimea sa iniţială trebuie să fi fost de circa 0,60 m. Nivelul de călcare corespunzător acestui zid este foarte sus, la 0,60 m de la humusul actual. El poate fi urmărit pe circa 2 m spre culmea agger-ului şi continuă circa 2,60 m spre interiorul castrului unde intră în zona nesăpată. Pe nivel sunt urme de arsură de lemn. Deasupra sa este un strat de depunere şi folosire (4) gros de 0,20 - 0,30 m compus din pământ negru afânat, cu material arheologic. Ultimul strat, până la glie este un strat de dărâmătură (2), gros între 0,20 şi 0,50 m cu mortar, pietre de carieră mari şi ţigle.
Existenţa zidului, a stratului de folosire cu material arheologic ce porneşte de la partea superioară a temeliei şi a dărâmăturii, ne face să avem certitudinea că am identificat o clădire cu ziduri de piatră.
Poziţia topografică în castru a acestei clădiri este neobişnuită. Ea ocupă panta interioară a agger-ului şi via sagularis. Era situată în imediata apropiere a uneia dintre porţi. Adăugând şi detaliile de stratigrafie verticală descrise este evident o construcţie târzie, din ultimele decenii de existenţă a castrului. Clădiri similare, aşezate în acelaşi loc şi în aceeaşi poziţie au fost identificate şi la castrele de la Bologa, fără a fi dezvelite, doar secţionate. Unul dintre obiectivele principale ale viitoarellor săpături în castrul de la Tihău va fi dezvelirea acestei clădiri, pentru a-i determina funcţionalitatea şi datarea.
În concluzie, în privinţa identificării arheologice a fazei de pământ a castrului, nici rezultatele secţiunii T1 nu sunt concludente. Lipsa unui şanţ al fazei de pământ, dezafectat ulterior, frecvent descoperit în castrele din Dacia Porolissensis este principalul impediment în identificarea clară a acestei faze a fortificaţiei. Deocamdată rezultatele de pe latura de sud confirmă pe cele obţinute cu 40 de ani în urmă pe latura de nord, ceea ce întăreşte părerea că acest castru a fost construit de la început în piatră, fără o fază iniţială de pământ -- D. Protase, op. cit., p. 83, 96-97. --. O concluzie definitivă va putea fi însă avansată abia după alte verificări şi după investigarea elementelor de fortificaţie de pe toate cele patru laturi
Rezumat
English Abstract
Bibliografie D. Protase, Castrul roman de la Tihău (jud. Sălaj) în lumina cunoştinţelor actuale, în EphemNap, IV, 1994, p. 79-80, fig. 3.
N. Gudea Das Römergrenzkastell von Bologa - Resculum / Castrul roman de la Bologa (ghid), Zlău, 1997, p. 43-46, fig. 10, Buciumi, Idem, Das Römergrenzkastell von Buciumi / Castrul roman de la Buciumi (ghid), Zalău, 1997, p. 43-47, fig. 8, Porolissum Idem, Das Römergrenzkastell von Moigrad - Pomet. Porolissum I / Castrul roman de pe vârful dealului Pomet - Moigrad. Porolissum I, (ghid), Zalău, 1997, p. 41-42, fig. 30.
Note Bibliografice
Sursa   Cronica cercetărilor arheologice din România
Editor   CIMEC
Limba   RO
 


Copyright: autorii rapoartelor și Institutul Național al Patrimoniului, CIMEC, 2018.
Coordonator: Bogdan Şandric. Documentarişti-analişti: Alina Iancu, Iuliana Damian, Oana Borlean. Consultant: Irina Oberländer Târnoveanu. Proiectare ASP şi HTML: Cosmin Miu