Home Page
Romanian
Archaeological Excavations in Romania, 1983 - 2012.
Preliminary Archaeological Reports

Archaeological Excavation Report

Capidava | Commune: Topalu | County: Constanţa | Site: Cetate | Excavation Year: 2005

Excavation Year   2005
Epoch
Hallstatt;
Early Roman (1st - 3rd cent.);
Late Roman (4th - 7th cent.);
Early Medieval;
Late Medieval
Periods
Hallstatt;
Roman Period;
Roman-Byzantine Period;
Byzantine Period;
Middle Medieval Period
Site Category
Defence;
Unassigned
Site Types
Habitation;
Camp;
Citadel
Map it   Find it on the Romanian map
County / District  Constanţa
Locality   Capidava
Commune   Topalu
Site  Cetate
Site Sector
Site name   Capidava
Persons involved and Institutions
Last nameFirst nameroleInstitution
Cărpuş Cornelia
Cărpuş Leonid Autoritatea de Sănătate Publică Judeţeană Constanţa
Haimovici Sergiu Site director Universitatea "Alexandru Ioan Cuza", Iaşi
National Arch. Record Site Code 63063.01
Report Studiul arheozoologic al unui lot de faună provenit din situl bizantin de la Capidava – sec. IV-VI p.Chr.
Binecunoscuta cetate de la Capidava este situată în NE judeţului Constanţa, pe malul drept al Dunării, ea fiind funcţională mai mult de un mileniu, marele fluviu influenţând cu totul viaţa economico-socială a locuitorilor ei.
Materialul ne-a fost dat nouă spre studiu de către arheolog Zizi Covacef şi-i mulţumim că a avut amabilitatea, de a considera că noi putem prelucra aceste fragmente osoase.
Resturile nu sunt prea abundente, rezumându-se doar la 157 de fragmente determinate, dintr-un număr de vreo 180. Trebuie să insistăm chiar de la început că aceste resturi aparţin în totalitatea lor (chiar şi cele nedeterminabile până la specie şi gen), grupării vertebratelor, provenind de la trei grupe sistematice diferite şi anume: peşti, păsări şi mamifere, acestea din urmă având frecvenţa cea mai înaltă cu mai mult de 90 % din întregul material determinat. Precizăm de asemenea faptul că suntem în faţa unor resturi strict menajere, având în vedere atât modul lor de fragmentare cât şi faptul că unele poartă urme de măcelărire, arătând că ele au fost folosite în alimentaţie, excepţie făcând probabil câinele, ce are de altfel o frecvenţă foarte mică.
Vom trece în revistă fiecare grup şi specie în parte arătând pentru ele o serie de particularităţi morfologice, unele dintre acestea cu repercusiuni asupra economiei animaliere a locuitorilor sitului din acea perioadă istorică.
Trebuie să arătăm de la început că în cadrul materialului nostru lipsesc scoicile adică, moluştele lamelibranhiate, deşi malul Dunării şi ale unor braţe moarte ale acesteia, reprezenta atunci, ca şi astăzi, un biotop cu totul favorabil dezvoltării respectivei grupări de animale. Oare locuitorii din cetate se fereau să culeagă aceste moluşte care puteau servi, nu doar în alimentaţie ci de asemenea, prin pisarea scoicilor obţinând carbonatul de calciu , atât de necesar în procesul de fabricaţie al ceramicii ?
Peştii au un număr poate relativ mic, pentru o aşezare ce s-a dezvoltat în apropierea marelui fluviu. Grupul are doar 14 resturi, reprezentate numai prin peştii teleosteeni, şi anume 13 vertebre şi un fragment de opercul. Vertebrele au mărimi diverse de la 10 până la 52 de milimetri diametru, arătând prezenţa unor specii de peşti de mărime intermediară sau chiar mare, aceştia din urmă aparţinând, deci unor indivizi de talie cu totul mare, aşa cum găsim la speciile de crap, avat, somn poate şi şalău. Este aproape sigur că se pescuiau şi peşti de talie mai mică, dar oasele lor fragile, posibil nu au apărut în materialul nostru, nefiind scoase prin săpături, sau au fost mâncate, în vechime de câini sau porci.
Păsările, au un număr de doar trei resturi şi anume doua provenind de la găina domestică (Gallus domest.) cu o claviculă fragmentară şi un tibio tars întreg la care s-a măsurat lungimea = 115 mm, iar lărgimea epifizei inferioare =12 mm; cel de al treilea este un fragment de radius şi aparţine unei specii de baltă, de talie destul de mare.
Aşa cum am mai spus, preponderente sunt resturile osoase aparţinând mamiferelor şi anume pe cele domestice le vom prezenta în ordinea frecventei lor, (de aceea şi a importanţei lor economice) iar pe cele sălbatice, în ordinea lor sistematică.
Pe primul loc se aşează, taurinele (Bos taurus), reprezentând peste 50% din fragmente şi de asemenea mai bine de 1/3 dintre indivizi, care de altfel este şi specia cea mai voluminoasă (cu excepţia cailor de talie mare). Morfoscopic distingem doua axe cornulare, (tocul cornos a fost folosit), unul mai mic şi mai gracil, poate aparţinând unei femele şi altul mai mare şi mai masiv, cu o aplatizare a sa către vârf, provenind, credem de la un castrat: totuşi taurinele din sit ,se păstrează în cadrul tipului „brachiceros”, care nu e caracterizat prin coarne mari. Mai menţionăm un craniu fragmentar, nu prea mare, tăiat sagital, (posibil pentru a se scoate encefalul) suturile lambdoidă şi parieto-occipitală nefiind încă obliterate, deci un individ încă tânăr. Se remarcă de asemenea un atlas aproape întreg, nearătând aşadar descăpăţânare la nivelul său. Există de asemenea, trei metapodale întregi, după care s-a putut preciza sexul la care aparţin, determinându-se astfel doi castraţi şi o femelă. După aceleaşi oase s-a putut stabili şi înălţimea la greabăn. Considerând astfel talia dar şi biometric, putându-se măsura un număr satisfăcător de fragmente, se poate spune că vitele crescute de locuitorii cetăţii, erau de talie mică spre medie cu caractere de primitivitate. Face excepţie un calcaneu socotit mare, care are o lungime de 150 mm şi o lărgime de 64 mm; însă acelaşi lucru ar fi valabil şi pentru o falanga II şi una III. Am putea considera, aşa cum am arătat şi în alte aşezări din Dobrogea, de la începutul perioadei bizantine, că mai apar ici colo, unele aşa zise, reziduuri ale fenomenului de ameliorare a animalelor, făcută de către romani, ce au adus, odată cu venirea lor, la începutul sec. I p. Chr, în aşa zisa Sciţie mică, taurine ameliorate şi au continuat să o execute, mai ales prin intermediul sistemului aşa ziselor villae , care din păcate , au dispărut total către sfârşitul sec IV p. Chr, când populaţia autohtonă s-a reîntors către o economie animalieră mult mai primitivă şi cu caracter de subzistenţă.
Considerând vârstele de sacrificare ce s-au putut stabili după caracteristici ale dentiţiei şi particularităţi ale segmentelor osoase, putem spune că existau în materialul nostru, de la viţei de aprox. şase luni, la adulţi şi maturi, dar chiar şi bătrâni de aprox. opt–zece ani, cele provenind de la maturi fiind însă cele mai frecvente. Aşadar taurinele erau de obicei ţinute mai întâi pentru scopuri utilitare (lapte, cărăuşie, munca în agricultură, ş.a.) şi abia apoi sacrificate pentru a fi consumată carnea lor.
Scriptic, urmează ca frecvenţă, ovicaprinele, dar trebuie să avem în vedere că ele mai poartă şi denumirea de cornute mici, netrecând ca greutate de 30-40 kg şi în acest sens fiind în raport cu taurinele de aproape 10/1. Considerând caracteristici morfologice putem spune că resturile aparţin ca indivizi la două caprine (Capra hircus) şi trei ovine (Ovis aries).Se are în vedere un rest de craniu de capră, cu partea sa frontală având sutura interfrontală încă deschisă, deci de o vârstă oarecum tânără, ruptura sa situându-se la nivelul suturii fronto-parietale: cele doua axe ale coarnelor au fost tăiate cam la trei cm de bază (s-a folosit probabil tocul cornos al acestora). Craniul aparţine unei femele şi s-a putut măsura doar distanţa interorbitală = 100 mm. şi lărgimea intercornulară = 32 mm. De la ovine s-au găsit doar fragmente osoase ale centurilor şi membrelor; resturi ale maxilarelor cu dinţi cât şi ale vertebrelor şi coastelor nu au putut fi atribuite unui gen sau altuia, neexistând caracteristici morfologice de departajare, ele fiind folosite doar la stabilirea vârstelor de sacrificare. S-a constatat că se sacrificau chiar şi indivizi tineri dar mai cu seamă adulţi şi maturi, cam până la vârsta de 5 ani. Deci şi ovicaprinele erau ţinute mai ales pentru scopuri utilitare (lapte, lână) şi doar ulterior sacrificate, cantitatea de carne furnizată de ele fiind totuşi infimă, dat fiind faptul arătat anterior.
Porcinele (Sus domesticus) s-ar situa scriptic după ovicaprine, dar ca volum un porc ar face cam cât trei cornute mici astfel încât ca producătoare de carne dar şi de grăsime, acestea întrec evident ovicaprinele. Se ştie că porcinele sunt monovalente, ele fiind folosite doar în alimentaţie şi poate, în subsidiar, grăsimea să fie întrebuinţată şi în alte scopuri. De altfel sacrificarea lor avea loc aproape întotdeauna sub vârsta de doi ani şi de aceea nu s-au putut face măsurători pe resturile lor osoase. Din punct de vedere morfologic porcinele erau în general de talie mică, cu caractere de evidentă primitivitate; ele s-au putut astfel departaja uşor de mistreţ, strămoşul lor sălbatic.
Urmează calul, luat în sensul său larg (Equus caballus) cu puţine resturi. Cu excepţia unui dinte jugal, neieşit încă din alveolă, aparţinând deci unui individ tânăr, s-au găsit doar resturi ale extremităţilor membrelor. El reprezintă o specie polivalentă dar nu putem preciza dacă era folosit şi în alimentaţie; se pare după resturile găsite că nu i se întrebuinţa carnea ca aliment, cu atât mai mult cu cât populaţia umană era de acum fie creştinată fie pe cale de a se creştina (ştiut fiind că Biblia considera carnea de cal ca fiind oarecum spurcată). Biometric s-a putut stabili talia a doi indivizi ai acestei specii şi se constată că ei aveau înălţimea la greabăn apropiată de 1,40 m. fără a li se putea preciza sexul. Aceştia erau folosiţi pentru călărie, dar probabil şi în alte scopuri, (ca animal de povară, cărăuşie sau la munci agricole).
Un metatars fragmentar de equid având lărgimea epifizei superioare de doar 38 mm, l-am considerat a proveni de la un măgar (Asinus domesticus) întrucât este imposibil ca în Dobrogea acelor timpuri să fi existat cai pitici (poney). Asinul este o specie de provenienţă sudică, respectiv mediteraneană şi a fost adus în Dobrogea încă de pe vremea întemeierii coloniilor greceşti ce s-au stabilit la ţărmul Pontului Euxin la începutul La Tène-ului sau chiar mai devreme. Bun la toate, măgarul este socotit astăzi calul săracului, dar în antichitate nu purta deloc acest blam.
Ca ultimă specie domestică considerăm câinele (Canis familiaris ) de la care s-au găsit două resturi, ambele fiind fragmente ale osului humerus aparţinând la doi indivizi diferiţi. La unul de talie ceva mai mare s-a putut măsura lărgimea epifizei inferioare a osului care este de 32 mm.
Urmează acum să prezentăm cele trei specii de mamifere sălbatice: mistreţul, cerbul şi bourul, acesta din urmă actualmente stins ca specie.
Mistreţul (Sus scrofa) are cinci resturi, toate măsurabile aparţinând unor segmente osoase foarte diferite şi provenind de la trei indivizi. Pentru unul, probabil o femelă, putându-se calcula şi înălţimea la greabăn. Se ştie că astăzi mistreţul este rar în Dobrogea, găsindu-se mai ales în pădurile de foioase din nordul şi sudul provinciei dar uneori şi în pădurile din lunca Dunării, sistemul forestier fiind biotopul său preferat
Cerbul (Cervus elaphus) prezintă resturi mai abundente provenind de asemenea de la mai toate segmentele osoase ale unui schelet; am socotit că ele ar proveni de la patru indivizi diferiţi, poate trei masculi şi o femelă. S-a găsit şi un mic fragment de corn cu urme de arsură, arătând că materialul provenit de la coarne s-a folosit; de altfel mai multe resturi osoase de la diverse specii poartă urme de arsură. S-a găsit şi un fragment de radius care a fost „şlefuit”. Cerbul este actualmente la noi, o specie ce se prezintă ca un element tipic pentru pădurile de foioase de altitudine înaltă, încât i se adaugă şi adjectivul de „carpatin”. El era însă de-a lungul mileniului I, un element comun pentru mediul silvestru din Dobrogea.
Ultima specie sălbatică, care probabil se găseşte în materialul nostru este bourul (Bos primigenius). El ar putea fi reprezentat doar printr-o porţiune distală de coastă de o lăţime apreciabilă: 57 mm. ce arată că respectivul fragment nu ar aparţine lui Bos taurus. Menţionăm că resturi de bour au fost găsite şi în alte situri aparţinând mileniului I, din Dobrogea.
Este posibil că vânătorii prezervau tineretul speciilor sălbatice.
Luând în consideraţie toate cele arătate mai sus putem creiona care erau ocupaţiile cele mai importante pentru locuitorii sitului respectiv. Din păcate nu putem să spunem mai nimic referitor la agricultură, ocupaţie nelipsită pentru oricare sit preistoric sau protoistoric. Putem doar arăta că prezenţa la taurine a castraţilor ar fi oarecum probatorie că aceasta exista, dată şi de faptul că ea era cu totul necesară pentru asigurarea necesităţilor de hrană de natură vegetală.
Având în vedere economia animalieră ca atare, putem însă preciza destul de bine că ocupaţia de bază a locuitorilor aşezării era creşterea animalelor domestice, ce este posibil să fi fost chiar mai importantă în sine decât agricultura. Aşa cum am văzut, taurinele erau acelea care asigurau prin sacrificare cea mai mare parte a necesităţilor de carne (proteine animale) a locuitorilor sitului, adăugându-se proteinele şi grăsimile din lapte, luate direct sau prin prelucrarea acestuia. Porcinele aduceau şi ele tot prin sacrificare o cotă parte a necesităţilor de carne, concomitent cu grăsimea caracteristică pentru respectiva specie. Ovicaprinele dădeau însă o cantitate mult mai mică de carne aproape insignifiantă în raport cu speciile de mai sus. Calul aşa cum am arătat probabil că nu era folosit în alimentaţie, iar evident carnea de câine nu era deloc întrebuinţată (de altfel prin frecvenţă dar şi prin mărimea sa aproape că nu ar conta, chiar dacă ar fi fost comestibil).
Pe lângă creşterea animalelor un loc bine conturat îl avea pentru economia sitului şi vânătoarea. Toate cele trei specii sunt artiodactile de talie medie, mare, sau chiar foarte mare (bourul). Cota de carne furnizată prin vânătoare era destul de bine conturată şi cântărea destul de mult în asigurarea proteinelor animale, întrecând astfel evident porcinele şi ovicaprinele luate împreună. Procentul încă înalt al vânătorii este legat şi de faptul că ambientul respective era propice pentru o densitate relativ mare a sălbăticiunilor aşa zise „de pădure”.
Speciile polivalente (taurinele, ovicaprinele, calul şi asinul) aveau însă şi un statut aparte, căci contribuiau, pe lângă faptul că dădeau carnea şi chiar laptele lor, ocupau goluri economice de prim ordin şi prin alte folosinţe ale acestora, aşa cum am arătat şi cum se ştie de altfel. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că absolut toate speciile prin sacrificare, doborâre, dar de obicei chiar şi prin moarte naturală, mai adăugau şi alte beneficii mai ales pentru economia unor societăţi mai puţin evoluate decât suntem noi astăzi (însă chiar şi azi pentru începutul mileniului III). Se foloseau pielea, părul, lâna, cornul, dinţii, oasele, oasele ca atare, pentru executarea de diverse obiecte, unelte şi accesorii ale acestora, chiar unele de podoabă, îmbrăcăminte şi încălţăminte. De asemenea, erau valorificate unele organe moi (din păcate putrescibile, nelăsând urme) ca intestine, vezica urinară, ligamente, sânge ş.a.
Menţionăm însă că nu am sesizat folosirea animalelor care s-au găsit în sit pentru alte scopuri decât cele strict economice, înţelegând scopuri cu caractere mai cu seamă cultice; poate faptul că în sec. IV-VI populaţia era creştină sau se creştina, unele obiceiuri păgâne să fi devenit, sub acest aspect, desuete.
Nu mai este cazul să vorbim despre ambientul de atunci. El nu s-a modificat pe parcurs, în principiu; marele fluviu şi lunca sa, şi azi bine împădurită, şi cu caractere specifice, influenţa curent economia populaţiei umane din sit.
Abstract other lang.
Abstract   
Bibliography
Bibliographic notes
Source   Cronica cercetărilor arheologice din România
Editor   CIMEC
Language   RO



Copyright: the authors of the reports and the National Heritage Institute, CIMEC, 2018.
Coordinating: Bogdan Şandric. Documentary - analysts: Iuliana Damian, Oana Borlean, Adriana Vîlcu. Consultant: Irina Oberländer Târnoveanu. ASP, HTML design: Cosmin Miu