Excavation Year |
2007 |
Epoch |
Early Medieval;
Late Medieval;
Modern
|
Periods |
Middle Medieval Period;
Late Medieval Period;
Modern Age
|
Site Category |
Domestic
|
Site Types |
Urban settlement
|
Map it |
Find it on the Romanian map |
County / District |
Bucureşti |
Locality |
Bucureşti |
Commune |
Bucureşti |
Site |
Centrul Istoric, str. Franceză |
Site Sector |
|
Site name |
|
Persons involved and Institutions |
Last name | First name | role | Institution |
Demeny |
Mihai |
|
Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie |
Iosipescu |
Raluca-Georgeta |
|
Institutul Naţional al Monumentelor Istorice |
Lupu |
Emil |
|
Institutul Naţional al Monumentelor Istorice |
Mehedinţeanu |
Constantin |
|
Institutul Naţional al Monumentelor Istorice |
Mihai |
Daniela |
|
Institutul Naţional al Monumentelor Istorice |
Moise |
Cosmin-Gheorghe |
|
Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie |
Popescu |
Raluca-Iuliana |
|
Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie |
Sandu |
Ciprian |
|
Institutul Naţional al Monumentelor Istorice |
|
National Arch. Record Site Code |
179132.74
|
Report |
Prima campanie de cercetare arheologică efectuată în sectorul „Strada Franceză”. Strada Franceză face parte din reţeaua „uliţelor” vechi ale Bucureştiului. De-a lungul timpului a avut mai multe denumiri: prima dată este menţionată într-un document din 1659, sub denumirea de „uliţa cea domnească”; pe planul din 1789 apare cu denumirea de „uliţa işlicarilor”, nume pe care-l va purta până pe la jumătatea secolului al XIX-lea, când numele ei va deveni „uliţa franţuzească”; din 1878 se va numi Strada Carol I, până în 1949, când va fi schimbat în „30 Decembrie”; în perioada 1990-2006 s-a numit Strada Iuliu Maniu, iar din anul 2007 a redevenit Strada Franceză. Probabil că podirea ei s-a făcut odată cu cea a Podului Mogoşoaiei şi a altor uliţe din actualul centru istoric, încă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea. La sfârşitul secolului al XIX-lea sunt iniţiate cele mai ample lucrări edilitare, care vor schimba aspectul medieval al străzii (introducerea canalizării şi alinierea fronturilor de clădiri, pavarea şi construirea Palatului Poştei). Au mai fost efectuate cercetări arheologice la intersecţia Căii Victoriei cu Strada Franceză, cînd a fost cercetată aripă de vest a Hanului Constantin Vodă precum şi pe latura nordică a bisericii „Sf. Dumitru”. Potrivit proiectului de reabilitare a reţelelor edilitare din centrul istoric al Municipiului Bucureşti, a fost prevăzută o decapare a carosabilului până la adâncimea de 0,90 m, realizată cu mijloace mecanice, sub supraveghere arheologică. În timpul acţiunii au apărut trasee de ziduri aparţinând unor construcţii dispărute, anterioare anului 1880, când a fost operată realinierea (prin demolare parţială sau totală a fronturilor de clădiri) străzii Franceze. Prin urmare, deoarece aceste contexte arheologice erau necunoscute, iar importanţa lor era greu de stabilit fără o investigaţie ştiinţifică, s-a impus astfel realizarea unei cercetări arheologice. Descrierea contextului stratigrafic porneşte de la condiţiile stabilite în derularea contractului. Pe toată lungimea străzii Franceze a fost realizată, în perioada aprilie-mai 2007, o decapare mecanică ce avea rolul de a îndepărta asfaltul (unde era prezent), o şapă de beton (în unele locuri armată) şi stratul suport pentru cele două componente anterioare. 1 Pe măsura decapării mecanice şi a efectuării săpăturilor arheologice, s-a constatat că perimetrul străzii Franceze a fost supus, mai ales din ultima treime a secolului al XIX-lea, unui proces amplu de introducere a utilităţilor specific orăşeneşti: în primul rând canalizare şi alimentare cu apă potabilă, apoi nenumărate magistrale electrice, telefonice, de gaze naturale. Şanţurile pentru toate aceste reţele a afectat grav situl arheologic. Cel mai amplu proces a fost reprezentat de sistematizarea verticală a străzii, iniţiat în ultimul sfert al secolului al XIX-lea, şi reprezentat de aducerea unor soluri argiloase, cu rare intruziuni de cărămizi şi mortar. În acest nivel de pământ purtat, cu o grosime de aproximativ 0,70 – 0,90 m, a fost săpată şi apoi construită reţeaua magistrală de canalizare, cu o lăţime de aproximativ 2,20 m. Un alt aspect a fost acela al modificării pantei terenului la sfârşitul secolului al XIX-lea. Până la acea vreme, panta naturală era mai accentuată (de la vest la est), faţă de cea actuală. Astfel, terenul pe care au fost realizate construcţiile medievale între biserica Sf. Dumitru şi capătul de vest al străzii (până la intersecţia cu actuala Cale a Victoriei), era mult mai ridicat. Procesul de sistematizare verticală a implicat în acest perimetru o decapare a terenului, până sub nivelul de construire a clădirilor anexe ale hanului Constantin-Vodă, astfel că nu a mai putut fi recuperat nivelul de călcare-podire al Uliţei Işlicarilor. De la biserica Sf. Dumitru până la intersecţia cu strada Şelari, nivelul de călcare a fost ridicat, astfel că uliţa de lemn a Işlicarilor a fost surprinsă în toate săpăturile. Singurele niveluri de locuire-construire păstrate într-o anumită măsură sunt cele medievale timpurii, aflate aproape de contactul cu pământul steril (fără urme antropice); acestea fiind reprezentate de un strat de humus vechi, cu pigment de cărbune, chirpic ars şi fragmente ceramice specifice, aflat imediat deasupra sterilului, reprezentat peste tot de un loess prăfos sau nisipos, cu rare concreţiuni şi combustii vegetale. Nivelurile medievale recuperate sunt reprezentate de soluri brune (humus de pădure), aparţinând probabil fostului codru al Vlăsiei, conţinând artefacte şi pigmenţi de mortar, cărămizi fragmentare, cărbune de lemn, cu o grosime de maxim 0,10-0,15 cm, rezultate ale locuirii umane. Locuirea medievală a deranjat sau perforat nivelurile medievale timpurii descoperite (cultura Ciurel şi Dridu), pentru a introduce în pământul steril părţile subterane ale structurilor constructive realizate. Acolo unde s-a păstrat structura de lemn a Uliţei Işlicarilor, aceasta era construită pe un nivel de argilă puternic contaminat de apele menajere şi pluviale ce au stagnat sub ea, în epoca respectivă. Au fost deschise 30 casete şi şapte secţiuni, ce au acoperit cea mai mare parte din suprafaţa străzii Franceze, fiind investigaţi peste 900 m 2. Caseta 1 - A fost trasată aproape de colţul sud-vestic al Muzeului Naţional de Istorie a Românei, până la contactul cu trotuarul Căii Victoriei. (planşa 1) Aici a fost surprins un zid (Z1), orientat aproximativ vest-est, surprins pe o lungime de aproximativ 40 m lungime, cu o grosime de aproximativ 1,16 m, realizat din asize de cărămizi, legate cu mortar de var cu nisip. Cărămizile din componenţa zidului au dimensiunile de aproximativ 28x15x4 cm. Fundaţia Z1 a fost doar parţial dezvelită în săpătură şi nu a fost surprins stratigrafic nivelul de construire al acestuia 2. La acest zid se racordează altul (Z2), aproximativ perpendicular pe el, parţial păstrat la nivel de elevaţie, pe o înălţime de până la 0,62 m. Z2 este întreţesut cu Z1; la nivel de elevaţie are o lăţime de aproximativ 0,72 m, iar la nivel de fundaţie de aproximativ 1,15 m. Fundaţia sa a fost turnată în cofrag natural. Z2 a fost „tăiat” de traseul magistralei de cabluri telefonice şi a fost apoi demantelat de fundaţia sediului MNIR. Caseta 2 - A fost trasată în continuarea Cas. 1, cu un martor de 1,50 m între cele două. Şi aici a fost surprins şi urmărit traseul Z1 către est. El a fost parţial demantelat de şanţul unei conducte de apă, astfel că din grosimea sa s-a păstrat doar 0, 50 m, pe partea sudică, şanţul conductei de apă (de epocă contemporană) având o lăţime de aproximativ 0,70 m.Z1 este întreţesut (la nivel de elevaţie) cu Z3. La nivel de fundaţie, Z3 se adosează la Z1¬. Z3 a fost urmărit până la talpa fundaţiei; aceasta are o înălţime totală de 1,30 m, oprindu-se la aceeaşi adâncime ca şi fundaţia Z1. Z3 are o lăţime de 0,94 m la nivel de elevaţie şi 1,10 m la nivel de fundaţie. Şi Z3 este „tăiat” de şanţul pentru cablurile telefonice. În profilul de est al Cas. 2 se află un alt zid (Z4), de asemenea ţesut la nivel de elevaţie cu Z1 şi adosat la nivel de fundaţie. Z4 are aproximativ 0,80 m lăţime. Secţiunea V - A fost trasată la 1,50 m est de Cas. 2, orientată aproximativ nord-sud, transversal pe stradă. Rolul secţiunii era de a intercepta eventualul traseu al „Uliţei Işlicarilor”. Din păcate, obiectivul nu a putut fi atins deoarece la sud de Z1 nu au fost determinate decât trasee de utilităţi (electrice, apă), de secol XX şi conducta de canalizare a străzii, realizată prin anul 1872. Caseta 3 - A fost trasată la est de aceasta, cu un martor de 1,50 m faţă de S V, fiind din nou interceptat şi urmărit traseul Z1. La acesta se adosa Z5, construit probabil într-o etapă ulterioară lui Z1. Z5 a fost construit din cărămizi întregi şi fragmentare (refolosite), medievale, legate cu mortar de var nisipos, fiind păstrat pe înălţimea a cinci asize de cărămizi. Zidul nu are fundaţie, fiind ridicat direct pe pământ. La Z5 se adosa o sobă din care a fost surprins in situ doar soclul, realizat din două asize de cărămizi, probabil târzii, de secol XIX. În jurul soclului se păstrau resturi dintr-un paviment de epocă, din cărămizi legate cu lut. La aproximativ 4,5 m est de Z5 a fost surprins Z6, perpendicular pe Z1, care se păstra la nivel de elevaţie pe o înălţime de 0,30 – 0,40 m, fundaţia sa având o înălţime de 1,30 m. Atât fundaţia sa, cât şi cea a Z1 (parţial demantelată de şanţul pentru conducta de apă, de sec. XX), este realizată din asize de cărămizi de epocă. Z6 are o lăţime de 0,93 m la nivel de fundaţie şi 0,85 m la nivel de elevaţie. Pe partea de sud a Z1, acesta prezintă o decroşare exterioară, atât la nivel de elevaţie (8-10 cm), cât şi de fundaţie (de până la 0, 22 cm), care continuă până la mijlocul Cas. 5, astfel că elevaţia Z1 ajunge aici la 0,96 m lăţime. Caseta 4 - A fost trasată lăsând un martor de 1,50 m faţă de Cas. 3 a surprins trei ziduri ce se adosau la Z1. Primul dintre acestea (Z7), aflat la colţul de nord-est al Cas. 4, se păstrează pe o lungime de maxim 0,60 m, ieşind din profilul nordic al casetei şi pe o înălţime de maxim 0,40 m, fiind realizat din cărămizi fragmentare de epocă. La 0,10 m de Z7 se află Z8, realizat din cărămizi întregi şi fragmentare, având lăţimea de 0,90 m. Z8 este adosat la Z1 şi are un arc de descărcare, înglobat în elevaţie, fără fundaţie. La aproximativ 0,60 m de Z8 se află Z9, un zid fără fundaţie, cu o lăţime de aproximativ 0,65 m, realizat într-o manieră neglijentă, adosat la Z1, probabil un zid de compartimentare. Caseta 5 - A fost trasată cu un martor de 1,00 m faţă de Cas. 4. Pe mijlocul ei a fost surprins un zid (Z10), perpendicular pe Z1, adosat, dar contemporan cu el. Z10 păstrat la nivelul elevaţiei pe 0,60-0,90 m înălţime, cu o fundaţie de aproximativ 1,30 m înălţime, are o lăţime de 1 m, părând a fi un zid ce închide către est incinta delimitată către sud de Z1. În dreptul relaţiei sale cu Z1 se termină şi decroşul exterior al Z1, în schimb, din dreptul relaţiei cu Z10, Z1 se decroşează la interior cu 0,30 m. Z10 a „tăiat” parţial un complex, datat pe baza ceramicii descoperite in situ, în secolele VI-VII (cultura Ciurel), notat CPL3 . CPL 3 reprezenta probabil o locuinţă, cu dimensiuni 3x4m, orientată aproximativ N-S, care a apărut la –1,57m (faţă de wagriss). CPL 3 a fost puternic deranjat de următoarele intervenţii ulterioare: Z10 şi groapă a afectat limita de vest, Z1 limita de S, cablurile electrice au secţionat complexul pe direcţia E-V). Din acest complex a fost surprinsă podeaua din lut pe o suprafaţă de aproximativ 0,30 m. În colţul de N-E a locuinţei a fost descoperit un cuptor la aproximativ – 1,80m (faţă de wagriss) construit într-o porţiune de lut cruţat, păstrat pe o lungime de 1,30 m şi o lăţime de 0,75 m. Cuptorul are o lăţime de -0,49 m, iar pe lungime s-au păstrat doar 0, 45 m, deoarece în partea de N cuptorul a fost distrus de o intervenţie ulterioară. În secţiune cuptorul are o formă aproximativ rotundă. Pereţii cuptorului au suferit o ardere oxidantă şi aveau o grosime de 4 cm. Umplutura cuptorului era reprezentată printr-un un strat de cenuşă amestecat cu pământ, fragmente ceramice aparţinând secolelor VI-VII (cultura Ciurel), şi fragmente mici de cărbune. În umplutura cuptorului au apărut vălătuci de lut. Sub umplutura cuptorului se afla un strat de arsură compact gros de aproximativ 5-6 cm care suprapunea partea activă a cuptorului aflată la – 2,24 m. Caseta 6 - În Cas. 6 lângă profilul de V al casetei, a fot interceptată o groapă, la -1,55 m, vizibilă şi în profilul de V, notată CPL 5. După demontarea martorului dintre C5 şi C6 s-a putut surprinde integral CPL5, o groapă cu un diametru de aproximativ 0,95m. Umplutura gropii era reprezentată de un sediment de culoare gri negricios, având o structură granuloasă, care conţinea fragmente mici de cărbune, oase de animale şi fragmente ceramice aparţinând sec. IX-X (cultura Dridu). În CPL 5, la – 3, 44m a fost găsită o monedă. Groapa nu a fost săpată integral din motive de siguranţă (pericol de prăbuşire a pereţilor). În C6, la aproximativ -2,34 m, lângă profilul de vest al casetei a fost descoperit un alt cuptor, din lut, notat CPL 4. Partea superioară a acestuia a fost distrusă de intervenţiile ulterioare (cabluri electrice), la fel şi partea de N a complexului. A putut fi surprinsă doar partea de sud a complexului pe o lăţime de 0,40 m. Structura era realizată din lut, de formă ovală, cu axul lung de 0,80 m, cu pereţii groşi de 9 cm. Umplutura structurii de combustie era reprezentată de un sediment de culoare negru-cenuşie, conţinea multă cenuşă şi fragmente mici de cărbune. Suprafaţa de ardere era realizată din lut. Datorită multiplelor intervenţii ulterioare (cabluri electrice, conductă, etc) nu a putut fi reconstituită relaţia cu complexele de alăturate. (CPL3, Z1. Z10,CPL 5). În colţul de SE al casetei, la –1 m a fost găsită o groapă, notată CPL2. Groapa avea pereţii lutuiţi, un diametru de 1,24m şi adâncimea de 0, 90 m. Umplutura gropii era un sediment de culoare neagră, conţinând fragmente ceramice medievale, fragmente mici de cărbune, fragmente mici de cărămidă şi oase de animale. În colţul de NE al C6, a fost descoperită o locuinţă medievală incendiată, de formă rectangulară, surprinsă pe o suprafaţă de aproximativ 2,40 x 2,40 m, notată CPL 7. La partea de N a fost perturbată de o intervenţie ulterioară (şanţ), la E de o conductă, iar de la E-V a fost secţionată de cabluri electrice şi o amenajare modernă din beton. Locuinţa era orientată N-S, avea pereţii din lut, tencuiţi, cu grosimea de aproximativ 0,15 m, cu o structură de rezistenţă, ale cărei urme s-au păstrat sub forma unor gropi de pari ,cu un diametru de aproximativ 5 cm, iar pe interior, la partea inferioară a pereţilor de V şi S, au fost găsite urme ale unor scânduri arse. Nivelul de distrugere al locuinţei, care suprapunea podeaua locuinţei, era reprezentat de un strat de culoare roşu cărămiziu ce conţinea fragmente mari de chirpic ars, fragmente de tencuială provenite de la pereţi, fragmente ceramice, cahle fragmentare şi cărbune. Locuinţa avea o podea din scânduri de lemn cu o lăţime de 0,15-0,20 m, fiind surprinsă pe lungimea de 0,40 m, în colţul de NE al C6. Caseta 7 - A fost trasată la aproximativ 1,50 m de Cas. 6. Aici a fost descoperit un alt zid (Z11), orientat vest-est, aproximativ coliniar cu Z1. Z11 surprins pe o lungime de 20 m, se păstra in situ pe aproximativ 0,40 m înălţime, fiind realizat din cărămizi de epocă refolosite, legate cu mortar nisipos. Tot situl medieval a fost deranjat sau distrus de construirea unei scări laterale de acces la fostul Palat al Telefoanelor, de reţelele de canalizare şi apă şi de cablurile telefonice. Probabil că Z11 avea o întoarcere către nord (respectiv o latură vestică a incintei, delimitată la sud de Z11), care a fost complet demolată la sfârşitul sec. XIX. Z11 a fost construit peste un alt nivel de construire şi demolare, probabil de secol XVIII-XIX, astfel că acest zid ar putea fi construit în plin secol XIX. Zidul a încetat să funcţioneze, ca şi Z1, probabil la sfârşitul sec. al XIX-lea, când a fost construit Palatul Poştelor. Caseta 8 - Z11 este întrerupt de şanţul unui tub de canalizare ce avea aproximativ 0,60 m lăţime în această casetă. Dincolo de şanţ, către est, apare o structură de zidărie de plan patrulater, asemănătoare cu o pilă de zid, probabil fundament al unui stâlp de piatră dispărut. Caseta 9 - În această casetă apare din nou o pilă de zidărie, aşezată pe un nivel de umplutură de sec. XVIII-XIX, peste care calcă un colţ (capăt) de zid. Aici Z11 se întoarce către sud, realizând un decroş de 1,10 m, apoi îşi urmează din nou traseul către est. El are aproximativ 0,50-0,60 m lăţime şi se păstrează pe o înălţime de aproximativ 0,50 m. Partea păstrată din acesta, construită din asize de cărămizi legate cu mortar nisipos, este de fapt în totalitate numai fundaţia sa. Pe mijlocul casetei se află şi fundaţia scării de acces la fostul Palat al Telefoanelor, fundaţie care continuă şi în Cas. 10. În colţul de sud-est al acestei casete, la aproximativ 0,80 m a apărut şi un fragment de grindă de lemn, probabil din structura de lemn a „Uliţei Işlicarilor”, sau un rest de cofrag al canalizării realizată post 1870. Tot aici a fost descoperită o groapă conţinând scheletul unui cal. Caseta 10 - Z11 continuă şi în această casetă. Chiar în martorul dintre aceasta şi Cas. 9 se păstrează un rest dintr-un zid, perpendicular pe el (Z12), realizat din cărămizi fragmentare şi întregi refolosite, cu lăţimea de 0,75 m, întreţesut cu Z11; el are aceeaşi adâncime de fundare ca şi Z11. Pe traseul său către nord, Z12 a fost total demantelat de fundaţia fostei scări laterale a Palatului Poştelor. Pe lângă profilul estic al casetei apar alte două ziduri, paralele între ele şi perpendiculare pe Z11. Z12 este construit tot din cărămizi de epocă refolosite, legate cu mortar cu foarte mult var, sfărâmicios. Z12 are aproximativ 0,75 m lăţime şi este păstrat pe o înălţime de 0,45 m şi o lungime de aproximativ 1,30 m. La aproximativ 0,40 m de Z12 se a păstrează parţial (pe o înălţime de 0,50-0,60 m), un alt zid, cu lăţime de 0,40 m (Z13). Între cele două ziduri a fost descoperit mult pigment de cărbune. Caseta 11 - Z11 se continuă şi aici, dar aproape de profilul estic al casetei se termină. Perpendicular pe el erau construite alte trei ziduri: Z14, cu lăţimea de aproximativ 0,60 m, întreţesut cu Z11, realizat tot din cărămizi refolosite şi păstrat in situ pe aproximativ 0,50-0,70 m înălţime. Paralel cu Z14 se afla Z15, la 0,30 m de acesta, cu o lăţime de aproximativ 0,30 m, cu certitudine construit ulterior lui Z11 şi Z14. Cel puţin Z15, dacă nu şi Z14, suprapun o groapă de mari dimensiuni (CPL 8, cu un diametru de aproximativ 2,40 m), care are pe fund multe cărămizi rezultate din demolarea unei construcţii. Pe lângă profilul estic al casetei se păstra un alt zid (Z16), cu lăţimea de 0,70 m, întreţesut şi perpendicular pe Z11. El reprezenta limita estică a incintei (construcţiei) delimitată de Z11 la sud şi Z16 la est. Caseta 12 - În prelungirea către est a lui Z11 apare o structură constructivă ulterioară acestuia, probabil fundaţia păstrată in situ a unui zid (Z17), realizat numai din fragmente mici de cărămizi amestecate cu un mortar nisipos. Paralel cu Z17, aparent tot adosat la Z16, apare un alt zid (Z18), păstrat in situ doar la nivel de fundaţie. Z18 este păstrat pe o înălţime de 0,80 m, având o lăţime de 0,50 m şi ca liant, mortar cu mult var. Caseta 13 - Z18 se întrerupe la marginea de vest a casetei, în schimb este prezent Z17. La nord de Z17, aproximativ paralel cu el, apare un alt zid (Z19), cu o lăţime de aproximativ 0,60 m care, în zona centrală a casetei are, pe o lungime de aproximativ 1,00 m, zidărie din cărămizi de epocă aşezate pe cant. Caseta 14 - Z17 continuă şi în această casetă, având aspectul unei alicării neglijente. În schimb Z19 a fost total demantelat de şanţurile pentru conducte de apă, din sec. XX. Dacă s-ar fi păstrat, Z19 ar fi ajuns „la filă” cu latura sudică a casei Drugănescu, al cărei colţ de sud-vest şi latură de vest au fost surprinse în această casetă, în schimb Z17 ieşea în stradă faţă de frontul casei Drugănescu, cu aproximativ 1,00 m. Adosat la zidul vestic al casei Drugănescu apare un alt zid, cu un traseu uşor oblic, realizat din cărămizi fragmentare (Z20). Acesta a fost total demantelat de un cămin de canalizare, la rândul său demolat la săparea şanţului pentru magistrala de cabluri telefonice, realizată după anul 1990. Zidul apare ferm trasat cu o linie groasă, pentru prima dată, pe un plan din anul 1847, făcând legătura dintre casa Drugănescu şi intersecţia cu „Streada Mogoşoaiei”. Latura de vest a casei Drugănescu este reprezentată de peretele unei pivniţe, păstrată până deasupra nivelului de naştere a bolţii care o acoperea. Peretele este construit din asize de cărămizi de epocă, legate cu mortar de foarte bună calitate, într-o manieră îngrijită. Acest perete este de fapt timpanul vestic al unei pivniţe cu boltă în leagăn, orientată vest-est, al cărei montant sudic a fost descoperit în Cas. 14 şi Cas. 15. Montantul sudic a fost parţial demantelat de şanţul pentru o conductă de apă de sec. XX, păstrându-se doar naşterea bolţii şi faţa sudică a montantului. La interiorul pivniţei, în colţul de nord-est al casetei, în elevaţia timpanului s-a păstrat o ocniţă, cu lăţimea de 0,88 m şi înălţimea la cheie de 0,82 m, având adâncimea de 0,33 m. Tot în această zonă a fost surprinsă in situ o amenajare de plan circular, construită din cărămizi de epocă refolosite, reprezentând un ghizd cu diametrul interior de 1,74 m. Foarte probabil, aceasta este o fosă, construită pe molozul rezultat din demolarea parţială a montantului sudic al pivniţei şi a bolţii acesteia, având pe partea de nord un gârlici amenajat din cărămizi de epocă refolosite, cu lăţimea jgheabului de 0,30 m. Gârliciul a fost suprapus şi blocat de un zid de sfârşit de secol XIX, paralel cu montantul sudic al pivniţei, zid care s-a păstrat pe 2,10 m înălţime. El este construit „la filă” cu latura sudică a Muzeului Naţional şi zidul sudic al incintei bisericii „Sf. Dumitru”. Fosa menţionată a fost parţial suprapusă şi de fundaţia unui cămin TF din prima jumătate a sec. XX. Caseta 15 - A intrat în totalitate în interiorul pivniţei casei Drugănescu. Aici a fost evacuată o mare cantitate de moloz, conţinând şi mari fragmente din bolta în leagăn originară. Zidul ce a „tăiat” pe lungime pivniţa este aşezat direct pe molozul din demolarea bolţii pivniţei şi prezintă în zona centrală şi un arc de descărcare, cu o înălţime la cheie de 1,30 m şi deschiderea totală de aproximativ 3,50 m. Caseta 16 - A fost executată de o parte şi de alta a pasarelei din lemn ce leagă acum cele două laturi ale străzii Franceze, fiind urmărită continuarea pivniţei casei Drugănescu. Săpătura nu a putut fi adâncită, fiind interceptate mai multe trasee de reţele electrice, TF, apă, gaze, fiind doar stabilit traseul montantului sudic al pivniţei şi constatată existenţa unui rest de boltă de epocă. În această casetă a fost surprins capătul de est al pivniţei casei Drugănescu. Deşi nu a putut fi extinsă săpătura, probabil că zidul de incintă actual al bisericii „Sf. Dumitru” (colţul său de sud-vest), a fost construit peste pivniţă. Caseta 17 - În prelungirea către est a acestei case a fost descoperit primul zid al incintei bisericeşti, lat de aproximativ 0,40 m, păstrat doar la nivelul fundaţiei, pe o înălţime de aproximativ 0,30-0,50 m Caseta 18 - A fost surprins in situ colţul de sud-est al incintei iniţiale al bisericii „Sf. Dumitru” Zidul de incintă are un liant din mortar foarte nisipos şi suprapune un nivel ce conţine cărbune, cărămizi, mortar, asociate cu ceramică de secol XVIII, astfel că poate fi datat larg, în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Dacă latura sa de est ar fi prelungită, coliniar, până la întâlnirea fostei laturi nordice, ea ar trebui să treacă pe sub naosul bisericii. Caseta 19 - A fost executată în dreptul clădirii cu numărul 5, aflată la intersecţia cu Str. Tonitza. Cu excepţia traseelor de reţele (electrice, apă, gaze) până la adâncimea de săpătură nu au fost surprinse in situ decât grinzile de lemn de la Uliţa Işlicarilor. Caseta 20 - A fost trasată la 1,50 m de Cas. 19. Nu a putut fi atins zidul descoperit în timpul decapării mecanice a străzii, datorită reţelei electrice de medie tensiune aflată în faţa sa. Au fost descoperite, până la adâncimea de săpătură, doar reţele de utilităţi de epocă contemporană Caseta 21 - A fost trasată la 4 m est de Cas. 20. Nici aici nu a putut fi atins zidul vechi al clădirii de la numărul 7, în schimb, imediat sub o conductă de apă de secol XX, a fost surprinsă structura de lemn a vechii uliţe. Caseta 22 - A fost trasată în dreptul clădirii cu numărul 9. Săpătura s-a oprit la nivelul tălpii fundaţiei unui zid ce marca frontul iniţial al clădirilor din această zonă. Zidul era construit din asize de cărămizi de epocă medievală, atât la nivel de fundaţie, cât şi de elevaţie, folosind ca liant un mortar foarte nisipos. Partea inferioară a fundaţiei acestui zid străpungea un nivel de incendiere (foarte probabil de la 1847) Caseta 23 - A fost trasată la aproximativ 3,00 m est de Cas. 22, pentru a urmări un zid parţial demantelat, aflat la aproape 1,00 m în faţa Teatrului „Cassandra”. Zidul se păstrează doar la nivel de fundaţie, în care a fost introdus un arc de descărcare. Fundaţia se păstrează pe toată înălţimea (de 1,75 m) iar cărămizile folosite au dimensiunile de 25x13x4,5 cm. Mortarul este nisipos, iar lăţimea zidului este de aproximativ 0,70 m. Caseta 24 - A urmărit acelaşi zid cercetat parţial în Cas. 23. Nu a fost atinsă talpa fundaţiei, dar a fost dezvelită fundaţia pe o înălţime de 1,95 m. Elevaţia se păstra pe înălţimea de aproximativ 0,35 m, cu o lăţime de 0,85 m. Caseta 25. - Zidul continuă şi pe traseul acestei casete, fără a fi surprinsă talpa fundaţiei sale. Zidul era construit, fundaţie şi elevaţie, din cărămizi dispuse în asize. În acest perimetru, zidul este ieşit din frontul actual de clădiri cu 2,15 m. Caseta 26 - A fost trasată în faţa intrării Teatrului „Cassandra”, unde zidul urmărit în casetele anterioare se termină. Abia aici a putut fi determinat nivelul de construire al zidului ce suprapunea un podeţ din lemn, aflat între această fostă clădire şi o alta, din faţa actualului imobil de la numărul 11. În colţul zidului se păstrează in situ doi stâlpi din lemn, aflaţi la 0,50 m unul de altul, având aproximativ 0,60-0,70 m lungime. Acest podeţ se afla mult deasupra nivelului structurii de lemn a fostei uliţe a Işlicarilor. În structura zidului era realizat un alt arc de descărcare din cărămizi. Casetele 27 şi 28 au urmărit un zid al unei foste clădiri, cu o lungime de aproximativ 6,00 m, realizat din cărămizi de epocă refolosite, legate cu mortar foarte nisipos. Zidul se mai păstrează in situ doar la nivel de fundaţie, pe o înălţime de 1,30 m, având o grosime de 0,40 m. În Cas. 28 s-a constatat că talpa fundaţiei acestui zid, suprapune nivelul de incendiere din anul 1847, fiind construit ulterior acestui an. Caseta 29 a dus la descoperirea unui fragment de grindă de lemn aflat sub un nivel de pământ argilos purtat, gros de aproximativ 0,90 m, folosit pentru sistematizarea verticală a străzii. Caseta 30 a fost trasată în faţa clădirii de la numărul poştal 13, pe un zid care ieşea din frontul clădirii actuale cu aproximativ 1,85 m. Acest zid este realizat din cărămizi de 28x15x5 cm, fiind păstrat pe o înălţime de 1,60 m şi aşezat pe o fundaţie înaltă de 0,70 m. Fundaţia a fost turnată într-un strat de pământ argilos vineţiu, care suprapune vechea uliţă de lemn a Işlicarilor, pe care calcă talpa fundaţia acestui zid. Fundaţia este realizată din cărămizi fragmentare şi bolovani de râu înecaţi în mortar. Este posibil ca uliţa de lemn să fie de fapt doar o reţea de grinzi şi piloţi de lemn, folosită pentru stabilizarea terenului pe care a fost construit zidul, dar fără extinderea săpăturii acest lucru nu a putut fi stabilit. La colţul de est al casetei, la elevaţia zidului respectiv se adosează o altă elevaţie, care foloseşte aceeaşi fundaţie cu a zidului descris anterior. La partea superioară a stratului de pământ vineţiu folosit pentru sistematizare, s-a descoperit o grindă de lemn, groasă de 0,30 m, paralelă cu acest zid. Secţiunile I şi II au fost trasate în faţa clădirilor de la numerele 42 şi 44, urmărind stabilirea relaţiei dintre două ziduri aparţinând unui front vechi de construcţii, retras la sfârşitul sec. al XIX-lea. Primul zid (de la vest la est) a fost construit în sec. al XIX-lea, fiind realizat din cărămizi de epocă refolosite, legate cu mortar foarte nisipos. Fundaţia acestui zid a fost construită pe un soclu din fragmente de zidărie. Această fundaţie a fost realizată din patru asize de cărămizi, având aproximativ 0,30 m înălţime. Elevaţia a fost retrasă cu aproximativ 0,30 m faţă de fundaţie, fiind realizată de o manieră neglijentă. Frontul actual de clădiri este retras cu aproximativ 1,60 m faţă de cel de secol XIX. Sub nivelul tălpii fundaţiei acestui zid, la aproximativ 0,70 m mai jos, a apărut structura de lemn a Uliţei Işlicarilor. (fig.3) Relaţia între zidul actual şi frontul iniţial de clădiri a fost întreruptă de şanţul pentru linia telefonică, realizat în anii 30 ai secolului XX. La 1,30 m de capătul sudic al acestui zid se afla frontul altei clădiri. Din aceasta se păstrează in situ un rest de elevaţie, pe înălţimea de 1,60 m. elevaţia a fost realizată din cărămizi întregi şi fragmentare, fragmente de zidărie, legate cu mortar de var nisipos, realizate foarte probabil într-un cofrag din scânduri. Între zidul descris anterior şi acesta a existat o amenajare (gard?), de traseu semicircular, din cărămizi de epocă, refolosite. Secţiunea III a fost trasată în dreptul clădirii de la numărul 44-46, pentru a fi investigat un zid construit din asize de cărămizi de epocă medievală. La -1,10 m adâncime, după descoperirea resturilor podelei de lemn a uliţei Işlicarilor, săpătura a fost oprită datorită pericolului de prăbuşire a zidului. Secţiunea IV a fost trasată în dreptul clădirii cu numărul poştal 30, unde în urma decapării mecanice efectuată până la cota de – 0,90m faţă de nivelul actual de călcare, au apărut urme ale unor zidării vechi. Pe toată lungimea secţiunii apar intervenţii moderne pentru infrastructură conductă -1,58m, canal -1,21m. Din cauza intervenţiilor moderne numeroase, nu s-a putut efectua cercetarea până la nivelul steril din punct de vedere arheologic. Astfel adâncimea maximă atinsă a fost la – 2,73 m. Sub nivelul de dărâmătură, la –1,21m, pe toată suprafaţa secţiunii S 4, a apărut o amenajare modernă, probabil pentru canalizare, realizată din ciment, având o formă aproximativ pătrată în secţiune, cu latura de circa 0,45m. Această amenajare se regăseşte pe segmentul din str. Franceză de la nr. 30 până la nr. 44, fiind vizibilă şi în S1. Amenajarea din ciment suprapune un zid din cărămidă cu mortar de var situat la –1,66m. Adâncimea până la care a fost cercetat acest zid este de -2,73 m, fără a se atinge însă talpa fundaţiei. Zidul face parte din amenajarea anterioară a unei clădiri existente pe această parcelă, amplasată spre interiorul străzii actuale, dar având aceeaşi orientare cu imobilul actual de la nr.30. Acest zid a tăiat la rândul său un alt zid aparţinând unei construcţii anterioare, care a fost cercetat pe toată suprafaţa secţiunii. Cotele superioare ale acestui zid se situează la -1,63 m în caroul 5, la -1,61 m în caroul 4 şi -1,77m în caroul 2. Din această amenajare a fost surprins colţul fundaţie,i format din laturile de nord şi E. Latura de est, păstrată pe o lungime de aproximativ 0,20 m. Zidăria este formată din cărămidă de epocă, cu dimensiunile de 12x5x4 cm, legată cu mortar de var. Secţiunea V a fost trasată transversal pe stradă, între Cas. 2 şi Cas. 3, încercându-se surprinderea aspectului fostei uliţe a Işlicarilor şi obţinerea unei stratigrafii verticale concludente privind evoluţia stratigrafică a acestui sector. Exceptând interceptarea Z1 şi a traseelor reţelelor de utilităţi de secol XX, a fost surprinsă canalizarea realizată în preajma anului 1872 şi un oseminte umane reînhumate cu ocazia săpăturilor pentru introducerea reţelelor telefonice, în anii ’30 ai sec. XX. Secţiunile VI şi VII au fost realizate pentru a verifica eventuala prezenţă a unor complexe arheologice anterioare sfârşitului de secol XIX (construcţii anterioare alinierii frontului de clădiri, complexe arheologice şi structura de lemn a Uliţei Işlicarilor). Pe toată suprafaţa celor două secţiuni au apărut şanţuri ale reţelelor de utilităţi de sec. XX, iar în zona centrală (carourile 2-3), traseul magistralei de canalizare. Acestea au afectat situl arheologic până la adâncimea medie de 1,20 -1,50 m faţă de nivelul de săpare, astfel că nu au fost surprinse in situ decât parţial complexe medievale târzii (o groapă conţinând fragmente ceramice databile în sec. XVIII-XIX, în caroul 1 al S. VI) şi aparţinând culturii Dridu (o grindă aparţinând probabil unei locuinţe, în caroul 1 al S. VI) şi fragmente ceramice aruncate pe un nivel de construire medieval, în caroul 1 al S VII. În S VII au fost surprinse nivelurile de construire ale unor clădiri demolate, datate în a doua jumătate a secolului al XIX (pe baze stratigrafice şi analogii ceramice). În Lista Monumentelor Istorice, publicată în anul 2004, este listat situl arheologic complex, de importanţă naţională şi universală, grupă valorică A, protejat de legislaţia în vigoare (B-I-s-A-17896), cunoscut deja în urma cercetărilor şi observaţiilor de suprafaţă anterioare. Succesiunea cronologică a etapelor de locuire umană descoperite pe strada Franceză este următoarea - Cel mai vechi nivel, pus în evidenţă în această etapă de investigare, a fost reprezentat de o locuinţă cu un cuptor cu calotă de lut, aparţinând culturii Ciurel, datat aproximativ, pe baza ceramicii descoperite în interiorul complexului, în secolele VI-VII. Complexul (CPL 3), a fost descoperit în Cas. 4. El a fost ridicat în pământul steril (loess prăfos) fiind „tăiat” de intervenţii medievale târzii şi de epocă contemporană. - Al doilea nivel de locuire umană este reprezentat de urmele unei locuinţe (?), din care se mai păstra doar o grindă (bârnă?) de lemn incendiată, asociată cu fragmente ceramice specifice culturii Dridu, aparţinând unor borcane lucrate la roată, din pastă grosieră, arse oxidant şi decorate cu benzi de linii orizontale şi vălurite, complexul fiind descoperit în S VI c1. Ceramică de acelaşi tip a fost descoperită şi în S VII ? 1, într-un strat de pământ brun, aruncat cu ocazia săpării fundaţiei unei clădiri de epocă medievală. - O contribuţie importantă a cercetărilor din această campanie a fost recuperarea parţială a traseului „Uliţei Işlicarilor”, devenită în secolul al XIX-lea „Strada Franţuzească”. Configuraţia ei a fost stabilită pe teren din fragmentele structurii de lemn descoperite în aproape toate secţiunile şi casetele arheologice efectuate între intersecţia cu Strada N. Tonitza şi cea cu Strada Şelari. Această structură de lemn a fost construită dintr-o reţea de grinzi de stejar cioplite, racordate la teren printr-un sistem de pari bătuţi vertical în pământ şi îmbinaţi la capetele superioare cu aceste grinzi, în sistemul cepilor. Pentru amenajarea terenului pe care a fost realizată această structură, a fost folosit un strat suport de pământ argilos. Deşi nu au fost descoperite materiale arheologice care să determine o datare a acestei amenajări edilitare, singurul reper cronologic este oferit de către hărţile de epocă (Ernst – Purcel), în care este reprezentată expresiv, începând din anul 1789. Faptul că urmele marelui incendiu de la 1847 se situează direct pe acest nivel de amenajare a uliţei, demonstrează că în acel an încă mai funcţiona. - Însoţind uliţa Işlicarilor, de o parte şi de alta a acesteia, au fost descoperite fronturi vechi de clădiri. Putem avansa ca ipoteza ca aceste clădiri să facă parte din aripa mai nouă, de sud a Hanului Constantin Vodă, înglobată in han, aşa după acum este figurat în planul Borroczyn, executat in anul 1848. Evident că în condiţiile specifice de investigare nu au putut fi determinate decât cădirile dispărute care ieşeau din fronturile actuale de stradă. În aproape toate situaţiile, acestea se datau larg în secolul al XIX-lea. În marea majoritate, au fost construite din cărămizi refolosite (rezultate din demolarea unor clădiri ce nu au putut fi reperate arheologic), folosindu-se ca liant un mortar de slabă calitate, cu o proporţie mică de var (probabil prea scump) şi una mare de nisip (aflat la dispoziţie în vecinătate). - Din tiparele secolului al XIX-lea ieşea o singură clădire, mai veche şi păstrată până către sfârşitul secolului, casa Drugănescu, amplasamentul acesteia fiind la intersecţia dintre Strada Franceză şi Strada Poştei, în sectoarele ocupate de Cas. 14, 15, 16. Din această clădire a putut fi investigată doar o parte din pivniţa de mari dimensiuni, construită într-o manieră îngrijită, din asize de cărămizi de epocă, legate cu un mortar de foarte bună calitate. Dimensiunile generoase ale pivniţei (având probabil 8 m lăţime şi15 m lungime), denotă că această clădire era reprezentativă pentru zonă; fiind grav afectată de marele incendiu din 1847 (care se pare că a pornit de aici). În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin interiorul fostei pivniţe a fost executat un zid lat de 0,70 m, din cărămizi refolosite, care a făcut legătura dintre colţul sud-estic al Palatului Poştelor şi zidul de împrejmuire al bisericii Sf. Dumitru. Deoarece nu am putut investiga perimetrul casei Drugănescu, situată la nord de acest zid, consideraţii mai ample privind planimetria şi datarea ei nu putem face. Putem avansa ca ipoteza data construirii ante 1789, când apare pentru prima dată pe planul Purcel (din 1789), deci era deja în funcţiune în ultimul sfert al secolului al XVIII-lea, apoi pentru ultima dată este reprezentată pe un plan din anul 1847. În 1852, pe planul Borroczyn ea nu mai exista, fiind înlocuită cu un dreptunghi nehaşurat (legendă pentru o curte); foarte probabil că a fost distrusă în incendiul din 1847, care a şi pornit din această casă. - Fundaţiile şi resturile de elevaţii descoperite în sectorul Cas. 1 – 13 şi S IV nu credem că aparţin anfiladei sudice a Hanului Constantin Vodă, ci unor construcţii ulterioare ridicării hanului, cca 1700, datate cu aproximaţie in prima jumătate a se colului al XIX lea, dar care au fost înglobate in han. Lansăm ipoteza că Z1 reprezintă latura de sud a anexelor construite după incendiul din 1847 şi considerate (de către arhitecţii Orăscu şi Vilacrosse, în anul 1853), „în proastă stare şi trebuie dărâmate fără întârziere”3. Exceptând Z11, al cărui nivel de construire a fost surprins în capătul de nord al S VII şi care aparţine (stratigrafic) celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, despre celelalte structuri constructive nu avem prea multe date arheologice păstrate: nivelurile lor de construire au dispărut în perioada sistematizării verticale a Străzii Franţuzeşti şi a construirii Palatului Poştelor. Acestea suprapun sau „taie” nu numai complexele aparţinând culturii Ciurel, ci şi complexe medievale târzii (reprezentate de numeroase aşa-numite „gropi menajere”), descoperite în Cas. 5 – 9, care au putut fi datate larg până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, pe baza ceramicii. Maniera de construire a acestor ziduri şi fundaţii, aliniate la Uliţa Işlicarilor, este târzie. Planimetria construcţiilor descoperite nu se regăseşte pe planurile cunoscute nouă (1789, 1791, 1847), fiind însă aproape identic reprezentate cu situaţia de pe teren, în planul din 1848 (Borroczyn). Aceste corpuri de clădiri, între care fusese păstrată o ulicioară de acces la curtea interioară a Hanului Constantin Vodă, au fost ridicate pe terenul mănăstirii Văcăreşti, una dintre ele, situată pe latura estică a ulicioarei, aparţinând familiei Păhăreanu. Este probabil ca Z11 să fie de fapt latura de sud a acestei case, continuată cu gardul de zid al aceleiaşi proprietăţi. În schimb, Z1 reprezintă latura de sud a anexelor construite după incendiul din 1847 şi considerate (de către arhitecţii Orăscu şi Vilacrosse, în anul 1853), „în proastă stare şi trebuie dărâmate fără întârziere”.
|
Abstract other lang. |
|
Abstract |
The archaeological research conducted on Strada Franceză (the French Street) revealed dwelling structures dated back to the 6th-7th centuries, represented by an oven identified as a Ciurel culture item. The second level of human occupation is represented by the remains of a dwelling place (?), of which we only have a burnt wooden beam and ceramic fragments specific to Dridu culture. A major contribution of the researchers involved in that campaign was the partial recovery of the route known as „Uliţa Işlicarilor”, (the Path of the Cap-makers) which became the „French Street” in the 19th c. Its configuration was established on site based on the fragments from the wooden structures discovered in almost all archaeological sections and sondages dug between the intersection with the N. Tonitza Street and Velar Street. That wooden structure was built out of a frame of carved oak wood beams, bridged by a number of poles forced into the ground in a vertical position and connected to such beams at the upper end, by studs. A layer of clayish soil was used in fitting out the land. Old building facades have been found. Thus, we can venture to say that such buildings are part of the more recent south wing of Constantine Vodă Inn, a wing which according to Borroczyn plan (drawn in 1848) was included in the inn. Obviously, given the specific investigation conditions we could only find the buildings which are no longer in place, which would come out of the current street frontlines. Almost without exception, they would date back to the 19th c. Only one building would break the 19th c. architectural pattern, an older house - Druganescu House - of which only part of the cellar has been investigated. Hence, we can say that the house had been built before 1789, when it is represented for the first time on Purcel plan (in 1789), indicating that the house had been in place and functional for the last quarter of the 18th c. After that, it is represented for the last time on a plan dating to 1847. In 1852, the house was no longer represented on the Borroczyn plan, as it was replaced by a rectangular shape (the symbol of a yard); it is very likely that it was destroyed during the 1847 fire which had most probably broken out from that house. We do not believe that the foundations and the rest of the elevations discovered on the French Street belong to the southern enfilade of the Constantin Vodă Inn, but to later buildings, approx. 1700, dating to the first half of the 19th c., which were later on appended to the inn. We think that Z1 represents the south side of the annexes built after the 1847 fire, structures which had been regarded (by the architects Orăscu and Vilacrosse, in 1853), „in a poor shape and which had to be demolished without delay”.
|
Bibliography |
|
Bibliographic notes |
|
Source |
Cronica cercetărilor arheologice din România |
Editor |
CIMEC |
Language |
RO |
|
|