.
Nufăru | Judeţ: Tulcea | Punct: Trecere Bac | Anul: 2019
Anul:
2019
Epoca:
Epoca medievală timpurie (sec. VII-XIII);Epoca medievală târzie (sec. XIV-XVIII)
Perioade:
Epoca bizantină;
Epoca medievală mijlocie
Categorie:
Apărare (construcţii defensive);
Domestic;
Religios, ritual şi funerar
Tipuri de sit:
Aşezare fortificată;
Aşezare urbană;
Cetate;
Necropolă
Județ:
Tulcea
Localitate:
Nufăru
Comuna:
Nufăru
Punct:
Trecere Bac
Persoane implicate și instituții:
Nume Prenume Rol Instituție
Damian Oana Institutul de Arheologie "Vasile Pârvan", Bucureşti
Samson Andra Muzeul Naţional de Istorie a României
Vasile Mihai Muzeul Naţional de Istorie a României
Cod RAN:
Raport:

Investigaţiile arheologice, desfăşurate începând cu anul 1978, au pus în evidenţă pe linia Dunării, pe malul drept al braţului Sf. Gheorghe, la circa 12 km aval de Tulcea, în intravilanul localităţii Nufăru, un important centru de tip urban din secolele X–XIV, elemente ale fortificaţiei bizantine, vieţuirea şi necropolele din secolele XI–XIII, precum şi vestigii aparţinând epocilor getică, romano-bizantină şi m...odernă.
Cercetările arheologice derulate în campania 2019 s-au concentrat în punctul Trecere bac, aflat în extremitatea nordică a promontoriului stâncos pe care se desfăşoară aşezarea de la Nufăru, foarte aproape de zona de traversare a Dunării cu bacul spre şi dinspre Delta Dunării, pe o proprietate încă privată (Enache Şinghi), situată pe actuala stradă a Arheologiei, la nr. 7.
Săpăturile, desfăşurate pe o suprafaţă de circa 750 mp, au dus la identificarea unui sistem de fortificare a zonei, datând din ultima parte a secolului al X-lea, îmbinând stânca naturală cu elementul construit – un tronson din curtina de nord a cetăţii, conţinând şi un turn-poartă, curtină asociată cu un sistem complex de platforme, amenajate în stâncă, completat cu un pavaj în pantă, care avansează spre Dunăre pe o lungime identificată de 6 m, definind o instalaţie portuară/de acostament. A putut fi cercetată, de asemenea, o locuire din prima jumătate a secolului al XI-lea, care se adosează zidului de incintă, atât la nord, cât şi la sud. După ieşirea din uz a debarcaderului, zona a fost transformată, pentru circa un secol şi jumătate, în spaţiu funerar, suprapus de o locuire care, în acest punct, se prelungeşte dincolo de limitele generale ale aşezării (mijlocul veacului al XIII-lea), putându-se constitui într-un punct de control din perioada influenţei tătare asupra nordului Dobrogei. Cercetarea zonei a permis remarcarea unei mari adaptabilităţi a locuitorilor din vechime, atât în privinţa utilizării stâncii pentru realizarea fortificaţiei şi amenajarea necropolei, precum şi în ceea ce priveşte schimbarea rapidă a statutului zonei, de la rolul de spaţiu fortificat şi de acostament la acela de zonă funerară şi apoi de locuire.
Dezvoltarea în suprafaţă şi în adâncime a cercetării arheologice, în perioada 1999–2002, 2004–2014, 2016–2018, a dezvăluit o situaţie complexă, care a presupus, în anul 2019, abordarea palierului fortificaţiei la nivelul paramentului interior (sudic) al curtinei de nord, precum şi al vieţuirii, cu elementele situate intra muros.

În campania 2019, săpătura s-a concentrat exclusiv la sud de zidul de incintă, într-o suprafaţă cu dimensiunile de 15 m (V-E) x 6 m (N-S), înglobând turnul-poartă, precum şi zonele de la vest, respectiv de la est de acesta, pentru cercetarea unor complexe de locuire şi depozitare, precum şi pentru obţinerea de informaţii legate de modul de construire a zidului de incintă (paramentul interior).

În ceea ce priveşte locuirea, s-au putut face observaţii suplimentare privind interesul manifestat de către cuceritorii mongoli de la mijlocul secolului al XIII-lea pentru utilizarea fortificaţiei bizantine existente, în sensul transformării zonei de la sud de zidul de incintă – înglobând turnul-poartă –, într-un punct de observaţie, situat pe panta estică a promontoriului stâncos. De ambele părţi ale accesului, au putut fi identificate construcţii din pietre legate cu pământ, care se extind pe direcţia N-S pe o lungime de 5–5,50 m, măsurată de la zidul de incintă bizantin şi pe o lungime (identificabilă în zona cercetată) de circa 15 m est faţă de linia stâncii native. Ambele complexe sunt construite atât în funcţie de denivelările stâncii, cu minime amenajări, cât şi în funcţie de elementele de fortificaţie din zonă, curtina de nord cu turn-poartă, pe care le exploatează prin adosare şi suprapunere.
Complexul de locuire situat la vest de turnul-poartă. Latura vestică a acestui complex, compusă dintr-un rând de pietre, măsoară 5,20 m şi se păstrează pe înălţimea de 0,45 m. Latura nordică a complexului, adosată paramentului sudic al zidului de incintă nordic, este reprezentată de un zid compus din două asize de piatră, lat de 0,80–0,90 m, înalt de 0,40 m, vizibil pe lungimea de 2,50 m. Latura estică a complexului constă din chiar zidul vestic al turnului-poartă (cu lungimea de 1,90 m), prelungit spre sud, cu un alt zid, cu două asize de piatră, lat de 1,30 m şi vizibil pe lungimea de 3,30 m; aşadar, latura estică a complexului are lungimea totală de 5,20 m şi apare la +0,90 m faţă de nivelul de călcare din turnul-poartă. Pe latura de sud a complexului, o piatră, aflată la 0,70 m spre vest faţă de limita păstrată a zidului sudic, sugerează o intrare şi continuarea unei închideri, astăzi greu de sesizat, pe lungimea de 3,80 m până la peretele de stâncă.
Accesul prin turnul-poartă, edificat în epoca bizantină, cercetat pe o lungime de 6 m (măsurată de la zidul de incintă nordic) îşi păstrează funcţionalitatea în epoca tătărească. Nu există indicii de blocare a acestuia sau de locuire în turnul-poartă. În plus, existenţa, la nord de zidul de incintă, a unei vieţuiri, documentate prin gropi menajere şi instalaţii de foc, ultimele aparţinând, eventual, unor complexe de tip iurtă, datate cu monedă măruntă din epoca Hoardei de Aur, reprezintă un argument al utilizării acestui pasaj şi în secolele XIII–XIV, tocmai pentru menţinerea legăturii dintre cele două nuclee, cel de observaţie şi refugiu situat la altitudine, pe stâncă, utilizând fortificaţia bizantină, la sud de curtină, şi cel de locuire cotidiană, în apropierea apei, la nord de curtină.
În campania 2019 a fost continuată cercetarea complexelor de locuire şi depozitare aparţinând secolului al XI-lea, identificate la sud de zidul de incintă nordic şi la est, respectiv la vest faţă de turnul-poartă.
Complexul de locuire, situat la est de turnul-poartă (şi totodată în apropierea limitei estice a zonei săpate), este adosat zidului de incintă nordic şi zidului estic al turnului-poartă. Are mai multe faze de utilizare, documentate prin identificarea a patru podele de lut, cea mai târzie aparţinând nivelului ocupaţional din epoca tătărească. Pe laturile de nord, vest şi sud se pot observa baze de locuinţă construite din mai multe asize de pietre legate cu pământ, cu lăţimea de 1–1,20 m (cea nordică), 0,90–1 m (cea vestică), 1 m (cea sudică). Latura de nord este vizibilă pe lungimea interioară de 1,50 m şi exterioară de 2,60 m; se păstrează pe înălţimea (interioară) de 1,10 m, reprezentând echivalentul a cinci asize de pietre legate cu pământ. Latura de vest, cu lungimea de 5,20 m, se păstrează pe înălţimea (exterioară) de 0,70 m, măsurată de la nivelul plăcii de mortar corespunzătoare nivelului de călcare din camera turnului-poartă şi pe înălţimea (interioară) de 1,30 m, reprezentând echivalentul a patru asize de pietre legate cu pământ. Latura de sud a fost identificată pe lungimea de 2,90 m şi include, în colţul sud-vestic, un acces cu lăţimea de 1 m. Peretele vestic de piatră al complexului pare mai îngrijit lucrat decât cel nordic, din blocuri mai mari de piatră, evident refolosite din curtină, legate cu pământ, utilizând pentru umplerea rosturilor materiale din categoria olanelor. Colţul nord-vestic al complexului este neglijent realizat, pietrele neîmbinându-se, ci practicându-se o umplutură cu pământ, dacă nu cumva aceasta reprezintă o deplasare în timp a structurii constructive spre est. Construcţia mai solidă şi mai îngrijită a complexului de la est de acces pare determinată şi de faptul că panta în care coboară terenul de la V spre E, urmând configuraţia stâncii native, a trebuit anulată prin elemente construite.
Complexul de depozitare, situat la vest de turnul-poartă, este adosat stâncii, zidului de incintă nordic şi zidului vestic al turnului-poartă. Depunerea, având grosimea de 0,80 m, apare la adâncimea de 0,60 m faţă de partea superioară păstrată a zidului de incintă. Din punct de vedere constructiv, complexul a fost amenajat prin suprapunerea plăcii de mortar a constructorilor cetăţii. Au fost identificate bazele de piatră, late de 0,40–0,50 m, ale laturilor sudică (lungă de 3 m) şi vestică (lungă de 2 m), urmele câtorva gropi de par (cu un diametru de 0,25–0,30 m) şi o depunere de pământ galben, cu aspect de podea, care suprapune placa de mortar amintită. Complexul, definit de prezenţa unui vas de provizii in situ (cercetat în campania 2017) şi de marea cantitate de seminţe carbonizate, probabil de grâu şi de mei, găsită în campania 2019, a avut două faze de utilizare.

Cercetarea paramentului interior al curtinei de nord în zona de racord cu zidul vestic al turnului-poartă a evidenţiat o elevaţie păstrată pe înălţimea de 1,30 m şi o fundaţie de 0,90 m pentru zidul de incintă şi o elevaţie păstrată pe înălţimea de 1,20 m şi o fundaţie de 0,50 m pentru zidul turnului. Fundaţia ambelor ziduri a fost ridicată pe stânca nativă, adaptându-se pantei acesteia, care coboară de la V spre E, constructorii încercând ca, prin umplutura cu pământ galben (groasă de 0,35–0,40 m), peste care au fost depuse pietre legate cu pământ, într-un strat a cărui grosime variază între 0,20 şi 0,70 m, să orizontalizeze suprafaţa (şi să anuleze diferenţa de nivel, de circa 1,20 m, dintre patul de stâncă şi talpa fundaţiei). Depunerea de pământ galben şi pietre legate cu pământ este suprapusă de o placă de mortar, reprezentând nivelul de construcţie al cetăţii. Această placă, lată de 0,70 m, cu grosimea de 0,30–0,50 m în zona curtinei şi doar de 0,15–0,20 m în zona zidului vestic al turnului-poartă, are forma literei „L”, urmând colţul format de zidul de incintă nordic şi de zidul vestic al turnului-poartă; latura lungă, paralelă cu curtina, are lungimea de 2 m şi lăţimea de 0,70 m, iar cea scurtă, paralelă cu zidul vestic al turnului-poartă, are lungimea de 1,20 m şi lăţimea de 1,20 m. Placa suprapune plinta zidului (asemănătoare unui soclu), vizibilă pe o lungime de 4,60 m, groasă de 0,10 m, care prezintă o margine neregulată, avansată cu circa 0,20–0,25 m faţă de paramentul zidului. În colţul nord-estic al suprafeţei cercetate, placa de mortar a fost afectat de o groapă cu material ceramic aparţinând complexului de depozitare ulterior, instalat pe acest nivel de călcare al constructorilor cetăţii. Aceeaşi placă de mortar a fost identificată, în campaniile anterioare şi în interiorul turnului-poartă, în 2019 putând fi documentată grosimea acesteia, de 0,30 m (prin afectarea de către o groapă conţinând materiale din secolul al XIII-lea).

Strategia de cercetare din campania 2019 şi-a atins obiectivul primordial, şi anume cercetarea curtinei bizantine, a manierei de fundare şi a paramentului interior al zidului de incintă bizantin, a relaţiei cu turnul-poartă şi cu vieţuirea adosată intra muros, conturându-se posibilitatea, în viitorul apropiat, nu numai a definitivării studiului de arhitectură, ci şi a conservării şi punerii în valoare a acestui monument de importanţă specială pentru istoria aşezărilor portuare de la Dunărea de Jos.

Sursa:
Cronica cercetărilor arheologice din România
Editor:
INP
Limba:
RO