Băneasa | Comuna: Salcia | Judeţ: Teleorman | Punct: Cetate (între sat şi Ţoseaua Naţională) | Anul: 2017
CC BY-SA 4.0 Descriere:
Anul cercetarii:
Perioade:
Antichitate;
Epoci:
Epoca romană timpurie;
Categorie:
Apărare (construcţii defensive);
Tipuri de sit:
Castru;
Cod RAN:
| 153954.01 |
Județ:
Teleorman
Unitate administrativă:
Salcia
Localitate:
Băneasa
Punct:
Cetate (între sat şi Ţoseaua Naţională)
Localizare:
| 153954.01 |
Fără Ilustrații
Instituții și
Persoane implicate:
Persoane implicate:
| Nume | Prenume | Rol | Instituție |
|---|---|---|---|
| Mitrea | Pavel | participant | Muzeul Judeţean Teleorman |
| participant | Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, Sfântu Gheorghe | ||
| Teodor | Eugen Silviu | responsabil | Muzeul Naţional de Istorie a României |
| Dumitraşcu | Emil | participant | Muzeul Naţional de Istorie a României |
Raport:
Campania din 2016 de la Băneasa – prima după peste 80 de ani – a fost un sondaj de 10 zile, la colţul de SV al castrului mare, având ca scop evaluarea stării de conservare a unui sit monument istoric utilizat ca teren agricol, în marginea unei terase abrupte şi nu foarte stabile. Am văzut atunci că sistemul defensiv este slab conservat, dar că obiectivele de interior (precum baraca intersectată) sunt încă păstrate mulţumitor; mai mult, s-a stabilit chiar că nivelul roman conservă două straturi distincte, corespunzând a două faze de uz de epocă romană, iar că ocupaţia romană suprapune un strat cultural consistent, de epocă Hallstatt (ceea ce, surprinzător, raportul lui Gh. Cantacuzino nu menţiona).
Campania 2017 a avut lungimea obişnuită, în România, de aprox. 5 săptămâni, pe o finanţare mixtă (20000 de lei de la MNIR, cca 8000 de lei din proiectul Limes Transalutanus), săpătura fiind localizată la colţul de NE al castrului, cel care, conform analizei topografice, este cel mai bine conservat. Scopul principal era finalizarea evaluării stării de conservare.
Având vedere forma pătrată a castrului (139 x 139 m între palisade), am trasat o diagonală între colţurile de SV şi NE, secţiunea arheologică fiind amplasată pe această diagonală, având o lungime de 50 de m, din care 17 m la interiorul palisadei, restul fiind destinaţi intersectării şanţurilor de apărare. Acestea nu se văd în câmp, nici măcar analiza topografică – pe un model-teren de mare rezoluţie – nefiind foarte clară în materie. Planul publicat de G. Tocilescu la 1900 arăta însă două şanţuri de apărare, unul mare la interior şi unul ceva mai mic la exterior. Expertiza de magnetometrie arăta însă numai primul şanţ, aşa încât, în lungul secţiunii arheologice proiectate, s-a realizat – înaintea săpăturii – şi o axă de electrometrie, lungă de 60 de m; nici rezultatul electrometriei nu a fost concludent, fiind posibil un al doilea şanţ (deşi mult mai mic decât cel sugerat de Tocilescu). În această situaţie, secţiunea arheologică a fost trasată suficient de departe, pe diagonala castrului, pentru a intersecta şi al doilea şanţ de apărare, dacă el ar fi existat. Caroiajul (la 2 m) are originea la exteriorul castrului, pentru a fi posibilă o eventuală prelungire spre interior. Lăţimea secţiunii este de 2,5 m, considerată optimă atât pentru traversarea şanţului de apărare, cât şi pentru cercetările din interior; excepţie s-a făcut doar pentru primele 7 carouri de la NE, destinate cercetării celui de al doilea şanţ, segment care a fost deschis pe lăţimea de 2 m, considerată suficientă pentru un şanţ mic.
Pentru a evita uscăciunea tipică unui şantier făcut în iulie-august, în sudul României, cât şi pentru a păstra echilibrul între forţa de muncă (cu variaţii, cca 10 muncitori pe zi) şi suprafaţa aflată nemijlocit în lucru, secţiunea planificată a fost deschisă pe etape: primul a fost sectorul central (carourile 8-18, segmentul „sistem defensiv”), urmând carourile din exterior (1-7) şi cele de interior (19-25), în etape distincte. Spre final a fost deschisă şi o casetă laterală, lată de 2 m, cu martor de 0,5 m, spre NV de secţiune, între carourile 16-20; caseta a fost destinată, în primul rând, clarificării unor aspecte ţinând de construcţia valului (agger) şi a palisadei.
Pentru a trece la rezultatele săpăturii, într-o manieră rezumativă (presupusă de publicarea în format hard-copy), să spunem, întâi, că al doilea şanţ de apărare nu există şi că, mai mult, zona este aproape complet nelocuită, deşi pe direcţia respectivă este dezvoltată o parte a aşezării civile (drept, nu zona cea mai densă); este semnul că garnizoana nu a permis aşezarea civililor atât de aproape de şanţul de apărare (deşi pe latura de E situaţia pare diferită). Curios este că aici dispar şi urmele aşezării Hallstatt, deşi ele se regăsesc dincolo de şanţul roman, cât şi în partea opusă, de nord, unde la doar câteva zeci de metri există un tumul de talie medie (arat şi el). Presupunem de aici că zona era discret depresionară, într-un trecut ceva mai îndepărtat, favorizând băltirea şi fiind astfel nefavorabilă locuirii (fapt greu de anticipat din analiza topografică).
Şanţul de apărare este relativ mare, având o deschidere de 6,25 m şi o adâncime de 2,85 m (ambele dimensiuni de la nivelul de călcare roman), cu o construcţie în V tipică, uşor asimetrică (escarpa este mai abruptă), cu marginile superioare surpate (în special la exterior), dând impresia (falsă) că marginile sale erau uşor curbate (lucru care s-a întâmplat însă de-a lungul funcţionării, prin deteriorarea amenajării iniţiale). Şanţul de apărare prezintă stratigrafia cea mai complexă a campaniei, având următoarele repere (în succesiune cronologică):
• -o surpare (de pe contra-escarpă);
• -colmatare (strat omogen, fin, gri-verzui, tipic zonelor cu exces de umiditate), care a luat din adâncimea şanţului 0,99 m (sic), datorită întreţinerii necorespunzătoare;
• -un nivel de distrugere, cu adâncimea maximă tot de 0,99 m, rulat în fundul şanţului de acţiunea apei, conţinând un amestec de soluri omogenizate (prin rulare), relativ argilos, cu materiale arheologice relativ mărunte (ca regulă generală, fiindcă nu lipsesc colţurile de tegule);
• -un nivel de abandon cu grosimea maximă de 0,78 m, cu aspect organic (de la plantele care creşteau abundent pe fundul colmatat al şanţului), practic lipsit de material arheologic, cu excepţia unui inel medieval (târziu), care semnalează reocuparea zonei;
• -un nivel arat mai vechi, de epocă modernă, gros de 0,3 m (la centru), cu materiale arse (graţie arăturilor timpurii care antrenează materii de pe castru), cu o frecvenţă de 5-15% (mai multe spre interior);
• -nivelul arat recent, cu o grosime maximă de 0,27 m, care se continuă pe ambele părţi ale şanţului de apărare, ca strat vegetal actual; granulaţia materiilor arse este mai fină decât a celor din stratul inferior, dar frecvenţa este mai mare, de 20-25% din volum, urmare a arăturilor mecanice.
Berma este neobişnuit de lungă (peste 9 m!), având marginea consolidată cu elemente lemnoase a căror natură nu a putut fi stabilită cu precizie (dar probabil crengi mai groase), probabil pentru a diminua rularea apelor pluviale în şanţ (mai exact a pământului purtat de apă), dar care cu siguranţă făceau dificilă ieşirea din şanţ (pe latura care era oricum abruptă). Această lungime de bermă, cumulată cu adâncimea mare a şanţului, cât şi cu dimensiunea modestă a valului care sprijinea palisada, făcea ca la Băneasa să fie cu siguranţă imposibilă supravegherea fundului de şanţ de la posturile de luptă. Nu este însă singura „excepţie” de la regulile cunoscute pe care Băneasa o ridică.
Studiul palisadei s-a demonstrat elementul cel mai dificil al săpăturii şi a analizei subsecvente. De altfel, aceste dificultăţi au determinat decizia deschiderii casetei laterale. Dacă în campania 2016 am găsit un stâlp de palisadă extrem de ars (până la baza gropii, iar indirect şi mult mai jos), de această dată doar unul dintre stâlpii palisadei erau uşor pârliţi, arsură mărunta (rulată de la baracă?) ajungând pe marginea gropii de implantare, până la bază. Groapa a fost surprinsă spre mijlocul secţiunii, la răzuială, la -0,5 m, are un diametru maxim de 0,49 m (dar se strânge spre bază) şi coboară până la -0,82. Stâlpul nu avea diametrul mai mare de 0,36 m. Stâlpul nu era implantat, sub nivelul de călcare al romanilor, mai mult de 0,4 m, ceea ce este foarte puţin pentru o palisadă, şi chiar adăugând valul de sprijin al palisadei (care, vom vedea, este mic) buşteanul din compoziţia palisadei nu putea fi foarte stabil.
Acesta este şi singura groapă de stâlp a palisadei în care lemnul parţial ars pare să fi rămas într-o depoziţie îndelungată; în toate celelalte cazuri buştenii au fost recuperaţi, pentru reutilizare (lemnul fiind aici o materie strategică). Fiind scoşi, ceilalţi au lăsat în profile urme discutabile, foarte discrete, eventual urme de arsură în nivelul superior (de călcare), consumate de arătură. Aliniamentul palisadei este oricum reconstituibil, nu doar din discutabilele urme stratigrafice, ci şi din aliniere, castrul fiind orientat aproape perfect nord-sud (respectiv est-vest).
O altă excepţie de la regulile cunoscute de construcţie a unui castru de la începutul sec. III este absenţa turnurilor de colţ. Dacă în urma campaniei 2016 comentam că prezenţa turnului nu era necesară la unghiul făcut de două râpe adânci şi abrupte, acum este cazul să spunem că acest colţ de NE este foarte expus, fiind aflat în mijlocul unui platou deschis şi cvasi-orizontal. Turnul însă sigur nu a existat – cel puţin nu în formele consacrate – fiindcă nu ar fi avut unde; între palisadă şi peretele barăcii există un spaţiu de un pic peste 2 m. Evident, nici o via sagularis nu avea cum să existe.
Mărimea valului care îmbrăca palisada nu poate fi estimată corect la exterior, fiindcă acolo grămada de pământ s-a disipat, sub acţiunea factorilor naturali; la interior, însă, avem o idee destul de bună, pentru simplul fapt că pereţii barăcii s-au prăbuşit spre exteriorul castrului, de-a lungul laturii nordice, indicând foarte exact conformaţia valului pe care au căzut. Deşi apar mici variaţii ale reliefului pe care acest perete s-a prăbuşit, valul avea o înălţime măsurabilă de 0,4-0,45 m, dimensiune care poate fi extinsă până la maximum 0,6 m, căutând intersecţia dintre unghiul de pantă şi poziţia palisadei (partea superioară a valului fiind decupată de arătură).
Între carourile 19-25 secţiunea arheologică traversează, în diagonală, o baracă militară orientată în lungul laturii de E. Baraca a suferit un incendiu sever, chiar dacă probabil de mică durată, incendiu care a afectat mai ales spaţiile dinspre capătul de nord, unde dimensiunea stratului de dărâmătură este mai substanţială. Aici se poate specula dacă această clădire (care pare să aibă dimensiunile tipice ale unei barăci) ar fi putut avea un etaj, la această margine nordică, care să preia funcţia unui turn. În favoarea unei astfel de ipoteze ar sta un întreg set de fapte: grosimea mare a dărâmăturii, deja amintită; un grup de artefacte care nu zăceau pe podeaua barăcii, ci erau la o cotă (-30-40 cm) care sugerează căderea de la înălţime, chiar în capătul nordic al clădirii; o compartimentare neobişnuită, separând un „coridor” relativ strâmt la marginea de nord, coridor care ar putea fi chiar spaţiul de amenajare a unei scări interioare. Este însă doar o ipoteză de lucru, demnă de explorat la alte colţuri (altul decât cel de SV, unde nu poate valabilă, iar celelalte două au fost săpate de Gh. Cantacuzino şi încă nu ştim cu ce pagube).
Dărâmătura barăcii este compusă dintr-o arsură măruntă, respectiv chirpici arşi cu dimensiuni tipice mici (sub dimensiunea unei nuci, în medie), dar multe, sugerând un acoperiş din crengi (lipite cu lut) care s-a prăbuşit în interior; cum spuneam, grosimea acestui nivel incendiat este cu atât mai mare cu cât avansăm spre nord, pe plaja 15-50+ cm (în capătul nordic stratul este decupat de arătură, fiind iniţial mai mare de jumătate de metru). Au fost traversate, cu secţiunea arheologică, trei rânduri de camere (contubernia) ale construcţiei. Având în vedere că terenul este în uşoară pantă (cca 2o), progresând spre NE, fiecare compartiment al barăcii este orizontalizat la propriul nivel, uşor diferit de nivelurile alăturate; acest fapt a fost de mare ajutor în înţelegerea compartimentării clădirii, la analiza stratigrafică, fiindcă alte semne certe nu prea existau. Dacă la baraca cercetată în 2016 constatasem stâlpi solizi, adânc înfipţi în pământ, pe care se ţesea structura clădirii, nimic de acest gen nu a putut fi văzut în 2017; toată structura clădirii a fost aşezată pe tălpi lemnoase late de cca. 30 m, practic pe nivelul de călcare (găsite uşor scufundate, ca efect al tasării). Fiindcă nivelul de călcare roman nu stă pe pământ virgin, ci pe stratul acumulat în timpul de funcţionare al aşezării preistorice, aceste tălpici au fost foarte greu de observat, înregistrându-se un singur caz în care traiectoria unui zid a fost identificată în plan, dar pe o lungime de numai un metru. Planimetria, deci, este în foarte mare măsură rodul analizei de profile. Aceste dificultăţi în relevarea planimetriei au fost intuite încă din faza de lucru, fiind iniţiat un proiect de acoperire fotogrametrică a tuturor profilelor, inclusiv pentru stadii intermediare de lucru. A fost prima oară când am realizat un astfel de proiect, asumând riscuri (prelucrarea datelor durează mult şi nu este nimic garantat, mai ales fără experienţă consistentă), dar eliberând mult timp de lucru în şantier (blocat, tradiţional, cu interminabilele desene de profil).
În interiorul structurii arse nu au fost descoperite urme ale structurii de lemn, ceea ce practic ar fi fost imposibil dacă acea structură nu ar fi fost complet recuperată, mai ales că era parţial arsă, iar la adâncimea podelei (0,7-0,75 m) ar fi trebuit să se conserve măcar aşchii (aşa cum s-au conservat, la aceeaşi adâncime, urmele de lemn de la capătul bermei). Această răscolire a ruinei, la momentul reconstrucţiei fortificaţiei (repliate spre vest), ar putea fi şi cauza pentru care din structura clădirii nu a fost găsit in situ nici un traseu complet de parament.
Dintre artefactele recuperate trebuie menţionate în special cele patru monede, toate din dărâmătura barăcii (locuri diferite), toate cu dată a emiterii între 212 şi 223. Dacă la acestea adăugăm moneda de anul trecut, recuperată tot dintr-o baracă a primei faze, databilă în anul 208/209, cronologia acestei faze devine tot mai explicită, adăugând aici că monedele de la finalul intervalului sunt aproape complet netocite. Din istoricul castrului pot fi amintite monede Antoninus Pius şi Caracalla, raportate de Cezar Bolliac, după aventura sa arheologică de la 1869, dar şi o altă monedă Antoninus Pius (toate determinările le datorăm lui Mihai Dima), extrem de tocită, găsită pe suprafaţa castrului mare în 2008, aflată în posesia colegilor de la Alexandria. Noi nu credem că exemplarele de la mijlocul sec. al II-lea pot fi luate în consideraţie pentru datarea sitului militar, cu atât mai mult cu cât gradul de tocire al piesei cunoscute este atât de mare.
Tot din ruina barăcii a fost găsit un relativ bogat inventar militar mărunt, precum fragmente de aplici de centură, butoni de bronz pentru închiderea centurii, un capăt de curea, o fibulă cu genunchi (aparţinând unui subtip databil în sec. III), un inel-cheie (eventual un al doilea?), la care se pot adăuga obiecte fragmentare de fier, cu atribuţii funcţionale mai puţin clare: un cârlig (de la sistemul de închidere a armurii?), scoabe fragmentare (puţine!), câteva fragmente de sticlă (de la recipiente mici), un fragment de spatulă, un dorn (?), în fine, un bolţ de ballista, Acesta din urmă a fost găsit pe podeaua barăcii, în poziţie orizontală, aparţinând deci garnizoanei. Informaţia este interesantă, dar şi contradictorie, fiindcă există alte sugestii conform cărora baraca ar fi fost una de cavalerie. Datorăm această ipoteză unei alveole mari, dar puţin adânci, în podeaua barăcii, la intersecţia camerelor 2 şi 3 din secvenţa barăcii, la marginea spre peretele exterior (în principiu porticul), alveolă umplută cu pietriş. Pietrişul este o materie rară în zonă şi, cu siguranţă, „risipa” făcută aici ar trebui să aibă o explicaţie funcţională (foarte probabil ca să se evite băltirea urinei pe nivelul de călcare); nu a fost însă găsit un „şanţ” de scurgere suficient de convingător (se miza pe intrarea lichidului în pământul crăpat?).
Am avut la dispoziţie, o dată pe săptămână, detectorul de metale al MJ Teleorman. Jumătate dintre monede au fost găsite astfel, dar şi peste 80% dintre cele 22 de cuie de sandală (disipate pe toată suprafaţa barăcii). Menţionăm acest lucru pentru a sublinia necesitatea obiectivă a utilizării unei astfel de unelte pe un şantier arheologic de epocă romană, pe care uzual se degajează o cantitate apreciabilă de pământ (în special în fortificaţii), riscul neobservării artefactelor mărunte fiind foarte mare (greutatea medie a cuielor de sanda este de 0,73 g!). MNIR are un astfel de instrument (achiziţionat pe proiectul Limes Transalutanus), care însă nu poate fi folosit din motive pur administrative; un lucru curios pentru o instituţie care „şi-a îmbogăţit patrimoniul” cu numeroase oferte venite din partea detectoriştilor amatori. În cazul lor se aplică „prezumţia de nevinovăţie”; în cazul arheologilor – nici vorbă.
Dar cel mai interesant lucru, la Băneasa, este ceea ce nu se găseşte: ţigla (două fragmente), cărămida (s-au găsit vreo 30 de fragmente relativ mici, evident folosite la reparaţii, nu la construcţie), piroanele de fier (3 fragmente). Toate aceste „ciudăţenii” se datorează situaţiei particulare a sitului, poziţionat în mijlocul „cernoziomului”, adică în mijlocul unei stepe, în care lemnul se găsea mai degrabă accidental, pe malurile râurilor puţine ale zonei. Cu siguranţă lemnul care a putut fi recoltat local nu a fost suficient, dacă ne gândim la lunga palisadă de frontieră dintre Dunăre şi Roşiorii de Vede, la palisadele castrelor din zonă, la scheletele construcţiilor (din zonă nu lipseşte doar lemnul, ci şi piatra, de orice dimensiune sau calitate). Or, după cum se ştie, industria tegulelor este mare consumatoare de combustibil, ca şi metalurgia. Cel mai surprinzător nu este renunţarea la ţigle şi cărămizi, pentru construcţiile militare din interiorul castrului, ci la renunţarea la piroanele şi a scoabele de fier (din fiecare se cunoaşte un număr foarte mic), în favoarea cuielor de lemn, neîndoielnic; astfel de instrumente de lemn era cu siguranţă economice, cruţând lemnul pentru foc (de exemplu), dar soliditatea unor astfel de clădiri avea de suferit, iar mentenanţa era o problemă curentă.
Faţă de concluziile scrise în raportul din anul trecut, trebuie să rectificăm ipoteza de atunci, conform căreia a doua fază a castrului s-ar fi construit în partea de est a castrului mare. Progresul lucrărilor de magnetometrie, care s-a concretizat în vara anului 2017 prin acoperirea completă a obiectivului, a arătat, fără dubiu, că şanţul de apărare nou se află la est de valul recent, cel care taie castrul mare, pe direcţia nord-sud, în două părţi inegale. Valul este vizibil cu ochiul liber, la sol sau în fotografiile aeriene, este analizabil şi pe documentaţia topografică, nu însă şi şanţul nou, care este vizibil doar pe magnetogramă.
Având în vedere că pentru campania precedentă am dat editorului CCA numeroase ilustraţii, care nu au apărut în volum, acest raport a fost conceput astfel încât să poată să fie citit fără ilustraţie; dar cum „arheologie” fără imagine nu prea se poate, cititorul este îndrumat să caute următorul număr din Cercetări Arheologice, unde va fi publicat un raport de detaliu.
Din punctul de vedere al perspectivelor de cercetare, singurul lucru care merită menţionat aici, dincolo de totala incertitudine financiară (şi nu numai) este intenţia de a organiza o săpătură în zona porţii de est a castrului mare. Ea este ilustrată de planul publicat de Tocilescu, poziţionată asimetric spre sud, însă magnetometria sugerează că ea ar trebui căutată exact în axul de simetrie. Un castru pătrat, cu porţi pe ambele axe de simetrie! Adică o nouă excepţie de la regulile cunoscute.