Home Page
Romanian
Archaeological Excavations in Romania, 1983 - 2012.
Preliminary Archaeological Reports

Archaeological Excavation Report

Slăviteşti | Commune: Sirineşti | County: Vâlcea | Site: Fosta biserică Sf. Arhangheli a boierilor Slăviteşti | Excavation Year: 2001

Excavation Year   2001
Epoch
Late Medieval
Periods
Middle Medieval Period
Site Category
Religious, Ritual and Funerary
Site Types
Church
Map it   Find it on the Romanian map
County / District  Vâlcea
Locality   Slăviteşti
Commune   Sirineşti
Site  Fosta biserică Sf. Arhangheli a boierilor Slăviteşti
Site Sector
Site name   
Persons involved and Institutions
Last nameFirst nameroleInstitution
Botez Aurel Ioan Sector director AXEL IMPECO SRL
Lupu Emil Site director SC Abral Artproduct SRL Bucureşti
National Arch. Record Site Code 173720.01
Report Biserica actuală este situată pe partea stângă a pârâului Luncavăţ, pe panta unui deal, aproape de confluenţa cu izvorul Bătrâneasa, fiind o construcţie izolată păstrată sub formă de ruină, rest al unui ansamblu monumental care mai conţinea o reşedinţă boierească şi acareturile acesteia. Ea a fost construită de către boierul Ion Slăvitescu cu jupâneasa sa Bălaşa în anul 1750, potrivit unei pisanii ce nu se mai păstrează. A fost reparată şi i s-a adăugat o turlă-clopotniţă peste pronaos având baza din zidărie si turla din lemn precum şi un turnulet lateral din zidărie pe latura de N care asigura accesul la această clopotniţa. Ruinată la sfârşitul sec. al XIX-lea, a fost din nou reparată în 1943. După al doilea război mondial, odată cu alungarea ultimilor proprietari, biserica este închisă şi starea ei se deteriorează până la faza de colaps actuală.

În perioada 11 octombrie - 4 noiembrie 2000 a fost realizată prima campanie de cercetare arheologică, necesară obţinerii datelor pentru aplicarea proiectului tehnic de consolidare si restaurare a bisericii, precum si pentru scoaterea de sub sarcină istorică a zonelor în care se execută lucrări de consolidare a infrastructurii. Aceasta a fost urmată de o a doua campanie, în perioada 10 iulie - 3 august 2001. În campania anului 2000 au fost efectuate 14 casete, nouă la exteriorul bisericii şi cinci în interiorul acesteia, iar în cea a anului 2001 a fost efectuată supravegherea arheologică la executarea unui şanţ perimetral exterior, necesar lucrărilor de consolidare a infrastructurii.

Pământul viu, reprezentat de argilă cu urme vegetale, feruginoase şi concreţiuni este dispus în pantă, de la N spre S şi de la V spre E. Cota cea mai înaltă la care a fost întâlnit este - 0,77 m (faţă de waagriss) în colţul de NV al bisericii şi ajungând până la - 2,3 m (faţă de waagriss), în partea de SE a bisericii. Deasupra acestuia se află un nivel de humus vechi, conţinând şi pigment de argilă, urme vegetale, dar şi urme de combustii şi mici urme de chirpici ars. Această depunere conţine urme antropice antrenate pe panta dealului, fiind mai consistentă la exteriorul bisericii, pe partea de S a ei şi practic absent la interiorul bisericii. Nivelul de construcţie al bisericii se păstrează numai în anumite zone din interiorul bisericii, fiind îndepărtat la exterior, la construirea zidului de sprijin de pe laturile de N şi de V şi la repararea soclului, pe latura de S. Ultimul nivel de depunere antropică aparţine perioadei de ruinare a bisericii de după 1950. La exteriorul bisericii acest ultim strat este reprezentat de un nivel de pământ spălat de pe panta dealului, conţinând mortar, cărămizi fragmentare şi, într-o cantitate mare, ţiglă fragmentară de Jimbolia, produsă în anul 1943. La interiorul bisericii, ultimul nivel este reprezentat de un nivel de dejecţii de origine animală, aparţinând perioadei 1960-1998, când biserica a fost transformată în grajd. Acest nivel coprolitic a pătruns până la nivelul de construcţie din sec. XVIII, viciind depunerile arheologice şi a degradat profund partea inferioară a tencuielii pictate interioare.

Biserica este unitar construită, la nivel de fundaţie, în toate compartimentele ei. În posibilele articulări de fundaţie s-a constat că nu există întreruperi ale fundaţiei. Aceasta a fost realizată prin săparea unui şanţ de fundare având rolul de cofrag natural, în care a fost turnat un amestec de bolovani de râu şi mortar de var cu nisip. Ea are înălţimea de 0,8/1 m, neavând în general un umăr de fundare şi urmăreşte cota terenului natural din anul construirii. La interiorul bisericii, pereţii transversali sunt unitar construiţi şi contemporani cu restul bisericii. Elevaţia este realizată în surplombă faţă de fundaţie, în interiorul altarului, naosului şi pronaosului.

Pe laturile de N şi de V ale bisericii, dublând fundatia acesteia, a fost descoperit un zid de sprijin. Acesta are o înălţime variabilă de 0,4/0,7 m, dată de configuraţia terenului natural de la data construirii. Pentru realizarea sa a fost practicat un şanţ de fundare cu 5/20 cm mai larg decât grosimea zidului respectiv. În acest şanţ a fost construit zidul din cărămizi de epocă medievală dispuse în asize egale, legate numai cu mortar de var, nisip şi praf de cărămidă.

Concluzii preliminare

În aceste etape, cercetarea a fost determinată de necesitatea salvării bisericii din starea de colaps în care a ajuns în ultimii 50 de ani. De aceea, investigaţia arheologică s-a redus strict la obţinerea datelor necesare pentru realizarea practică, în teren, a primelor lucrări de consolidare a infrastructurii, care au constat în executarea unei dale suport interioare din beton armat şi a legăturilor viitoare ale acesteia cu o grindă perimetrală exterioară de tip Vierendeel conform proiectului tehnic avizat. Starea de colaps a bisericii a împiedicat realizarea unei săpături exhaustive şi sondarea terenului din jurul bisericii. Datele preliminare obţinute ne permit următoarele concluzii privind biserica cu hramul "Sf. Arhangheli".

1. Biserica actuală a fost construită într-o singură etapă, toate compartimentele rituale fiind unitare atât la nivel de fundaţie cât şi de elevaţie. Fundaţia a urmărit panta formată de terenul natural, iar după realizarea şanţului de fundare, terenul din interiorul construcţiei a fost decapat şi nivelat. Biserica, de proporţii modeste şi de plan drept, a avut cu certitudine rolul de biserică de curte boierească şi probabil de capelă cimiterială pentru familia ctitorilor.

Cu ocazia săpăturilor arheologice şi a lucrărilor de intervenţie urgentă, în campania din anul 2000 au fost descoperite în interiorul bisericii 7 morminte de inhumaţie, într-o stare avansată de degradare (probabil datorită dejecţiilor animalelor ce au fost cantonate în biserică câteva zeci de ani), dintre acestea două având ca inventar bumbi pentru îmbrăcăminte. Nu au fost descoperite monede sau alte elemente de datare strictă. Nici la celelalte 6 morminte parţial surprinse în casetele arheologice la exteriorul bisericii, nu au fost descoperite elemente de inventar. Ceea ce a surprins a fost proporţia de aproape 50 % a morţilor ce intră în grupa infans I-III. Mormântul 5 nu a fost decât parţial surprins la nivelul cavoului din cărămizi de epocă şi nu a fost cercetat arheologic. În campania anului 2001 au fost descoperite încă 16 morminte de inhumaţie, toate ulterioare datei de edificare a bisericii, aparţinând cimitirului ce a funcţionat în jurul acesteia.

2. Aşa cum ne este prezentată şi în tabloul votiv, biserica nu a fost iniţial prevăzută cu turle. Cu toate acestea, la destul de scurt timp după construire ea a întâmpinat probleme ce au dus la construirea unui zid de sprijin, realizat din cărămizi de epocă legate cu mortar de var, nisip şi praf de cărămidă. La realizarea acestui zid au fost îndepărtate nivelurile de construcţie şi călcare de la 1750. Deşi s-a vorbit despre probleme ridicate de alunecări de teren nu credem că acestea au determinat de fapt starea de colaps actuală a bisericii. Executarea zidului de sprijin, realizat în această manieră originală, probabil că a fost o soluţie de epocă pentru impermeabilizarea fundaţiei în zona cea mai expusă la un moment dat la infiltraţii pluviale.

3. După realizarea zidului de sprijin, pe latura de S a bisericii au fost realizate lucrări de reparare a soclului din asize de cărămizi. Probabil că lucrarea s-a impus datorită degradării zidăriei din zona de îngheţ a construcţiei. În locul asizelor de cărămizi a fost realizat un "brâu" din casete de cărămizi de epocă şi bolovani de râu, aflat acum la cota terenului natural. Mortarul din această etapă constructivă s-a scurs peste zidul de sprijin din colţul de SV al bisericii, asigurând etapizarea acestei etape constructive.

4. La sfârşitul sec. XVIII sau începutul sec. XIX, dar nu înainte de anul 1821, peste pronaosul bisericii a fost ridicată o turlă clopotniţă iar pe latura de N a bisericii a fost realizat un turn cu scară în colimaçon, adosat la biserică, acesta asigurând un acces exterior original la noua turlă clopotniţă. Dincolo de noile necesităţi de cult, noua rezolvare arhitectonică a răspuns unor necesităţi de apărare, turnul clopotniţă având probabil rolul unui reduit pentru familia boierească ce locuia în cula din preajmă.

Rolul acestei etape constructive a fost remarcat şi de T. Margot în 1859, când pe biserică se mai vedeau urmele plumbilor turceşti, din timpul luptei pe care Drăghici Slăvitescu o dăduse cu un grup de otomani, în anul 1821.

5. În sec. XIX şi prima jumătate a sec. XX biserica a început să se degradeze, lovitura de graţie fiind dată probabil de cutremurul din anul 1940. Ultimul proprietar al restului de moşie al neamului Slăviteştilor, Constantin Oromolu, realizează o intervenţie de consolidare în maniera epocii, cu tiranţi din fier şi pune un acoperiş din ţiglă de Jimbolia, în locul celui din şiţă. După alungarea proprietarilor de către autorităţile comuniste, biserica este definitiv abandonată, singurul nivel de demolare descoperit în săpătură, provenind din această etapă.

Cercetarea arheologică a probat că biserica a fost construită într-o singură etapă. Planimetria şi iconografia acesteia nu lasă nici un dubiu privind faptul că aceasta a fost o biserică de curte boierească şi că a aparţinut familie Slăviteştilor. O mare problemă este aceea de a demonstra că această biserică a făcut parte dintr-un ansamblu feudal. În momentul de faţă nu cunoaştem decât biserica şi amplasamentul reşedinţei Oromolu, ridicată în perioada interbelică. Periegheza efectuată a adus ca element interesant doar faptul că reşedinţa pomenită a fost construită din cărămizi medievale, probabil refolosite.

La moartea ctitorului bisericii, în 1759, acesta a lăsat drept moştenire biserica, moara, cula şi casele, pe lângă alte proprietăţi funciare. Prin urmare, cula pictată de Henriette Delavrancea-Gibory în 1926 ar putea fi aceea pe care a lăsat-o moştenire Ioan Slăvitescu şi în care Drăghici Slăvitescu a fost asediat de otomani, culă aflată în ruină la 1859.

Biserica actuală a servit doar intereselor familiei Slăvitescu, ea nefiind transformată vreodată în biserică cimiterială a satului Slăviteşti. Deci boierii stăpânitori nu s-au amestecat cu supuşii lor de pe moşie.

Primul document sigur de atestare a neamului Slăviteştilor este din 24 aprilie 1609, când logofătul Tudor ot Slăviteşti semnează în calitate de martor. Urmărind familia în documente pe o perioadă de 50 de ani, respectiv până la 18 ianuarie 1652, constatăm că toată ceata boierească costăpânitoare de tip II, îşi precizează reşedinţa numai la Slăviteşti. Fără să discutăm despre documentele nesigure de pomenire ce încep cu 12 iulie 1526 (D. R. H. III, nr. 25), putem concluziona că această familie boierească de rangul II îşi are reşedinţa la Slăviteşti încă de la începutul sec. XVII.

Numai că satul actual Slăviteşti se află pe malul drept al Luncavăţului la aprox. 1 km S de biserica monument. Într-un document din 8 martie 1615 (D. I. R., sec. XVII, vol. II), pe lângă Pârvu postelnic Slăvitescu este pomenit şi "popa Ivan ot Slăviteşti", martor la o cumpărare de moşie a celui dintâi. Prin urmare, la data pomenită exista o biserică la Slăviteşti, deservită de un preot, altul decât cel de la Sirineasa, care este şi el pomenit ca martor în act ("popa Nicola ot Sirineasa"). Prin urmare, pe raza satului Slăviteşti există o biserică cu cel puţin 150 de ani mai veche decât cea cu hramul "Sf. Arhangheli" şi cu 200 de ani decât biserica "Cuvioasa Paraschiva", din sat, ctitorie a lui Gheorghe şi Ion Slăvitescu din anul 1810.

Până în anul 1750 boierii Slăviteşti au avut o altă biserică de curte, care se află pe malul stâng sau drept al Luncavăţului. Biserica actuală nu a fost construită pe amplasamentul celei vechi. De la mijlocul sec. XVIII, comunitatea sătească şi cea boierească au trăit despărţite de apa Luncavăţului, iar riturile de trecere şi le-au săvârşit în biserici diferite şi în cimitire diferite. Dacă cele două comunităţi s-au separat geografic de la mijlocul sec. XVIII, hotărârea aceasta nu a putut aparţine decât cetei de neam boiereşti. Dacă ele au fost de la început separate, atunci rămâne ca problemă nerezolvată determinarea amplasamentului primei biserici şi a curţii boiereşti.
Abstract other lang.
Abstract   
Bibliography
Bibliographic notes
Source   Cronica cercetărilor arheologice din România
Editor   CIMEC
Language   RO



Copyright: the authors of the reports and the National Heritage Institute, CIMEC, 2018.
Coordinating: Bogdan Şandric. Documentary - analysts: Iuliana Damian, Oana Borlean, Adriana Vîlcu. Consultant: Irina Oberländer Târnoveanu. ASP, HTML design: Cosmin Miu