I. Zona Bisericii Sf. Treime
Investigaţiile arheologice din anul 1995, programate pe un teren cu destinaţie agricolă aflat la o distanţă de numai câteva zeci de metri nord-vest de biserica Sfânta Treime, au trebuit efectuate în ultima decadă a lunii septembrie şi în prima decadă a lui octombrie, după strângerea recoltei, într-o perioadă climatică puţin adecvată unor astfel de lucrări. Mijloacele materiale destinate săpăturilor - puse la dispoziţie în totalitate de Institutul de Arheologie din Iaşi - fiind mult mai modeste decât în anii anteriori, nu ne-au permis decât excavarea unor suprafeţe limitate.
Cercetările au vizat zona cuprinsă între lăcaşul de cult cu hramul Sfintei Treimi şi pârâul Cacaina - aşa numitul sector B - unde în campaniile de săpături din 1992 - 1994 fuseseră descoperite 17 locuinţe (una din epoca fierului, 15 din evul mediu şi una din perioada modernă) şi mai multe gropi menajere. Întrucât două din locuinţele medievale depistate în anul 1994 - L.18 şi L.20 - nu au putut fi atunci dezvelite în întregime din cauza rigorilor climatice, specifice toamnelor târzii din părţile septentrionale ale Moldovei, principala preocupare a fost axată în direcţia continuării cercetării lor. În acest scop, dar şi pentru a surprinde eventuale alte complexe de locuire, au fost trasate două secţiuni paralele (S 19 de 40 x 1,5 m şi S 20 de 35 x 1,5 m) şi două casete de dimensiuni mai mari, în care cea mai consistentă depunere arheologică interceptată corespundea secolelor XIV - XV, căreia îi aparţineau locuinţele menţionate şi o groapă (G 11).
Ambele locuinţe erau de suprafaţă, fiind ridicate după o amenajare prealabilă a pantei. În privinţa dimensiunilor ele depăşeau cele mai multe din construcţiile similare descoperite în ultimii ani la Siret. Inventarul lor se compunea dintr-un bogat material ceramic şi osteologic, precum şi din câteva obiecte din fier (cuţite, cuie, piroane, două drâmbe, un foarfece, o potcoavă de încălţăminte etc.) şi din piatră. Olăria aparţinea speciilor arse atât în mediul neoxidant, cât şi în cel oxidant. Repertoriul formelor nu era deosebit de bogat, cuprinzând în special oale - borcan, alături de care mai apar, într-o proporţie redusă, şi oalele cu toartă, castroanele, capacele etc., decorate cu motive canelate, incizate şi imprimate. Categoriile de vase smălţuite erau destul de rare. Resturile arheozoologice proveneau în cea mai mare parte a lor de la taurine, porcine şi ovicaprine, specii care deţineau fără îndoială principala pondere în domeniul creşterii animalelor.
Cercetările întreprinse, contribuie la întregirea imaginii asupra planimetriei cartierului de locuinţe amplasat în vecinătatea nordică şi nord - vestică a bisericii Sfânta Treime, principalul lăcaş de cult ortodox din oraş, oferind în acelaşi timp date sugestive pentru natura preocupărilor populaţiei urbane din zonă. Descoperirile din acest perimetru vor căpăta desigur o relevanţă sporită odată cu publicarea rezultatelor investigaţiilor arheologice efectuate în ultimile decenii în diverse puncte din nucleul citadin al Siretului medieval.
II.Punct CEC
În centrul istoric al oraşului Siret, în zona bisericii "Sfântul Ioan Botezătorul" a fost excavată mecanic o suprafaţă de 50 x 20 m, până la adâncimea de 2,20 - 2,30 m faţă de nivelul actual de călcare, ocazie cu care au fost descoperite - şi distruse - mai multe morminte.
Pentru cercetarea zonei s-au trasat patru secţiuni, în zona de est şi sud a gropii de fundaţie. Au fost cercetate 120 de morminte, de inhumaţie, toate orientate V-E. Cele mai multe schelete aveau mâinile pe piept sau pe abdomen. S-a observat folosirea sicrielor, evidenţiate atât prin resturi de lemn, dar mai ales prin prezenţa cuielor.
Cele mai multe morminte erau dispuse ordonat, în şiruri, dar au fost întâlnite frecvent şi reînhumări. S-au putut diferenţia cel puţin trei niveluri de înmormântari: cel inferior, care a dat şi câteva obiecte de inventar funerar - un cercel de buclă, câte o verigă pe oasele iliace şi o cataramă între femure; un nivel de reînhumări şi un nivel de schelete în conexiune anatomică. Posibil, un al patrulea nivel, distrus de operaţiunile de excavare, sesizabil însă în peretele de sud al gropii.
Necropola cercetată se individualizează prin caracterele somatice ale celor înhumaţi: lungimea scheletelor şi dentiţia remarcabil de sănătoasă. Au fost descoperite morminte şi de copii şi adolescenţi, ceea ce ne permite, înainte de cunoaşterea rezultatelor cercetărilor antropologice, să presupunem că, ne găsim în faţa unei necropole aparţinând unei aşezări, probabil a comunităţi de colonişti din Siret.
Datarea acestei necropole se va putea face după continuarea cercetării în zonele învecinate. Faptul că, gropile mormintelor au tăiat un nivel de locuire din secolul al XIII-lea, şi că, unele morminte au fost deranjate de gropi în care au fost găsite fragmente de cahle din secolul al XVII-lea, permit încadrarea cronologică a acestei necropole în perioada secolelor XIV - XVI.
III. Dealul Ruina
Săpăturile arheologice, desfăşurate prin colaborarea Universităţii şi a Muzeului Bucovinei din Suceava cu Universitatea din Iaşi, au avut ca scop principal lămurirea mai precisă a stratigrafiei, a succesiunii civilizaţiilor în acest sit de mai multă vreme cunoscut, datorită unor cercetări de suprafaţă şi a săpăturilor iniţiate în anul 1992.
Datorită unor împrejurări nefavorabile, săpăturile din anul 1995 au cuprins doar o suprafaţă de cca. 100 m.p., pe unul din numeroasele loturi individuale, în care este fărâmiţată incinta, de câteva zeci de hectare, a aşezării.
Chiar dacă, în aceste condiţii, sistemul de fortificaţie nu a putut fi secţionat spre a face noi precizări cu privire la structura sa, prin săparea S IV (50 x 2 m, orientată ESE-VNV), trasată în zona centrală a incintei şi aproximativ perpendiculară pe valul de apărare, au putut fi nuanţate observaţiile făcute în cursul cercetărilor anterioare.
Astfel, în ceea ce priveşte stratigrafia, respectiv evoluţia locuirii în acest sit, s-a confirmat existenţa unor urme de vieţuire din perioada fazei Cucuteni B, atestate mai ales în zona de N-NV a aşezării.
"Dealul Ruina" devine intens locuit la începutul primei epoci a fierului în perioada de existenţă a culturii Gáva-Holihrady, perioadă în care a fost înălţat şi sistemul de fortificaţie al aşezării. Săpăturile din vara anului 1995 au darul să precizeze existenţa a două nivele de locuire aparţinând acestei culturi. Nivelul superior este marcat de o depunere de culoare mai deschisă, cenuşie, cu o structură relativ omogenă, compactă, groasă de 0,20-0,25 m. Nivelul inferior este reprezentat de o depunere de o culoare mai închisă, de aceeaşi grosime (cca. 0,20-0,25 m).
Nivelul inferior este marcat şi de câteva complexe in situ, indicate de aglomerări de ceramică, lipituri şi pietre, care urmează a fi studiate mai meticulos, în cursul campaniilor viitoare. Nivelului superior îi aparţin rămăşiţele unui cuptor, conservate relativ bine. Cuptorul este de formă ovală, cu diametrele de 1,50, respectiv 1,30 m. Vatra cuptorului constă din lipituri de lut, graose de cca. 5 cm, aplicate pe un "pat" de pietre plate. Baza bolţii cuptorului s-a păstrat, deasupra vetrei, până la o înălţime de 6-10 cm, şi constă din lipituri verticale, având o grosime de 3-7 cm, rezultată în urma unor refaceri succesive. Cuptorul avea deschizătura ("gura") spre est, unde baza bolţii "se curbează" lateral, lipitura vetrei continuându-se şi în faţa gurii cuptorului. Urmează să se verifice cu mai multă precizie, în ce măsură acest nivel suprapune, măcar parţial, valul sistemului de apărare, construit în perioada hallstattiană timpurie. Judecând după ceramica descoperită (forme, decor incizat, striat, canelat, lipsa brâielor alveolate), amândouă nivele corespund fazei mai timpurii a complexului Gáva-Holihrady (de tip Grăniceşti, Volovăţ şi Mahala III). Alături de ceramică, au fost descoperite şi alte vestigii caracteristice fazei timpurii ale acestei culturi (fusaiole/modele de roţi de car, greutăţi tronconice cu perforaţii orizontale, statuete zoomorfe reprezentând cornute şi cai, ace de os etc.). Descoperirea întâmplătoare, în primăvara anului 1995, în perimetrul aşezării, a unui celt de bronz, sprijină datarea aşezării, sau cel puţin a începutului ei, în limitele perioadei Hallstatt A.
