|
Excavation Year |
2005 |
|
Epoch |
Bronze Age;
Hallstatt;
Latene;
Early Roman (1st - 3rd cent.);
Late Roman (4th - 7th cent.);
Early Medieval;
Late Medieval
|
|
Periods |
Hallstatt;
La Tène;
Middle Medieval Period;
Early Medieval Period
|
|
Site Category |
Defence;
Domestic;
Religious, Ritual and Funerary
|
|
Site Types |
Rural settlement;
Camp;
Funerary find
|
|
Map it |
Find it on the Romanian map |
|
County / District |
Dolj |
|
Locality |
Desa |
|
Commune |
Desa |
|
Site |
Castraviţa, La ruptură |
|
Site Sector |
|
|
Site name |
|
|
Persons involved and Institutions |
| Last name | First name | role | Institution |
| Gherghe |
Petre |
Site director |
Universitatea Craiova |
| Ridiche |
Florin |
|
Muzeul Olteniei, Craiova |
|
|
National Arch. Record Site Code |
72043.01
72043.02
|
|
Report |
Localitatea Desa, din judeţul Dolj, este situată în lunca inundabilă a Dunării, la cca. 21 km SE de oraşul Calafat.
Microrelieful din zona localităţii se caracterizează, în prezent, prin existenţa a numeroase grinduri de nisip, care se ridică cu 7-8 m peste nivelul general al luncii, ajungând, în mod excepţional, până la înălţimea de 40 m. Majoritatea acestor grinduri a fost locuită încă din cele mai vechi timpuri, lunca Dunării oferind condiţii bune. De aceea, artefactele care dovedesc existenţa locuirii permanente în zonă a trezit interesul amatorilor de antichităţi şi al specialiştilor încă din sec. XIX. În acest sens, există informaţii că în anul 1864 maiorul Dimitrie Papazoglu - comandantul carantinelor de pe malul românesc al Dunării şi cunoscut colecţionar de antichităţi - a vizitat acest sector al Dunării de la S de localitatea Desa şi a recuperat numeroase fragmente ceramice, printre care şi unele de epocă romană, datate cu multă largheţe în sec. II-V p.Chr, dar nu a lăsat nici o informaţie cu privire la identificarea topografică a staţiunii de unde adunase mărturiile arheologice. Mai apoi, Pamfil Polonic – desenator la Muzeul Naţional de Antichităţi din Bucureşti şi colaboratorul lui, Grigore Tocilescu – localizează aşezarea romană şi dă primele informaţii despre existenţa unui castru, consemnând locul cunoscut de săteni sub numele de Cetatea Castraviţa, iar zidul de incintă al castrului era acoperit de un val de pământ. Tot el face şi o descriere a zidului, precizând că acesta era construit din cărămidă şi piatră spartă şi avea o grosime de 1,80–2 m. Întrucât era situat pe malul Dunării, o bună parte din el a căzut în apă. La vremea aceea se păstraseră intacte latura lungă, de 80 de m, şi laturile scurte dinspre NV, de 30 m, şi NE, de 20 m. Pe baza acestor date, se poate stabili că forma castrului era dreptunghiulară. Mai bine conservat era şanţul cetăţii, care avea o lăţime de 10 m şi o adâncime care varia între 1 m şi 1,50 m. Despre castru, arheologul Dumitru Tudor a precizat că şi-a încetat activitatea datorită unui puternic incendiu, dovadă fiind stratul de arsură, foarte gros, vizibil în malul Dunării1.
De la Dumitru Tudor aflăm că aşezarea romană era situată la o depărtare de 600 m faţă de castru, pe un grind mai înalt, şi avea o lungime de 200 m. Mai târziu, arheologul Octavian Toropu, a afirmat că aşezarea romană, lungă de 300 m şi lată de 100 m, ar fi în dreptul kilometrilor fluviali 767-768, suprapunând-se peste o alta, dacică2. Acolo s-au descoperit ocazional resturi de zidărie, ceramică, vase de sticlă, ţigle, cărămizi, un fragment ceramic de terra sigilata, fragmente de metal etc., aparţinătoare, din punct de vedere cronologic, sec. II-III. Tot întâmplător, de-a lungul timpului, în malul surpat al Dunării (nu se ştie exact locul) au fost descoperite obiecte de podoabă, un vultur, o statuetă reprezentându-l pe Jupiter Dolichenus, ambele din bronz, databile în sec. II-III, o fibulă digitată cu cinci capete şi numeroase monede republicane şi imperiale care au circulat aici aproape o jumătate de mileniu.
Toate acestea dovedesc că, pe lângă autohtoni, existau şi trupe staţionate sau detaşate temporar în acest centru, cum este şi detaşamentul legiunii XIII Gemina3 adus de la Ratiaria (probabil, în vremea lui Constantin cel Mare, pentru refacerea sau construirea castrului distrus de barbari). Cu câţiva ani în urmă, un localnic ne-a relatat că „după ce s-au retras apele Dunării, sub mal, s-au găsit numeroase fragmente ceramice, mai ales de epocă romană, o fibulă, un inel de aur cu cap de şarpe stilizat şi o gemă”.
În baza acestor informaţii despre zonă, în vara anului 2001, am organizat o periegheză pe malul Dunării. Rezultatul cercetării s-a materializat prin descoperirea mai multor puncte de interes arheologic şi, în consecinţă, am decis începerea săpăturilor arheologice de salvare, în acelaşi an, în punctele Castraviţa şi La Ruptură, unde siturile arheologice erau deja distruse, la acea dată, în proporţie de 50%, primul, şi aprox. 80%, al doilea.
În punctul La Ruptură, situat în dreptul capătului de V al insulei Acalia – numele insulei este de fapt o formă prescurtată, probabil, a termenului turcesc ada-kaleh care înseamnă insula cetăţii, cu referire la ruinele castrului de la Desa sau la castrul de la Ratiaria - pe un fost grind înalt al Dunării, din care s-a mai păstrat o suprafaţă de aprox. 300 x 50 m, între km. fluviali 767 şi 768, au fost redeschise săpăturile arheologice de salvare, începute în anul 2001, care au fost suspendate ulterior din considerente financiare. Cercetarea arheologică din anul 2005 s-a concentrat pe detalierea locuirii romane din acest punct. Astfel, a fost deschisă o suprafaţă, SI/2005, cu dimensiunile de 6 x 8 m. Suprafaţa a fost deschisă la aprox. 600 m E de fostul pichet de grăniceri de la Desa, situat tot pe malul Dunării, în zona unde se presupune că s-ar afla aşezarea romană. S-a săpat până la o adâncime medie de 2 m. Până la 0,20 m adâncime, spre partea sudică a suprafeţei, şi 1 m, spre N, se află un strat de nisip eolian. Sub acest strat a fost găsit nivelul de cultură, gros de 0,10 m, spre S, şi 0,70 m, spre N, ce conţine puţine materiale arheologice. Aprox. la mijlocul profilului nordic al suprafeţei, ultimul nivel de cultură menţionat suprapune solul viu, aici descoperindu-se, la 2,30 m adâncime, două fragmente ceramice smălţuite, datate în sec. X-XIV, aceasta fiind dovada că ele au fost rulate. Urmele locuirii de sec. IV p.Chr apar numai în jumătatea sudică a suprafeţei, la o adâncime de 0,30 m, spre S şi 1,40 m, spre N. Amintim aici faptul că acest strat are o grosime medie de 0,50 m şi se subţiază spre N. Sub stratul de cultură menţionat anterior a apărut un alt nivel, la 0,80 m adâncime, spre S, şi 1, 64 m adâncime, spre N; acest nivel ocupă aprox. două treimi din partea sudică a suprafeţei SI/2005. Materialele arheologice din acest nivel indică o locuire romană din sec. II-III p.Chr; acest strat de cultură are o grosime medie de 0,30 m iar sub el a fost surprins destul de clar nivelul de călcare. La o adâncime de 1,20 m, spre S, şi 2,35 m, spre N a apărut solul viu. Ţinând cont de numeroasele fragmente ceramice hallstattiene găsite în toată suprafaţa se pare că nivelul timpuriu roman a distrus un strat preistoric. Având în vedere dispunerea nivelurilor de cultură, pe profilul vestic al suprafeţei, apărute la adâncime mai mică spre S, şi mai mare spre N, considerăm că am surprins doar marginea de N a unui grind de nisip de mari dimensiuni care a fost însă distrus de Dunăre de-a lungul timpului. Majoritatea fragmentelor ceramice au fost descoperite în poziţie secundară, dovadă clară că acestea au fost rulate. Numeroasele cărămizi, ţigle, olane şi fragmente de bolovani din calcar la care se adaugă şi un fragment de cărămidă cu ştampila legiunii XIII Gemina găsit în cursul campaniei arheologice din 2004 ne indică, în acest loc, o aşezare fortificată romană care însă a fost distrusă în totalitate de Dunăre. După configuraţia actuală a terenului, la N de locuirea romană, implicit a suprafeţei SI/2005, se afla, în vechime, o baltă naturală, care probabil a jucat rolul de şanţ de apărare al aşezării romane.
În baza unor informaţii mai vechi obţinute de la localnici, cum că în perimetrul cercetat de noi, cu ani în urmă, s-a mai descoperit întâmplător un mormânt de inhumaţie, compus dintr-un „sarcofag” improvizat din ţigle şi olane romane, a mai fost deschisă o secţiune, SII/2005, la aprox. 430 m E de fostul pichet de grăniceri de la Desa şi la 170 m V de SI/2005. Secţiunea a avut o lungime de 31,5 m, cu o lăţime variabilă de la 1,5 m la 3 m şi a avut rolul de a taluza malul înalt al Dunării într-o zonă în care se mai observă marginea nordică a aceluiaşi grind de nisip pe care se afla şi aşezarea romană. În toată secţiunea a apărut un strat de nisip eolian cu o grosime medie de 1 m, începând de la nivelul vegetal, situaţie observabilă numai pe profilul nordic. La aprox. 1,15 m adâncime a apărut un complex funerar, pe care l-am numerotat cu M1, format din mai multe fragmente ceramice romane aparţinând unor vase sparte pe loc din vechime. Printre aceste fragmente ceramice au fost găsite oase umane incinerate împrăştiate în toată zona complexului; nu a fost surprins, nici în profil, nici în plan, conturul vreunei gropi, solul fiind omogen din punctul de vedere al compoziţiei. O parte din materialul arheologic al acestui complex a fost deranjat de galerii de animale. La aprox. 0,65 m, spre E de M1, la acelaşi nivel, a fost găsit un fragment de cărămidă romană. În zona lui M1 au mai fost descoperite câteva ţinte din fier provenite de la sandale romane. Tot în secţiunea SII/2005, la aprox. 2,5 m spre NV de M1 şi la adâncimea de 1,22 m, a apărut un complex, numerotat de noi cu cpl. 1, format din două spade, un prinzător de teacă, un vârf de lance, un altul de suliţă şi un mâner fragmentar de la un pumnal. După dispunerea pieselor, se pare că mai întâi a fost depus mânerul pumnalului4 după care a fost aşezată spada mare – lungă de 0,97 m – cu vârful spre VNV; mânerul de pumnal a fost depus cu partea dinspre lama lipsă, la E. Spada mare a fost descoperită cu tăişul dinspre N, uşor ridicat5. A doua spadă din acelaşi complex, numită de noi cea mică6 – lungă de 0,90 m – a fost depusă cu vârful lângă mânerul spadei mari, peste tăişul sudic al acesteia dar şi peste mânerul pumnalului; de fapt mânerul acestei spade suprapune mânerul pumnalului. La capătul dinspre V al celor două spade a fost găsit un vârf de lance depus cu tubul de înmănuşare spre E peste vârful spadei mari şi mânerul spadei mici. La S de piesele menţionate, tot în acelaşi complex, a fost descoperit un vârf de suliţă orientat aprox. E-V, cu tubul de înmănuşare spre E. Acesta a fost depus la 1,5 cm de lama spadei mici, practic în dreptul lamei şi mânerului acesteia. Pe lama spadei mici, aproape de mâner, a fost descoperit prinzătorul de teacă. Toate piesele din complex sunt din fier cu excepţia prinzătorului de teacă care este din bronz. Nici în cazul acestui complex nu a fost surprins conturul vreunei gropi.
Între M1 şi cpl. 1 o adâncime de 1,18 m, a apărut un nou complex arheologic numerotat de noi cu cpl. 3 format dintr-un vas roman de mari dimensiuni, depus cu gura în jos; menţionăm că la 1,18 m a fost descoperit fundul spart al vasului. Vasul are formă ovală şi o înălţime de 20 cm. Nu a fost surprins conturul vreunei gropi iar în interiorul vasului au fost găsite câteva fragmente ceramice de la un alt vas roman şi altele, puţine, care provin de la fundul vasului mare. Este posibil ca vasul din acest complex să aparţină unui nivel roman mai timpuriu decât M1 şi cpl. 1 dovadă fiind faptul că fundul distrus al vasului a apărut la acelaşi nivel cu nivelul de depunere al pieselor din M1 şi cpl. 1.
La aprox. 3,5 m spre NE de M1 a fost găsit un alt mormânt numerotat de noi cu M37, la adâncimea de 1,40 m. Adâncimea mai mare la care a fost găsit acest mormânt este dată de grosimea stratului de nisip eolian din această parte a secţiunii. În urma răzuielii a fost surprinsă, în plan, o groapă de formă aprox. pentagonală cu colţurile rotunjite, având următoarele dimensiuni: 1,80 x 1,25 m; nu a fost surprins nivelul de săpare al gropii, iar adâncimea acesteia s-a păstrat doar pe 0,16 m. În groapă s-au găsit numeroase oase umane incinerate şi resturi de lemn carbonizate; aprox. în partea centrală a gropii au fost găsite trei ulcioare romane dintre care unul fragmentar, şi o ţintă de fier de la o sanda; această ţintă indică o similitudine cronologică cu M1.
Tot în SII/2005, la aprox. 11 m spre NE de M3, în profilul nordic, şi la o adâncime de 1 m, a fost descoperit un alt mormânt, de astă dată de inhumaţie, numerotat de noi cu M2. Mai întâi a apărut o amforă romană8 uşor înclinată spre SE. Sub amforă, au fost găsite câteva fragmente de oase de la un foetus uman. Nici în acest caz nu a fost surprins conturul gropii.
În toată secţiunea au fost descoperite, în poziţie secundară, fragmente ceramice de la sfârşitul epocii bronzului, de tip Gârla-Mare, dovadă că acest nivel a fost deranjat de complexele romane.
Ţinând cont de faptul că în suprafaţa SI/2005 au fost surprinse două niveluri de locuire romane şi de situaţia din SII/2005 unde gura vasului din cpl. 3 a apărut la o adâncime mai mare decât piesele din cpl. 1, M3 şi M1, considerăm că şi în SII/2005 sunt două niveluri de depunere romane.
Având în vedere situaţia că în SII/2005 au fost găsite arme romane, faptul că descoperirile funerare de aici se află la mică distanţă de locuirea romană descoperită în SI/2005 (170 m), şi pe marginea nordică a aceluiaşi grind de nisip, sunt indicii că în punctul La Ruptură s-a aflat o aşezare cu caracter militar având în apropiere cimitirul aferent.
În ceea ce priveşte ceramica, aceasta este lucrată la roată, exceptând-o pe cea din epoca bronzului, în general dintr-o pastă de bună calitate. Dintre formele mai des întâlnite amintim oala, ulceaua, castronul, strachina, amfora, şi acestea au bune analogii în descoperirile de la Locusteni9, Gropşani10, ca să enumerăm pe cele mai apropiate geografic.
Deşi cercetările arheologice se află oarecum la început, analizând descoperirile întâmplătoare din zonă, aprecierile făcute de Dumitru Tudor şi Octavian Toropu şi rezultatele investigaţiilor noastre, afirmăm ipotetic că aşezarea şi castrul de la Desa au suferit în perioada lor de existenţă două distrugeri. Prima se datorează atacurilor carpilor şi goţilor de la jumătatea sec. III p.Chr, moment confirmat şi de descoperirile monetare din zonă, care se întrerup în vremea împăratului Filip Arabul (244-249). A doua distrugere a castrului şi aşezării a avut loc după o perioadă de acalmie din timpul împăraţilor Licinius (308-324) şi Constantin cel Mare (306-337). Afirmaţia este susţinută de descoperirea întâmplătoare a câtorva monede şi a fragmentului de cărămidă romană care păstrează, imprimată în pasta crudă, ştampila legiunii XIII Gemina. Din punct de vedere cronologic, ultimele monede descoperite întâmplător în zona de interes arheologic de la Desa datează din vremea împăratului Constans (335-337).
În aceste condiţii, existenţa castrului şi a aşezării de la Desa în perioada romană târzie a fost strâns legată de cetatea romano-bizantină din puternicul centru economic, politic, cultural şi militar de la Ratiaria (Arčar-Bulgaria), distrusă de huni în anul 442. După această dată, probabil, nici castrul de la Desa n-a mai supravieţuit, în eventualitatea că nu fusese distrus până atunci11.
Această situaţie este confirmată şi de istoricul bizantin Procopius, care ne informează că: „împăraţii romani de odinioară (sec. III-V), spre a împiedica trecerea barbarilor ce locuiau de partea cealaltă a Dunării, au împânzit cu cetăţi întregul mal al fluviului, ridicând fortăreţe şi castele, nu numai în partea dreaptă, ci pe ici pe colo şi de cealaltă parte. Aceste întărituri le-au făcut nu ca să fie de necucerit, dacă cineva le-ar fi atacat, ci ca să nu lase malurile fluviului lipsite de apărători, barbarii din acele vremuri evitând asediul oraşelor. Cele mai multe întărituri erau formate dintr-un singur turn şi, desigur, puţini oameni le apărau dinăuntru; dar aceasta era de ajuns, pe atunci, ca să bage groaza în popoarele barbare, ca să se teamă de a ataca pe romani. Mai târziu, însă, Attila, năvălind cu o armată mare, a cuprins fără nici o greutate acele întărituri şi neopunându-i-se nimeni, a pustiit o mare parte din teritoriul roman”.
Ne propunem, în continuare, să extindem cercetările în cele două situri arheologice, Castraviţa şi La Ruptură, - atât cât se mai păstrează – deoarece ele sunt afectate, de la an la an, de surparea malului nisipos al Dunării şi să stabilim raportul cronologic dintre acestea.
|
|
Abstract other lang. |
|
|
Abstract |
The locality of Desa, Dolj county, is situated in the floodable Danube meadow, about 21 km south east from the town of Clafat.
The 2005 archaeological excavation focused on detailing the Roman occupation in that spot.
Most sherds were discovered in a secondary position, clearly proving that they carried by the Danube.
Many bricks, tiles, gutter tiles and limestone boulder fragments as well as a brick fragment stamped Legion XIII Gemina found during the 2004 archaeological campaign points, in this spot, to a Roman fortified settlement that, however, was entirely destroyed by the Danube.
In 2005 we discovered two graves including several Roman sherds from broken pots from the antiquity. Among the sherds we found cremated human bones spread all over the area. Another grave, this time an inhumation one, was uncovered. The grave goods included a Roman amphora and a few bone fragments from a human fetus. We also found a complex made up of two swords, a sheath pin, a lance tip, a spear one and a fragmentary handle from a dagger.
|
|
Bibliography |
|
|
Bibliographic notes |
|
|
Source |
Cronica cercetărilor arheologice din România |
|
Editor |
CIMEC |
|
Language |
RO |
|
|
