Băneasa | Comuna: Salcia | Judeţ: Teleorman | Punct: Cetate | Anul: 2018
CC BY-SA 4.0 Lista Ilustrațiilor - 2
Instituții și
Persoane implicate:
Persoane implicate:
| Nume | Prenume | Rol | Instituție |
|---|---|---|---|
| Mirea | Pavel | participant | Muzeul Judeţean Teleorman |
| Ştefan | Călin Dan | participant | Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, Sfântu Gheorghe |
| Dumitraşcu | Emil | participant | Muzeul Naţional de Istorie a României |
| Teodor | Eugen Silviu | participant | Muzeul Naţional de Istorie a României |
Raport:
Având în vedere că raportul extenso va fi publicat relativ curând în Cercetări Arheologice, vom aminti aici doar câteva repere majore ale cercetării. Ne-a interesat mijlocul laturii de est, unde magnetometria indica poarta de est (contrazicându-l astfel pe Tocilescu, care o reprezenta mai la sud) – v. Fig. 1.
Au fost deschise trei secţiuni, toate pe direcţia VSV (160 grade), respectiv A (16 x 3 m), B (12 x 3 m), spre sud de A, cu martor de 1 m, şi C (12 x 2 m), la nord de A, cu martor de 2 m. Ultimul martor – cam ciudat – are o explicaţie financiară: la momentul deschiderii devenise evident că nu există fonduri pentru o secţiune de lăţime normală (de 3 m), iar instituţia finanţatoare a refuzat suplimentarea modestă pe care am solicitat-o (6000 lei). În această situaţie, a fost calculat un martor mai mare, care să permită intersectarea obiectivului urmărit cu o secţiune lată de doar 2 m. Magnetometria a fost de mare ajutor în acest calcul, care s-a demonstrat foarte exact (v. Fig. 2). Caroiajul a avut origine la capătul estic al secţiunilor, pentru eventuale dezvoltări ulterioare spre interior.
Au fost intersectate fundaţiile unei porţi destul de neobişnuite, arsă puternic la finalul fazei
1 a fortificaţiei (mijlocul deceniului 3 a sec. III), zonă care şi-a pierdut uzul militar în faza a doua (când curtina a fost retrasă spre vest mai multe zeci de metri), nivelul de călcare fiind practic pe linia stratului arat (sau uşor sub acesta). Au fost degajate două fundaţii mari, lungi de cca 6,5 m, late de cca 1,2 m şi adânci de cca 1 m (sub nivelul de călcare; variaţiile reciproce sunt nesemnificative), în care au fost dispuşi câte 5 stâlpi, groşi de cca 35 cm (tot cu variaţii mici), la intervale regulate atât unii faţă de alţii, cât şi faţă de capetele fundaţiei. Stâlpii erau arşi complet, până jos (la un metru sub nivelul de călcare!), mai ales cei frontali (dinspre frontul construcţiei). Stâlpii reprezintă structura unei porţi unice, cu intrare prin turn (o stradelă de pietriş străbate toată zona centrală a turnului). Merită menţionat că, pentru epoca de la începutul sec. III (când obiectivul a fost edificat), este un unicat (turnurile-poartă fiind mai uzuale în epoca romană târzie).
Motivul pentru care poarta a fost construită din lemn este foarte clar (absenţa pietrei în zonă; la absenţa cărămizilor ne-am referit pe larg în rapoartele anterioare); ceea ce nu a fost de la început clar a fost motivul pentru care stâlpii nu au fost implantaţi în gropi individuale (cum de obicei se făcea), ci într-o tranşee continuă, de trei ori mai largă decât diametrul stâlpilor. Cuva acestor fundaţii foarte largi a fost umplută cu un mix fabricat din argilă locală, dar cu multe concreţiuni calcaroase (de găsit în zonă, dar la adâncimi de peste 2 m, de pildă pe fundul şanţului de apărare), amestec relativ omogen, gălbui-cenuşiu deschis. Din alinierea stâlpilor (care este departe de a fi ideală) am dedus faptul că cuva a fost parţial umplută cu acel amestec fabricat, stâlpii fiind lăsaţi în groapă ulterior, cu ajutorul unor scripeţi. Foarte probabil amestecul a fost compactat (s-au găsit urme ale buştenilor folosiţi pentru compactare), fiind turnat în straturi succesive, puse în evidenţă stratigrafic, datorită micilor variaţii de compoziţie.
Motivul unei asemenea proceduri ne este destul de evident, mai ales după mai multe campanii în câmpia din sudul României: în timpul veriilor secetoase apar crăpături nu doar foarte adânci, dar şi destul de late (pot fi de 20-25 cm). Fenomenul se datorează pierderii de apă din stratul de argilă, care se strânge, lăsând acele interstiţii mari. Evident, acesta nu este tocmai solul pe care construstructorii şi-l doresc, mai ales pentru clădiri mai înalte, fiindcă nu asigură stabilitatea clădirii, mai ales în anotimpul secetos. Cele două fundaţii mari, umplute cu un mix de argilă şi concreţiuni calcaroase (în stare vâscoasă, precum orice liant!), aveau ca scop corijarea suportului geologic nefericit. Că aceasta era ideea devine evident la consultarea planului (Fig. 2), observând acolo că stâlpii sunt aliniaţi la marginea dinspre interior (spre strada pavată cu pietriş); fiindcă la oricare clădire forţele se transmit spre lateral, fundaţia compactată avea ca rol exact consolidarea zonei unde aceste forţe aveau a fi transmise (urmele de compactare au fost observate exact în zonele centrale ale fundaţiilor).
Săpătura a mai evidenţiat două complexe, ambele din faza a II-a a sitului roman, când zona a devenit de uz civil. Unul este un canal care traversează toate cele trei secţiuni, de la NV la SE, tăind fundaţia sudică a porţii. Canalul are o lăţime uşor variabilă (între 1,77 şi 1,42 m, mai îngust spre SE), cu adâncimi tot uşor variabile, mai mari spre NV (1,7 m) şi mai mici spre SE (1,12 m), astfel încât, prin efectul pantei, fundul şanţului era practic plat (uşor ridicat la capătul de SE). Capătul de SE al canalului se prelungea deasupra unei gropi largi, de formă elipsoidală, cu dimensiunile prinse de 5,25 x 2,33 m, dar cu siguranţă mult mai mare, cu fund alveolat, cu adâncimea maximă de 1,60 m (de la nivelul de călcare). Umplutura acestei gropi mari este una tipică unei zone de deşeuri, în special în zona centrală, dar la origine ea trebuie să fi avut un rol meşteşugăresc. Cel puţin la nivel ipotetic, canalul şi groapa ar trebui să fi funcţionat împreună, sau cel puţin aceasta este sugestia planimetriei. Zona pare să fi folosit preparării unui amestec de argilă şi apă, fie pentru construcţiile civile, fie pentru producţia ceramică (din nefericire nu există premiza teoretică a producţiei de tegule). Cum aducţiunea de apă în zonă este problematică (cel mai apropiat izvor vechi îl bănuim la o distanţă de cca 160 m, spre ESE, într-o poziţie altimetrică uşor inferioară), rolul tranşeului pare acela de a colecta apă pluvială de pe platoul dinspre nord (panta curge NE-SV, deci şanţul este perpendicular cu direcţia de curgere).
Foarte interesant este inventarul. Prima menţiune este cea a absenţelor tipice: tegulele şi piroanele de construcţii. Dar de această dată am avat parte de multe piroane de fier, de un tip mai special. Ceea ce a atras atenţia, încă de la primul exemplar, a fost floarea rotundă, pentru care le-am şi numit „piroane ornamentale”. Exemplerele întregi au lungimi de 170-190 mm şi două îndoituri în unghi drept, ceea ce le descalifică din postura de „piron de construcţii” (care ar putea avea o singură îndoitură), vârful fiind deci întors la 180 grade faţă de direcţia de batere. Lungimea „utilă” (între floare şi prima îndoitură) variază între 100 şi 130 mm, ceea ce sugerează prinderea a două loazbe groase de 50-65 mm. Lungimea între prima şi a doua îndoitură este pe acelaşi interval (50-65 mm), sugerând că lăţimea scândurilor era de 10-13 cm. Ceea ce am reconstituit noi, ipotetic, este o poartă tip grilaj, făcută din scânduri late de 12 cm şi groase de 6 cm, îmbinările fiind făcute cu aceste piroane decorative. A doua îndoitură a piroanelor sugerează că scândurile erau montate cu interval de minimum 3 cm (este lungimea maximă a capetelor răsfrânte ale piroanelor), aspectul fiind de tip zăbrele.
Distribuţia „piroanelor ornamentale” confirmă că nu au fost folosite pentru solidarizarea structurii turnului, ci în alt scop. Din cele 24 de exemplare, 19 au fost găsite într-un perimetru îngust, în gangul de intrare în turn; restul, clar, au fost mutate de fierul plugurilor, fiind găsite la limita stratului arat. Lângă primul stâlp al fundaţiei sudice a fost găsit un suport de fier circular, din placă groasă (8 mm), cu diametrul de 10 cm. Presupunem că aceasta era „talpa” stâlpului de sud al porţii, destinată a-i suporta greutatea şi a-l împiedica să se scufunde. Ei bine, 75% din inventarul metalic a fost găsit imediat la vest de acest punct.
Din inventar merită menţionate piese de armament (bolţ balistă, suliţă, bile praştie) şi echipament militar (fibulă mică în formă de cruce gamată, fragmente de cuirasă, altele), şi ele găsite mai ales în spaţiul dintre laturile turnului.
Intrigă nu doar tipologia turnului-poartă, dar şi proporţiile construcţiei, cu lungimea orientată spre front (cca 5 m între stâlpii extremi), dar şi lăţimea foarte mică a coridorului-stradelă (2,8 m între stâlpii celor două paramente). Distribuţia inventarului, în special între laturile turnului, ne obligă să cercetăm integral „martorul” dintre secţiunile A şi C, nu doar pentru valoarea intrinsecă a artefactelor, cât mai ales pentru completarea distribuţiei lor spaţiale. Mai mult, relaţia dintre turn şi palisadă nu a fost explicată mulţumitor, având până aici mai degrabă nişte ipoteze. Din aceste motive, campania următoare se va face tot în sectorul porţii de est (deşi planurile erau altele).