Archaeological Excavations in Romania, 1983 - 2012. Preliminary Archaeological Reports Archaeological Excavation Report

Alba Iulia | Site: Palatul Principilor Transilvaniei | Excavation Year: 2020

Excavation Year   2020 Epoch Late Medieval Age (14th - 18th cent.) Periods Medieval Age Site Category Defence; Civil; Domestic Site Types Civil habitation; Urban settlement; Camp; Castle; Fortifications Map it   Find it on the Romanian map County / District  Alba Locality   Alba Iulia Commune   Alba Iulia Site  Palatul Principilor Transilvaniei Site Sector Site name    Persons involved and Institutions Last name First name role Institution Csók Zsolt Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, Cluj-Napoca Cupcea George Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, Cluj-Napoca Dobos Alpár Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, Cluj-Napoca Dorottya Nyulas Universitatea "Babeş - Bolyai", Cluj-Napoca Marcu Felix Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, Cluj-Napoca Onofrei Cosmin Gabriel Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, Cluj-Napoca Toda Oana Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, Cluj-Napoca National Arch. Record Site Code 1026.41 Report Introducere Ansamblul arhitectural denumit actualmente „Palatul Principilor” este compus din corpuri de clădiri dispuse în jurul a două curţi rectangulare, situate la vest de palatul Arhiepiscopiei Romano-Catolice şi la est de fosta monetărie, aliniate de-a lungul zidului de incintă a castrului legionar de la Apulum. După o serie amplă de cercetări preliminare istorice, arheologice, geotehnice, geofizice, şi de parament (2014–2017), corpul E al complexului a intrat în reabilitare, iar în colţul nord-estic al curţii estice au fost proiectate clădiri tehnice, impunându-se o amplă intervenţie arheologică preventivă. Suprafaţa cercetată, denumită convenţional S1 (21 m şi 7,50 m), ocupă întregul areal de proiectare şi a fost amplasată paralel cu corpurile E şi B (Fig. 1). După identificarea în jumătatea de vest a S1 a unei construcţii masive, săpătura s-a derulat exhaustiv doar în jumătatea de est a suprafeţei, iar proiectul de construcţie a fost modificat. Zona de cercetare s-a restrâns la circa 10 x 7,5 m, adâncimea cea mai mare a săpăturii fiind de +241,17 m (5,30 m faţă de nivelul de călcare actual, înregistrat între +246,20–244,79 m – MN 1975). Au fost documentate acumulări stratigrafice complexe, recuperându-se datele a 367 de contexte arheologice (înregistrate prin metoda „single context recording”) corespunzătoare locuirilor succesive, care cu puţine întreruperi se întind din secolul II p. Chr. până în perioada contemporană. Principalele rezultate ale cercetării În jumătatea de vest, sub un nivel de demolare încadrabil secolelor XVII–XVIII, s-au conturat depuneri târzii, amenajări şi zidării ale unei clădiri. Din analiza primară a zidurilor şi amenajărilor interioare târzii s-a reconstituit o planimetrie rezultată din multiple etape constructive, cu recompartimentări şi schimbări de funcţionalitate a unor spaţii în faza târzie de utilizare. Până la ora actuală, s-au identificat şapte (posibil opt) compartimentări la nord şi sud de un zid situat aproximativ pe axa mediană est-vest a S1 (Fig. 2–3). Zidurile perimetrale de nord şi sud au fost în mare parte în afara zonei cercetate. Suprafaţa cercetată a clădirii este de 10,60 x 7,50 m (80 m2). În general, camerele fuseseră pavate cu cărămidă, pentru ca în unele podeaua să fie refăcută cu lut bătut. Patru instalaţii de foc sub forma unor vetre primitive ţin, pare-se, doar de fazele târzii de folosire. Edificiul a fost utilizat cu siguranţă în secolul XVII şi a integrat zidării mai vechi. Materiale acumulate pe nivelurile de funcţionare ale clădirii se datează în secolele XVI–XVII, mai puţin XVIII, ceea ce susţine încadrarea demantelării în prima parte a secolului XVIII. Un presupus nucleu constructiv anterior secolului XVII, ar putea fi identificat după desfacerea nivelurilor de călcare şi sondarea fundaţiilor. O ipoteză de lucru vizează o conexiune între un şanţ de scoatere a zidului de la est de clădire şi o zidărie demantelată (presupus medievală; vizibilă în coridorul subsolului) din sondajul E3/2016, sugerând o extensie înspre est a unui nucleu timpuriu sau anterior clădirii. Ansamblul de încăperi a funcţionat concomitent cu un şanţ de apărare din extrema de est a suprafeţei cercetate din care s-a identificat doar o latură escarpată cu piatră (adâncime: 3,75 m, suprafaţa cercetată 7,50 × 4 m). Prezenta două etape de funcţionare, cărora li s-a intercalat implantarea, încă neexplicată, pe bermă a unei construcţii friabile, semicirculare, din zidărie seacă. Săparea şanţului datează cel mai devreme de la finalul secolului XVI sau începutul secolului XVII, iar astuparea cel târziu la începutul celui următor. Analiza comparativă a planurilor cetăţii din 1711 (M. Visconti) şi 1736 (K. von Weiss) confirmă prelungirea corpului E al palatului înspre est, demolarea aripii de secol XVII (clădirea cercetată) şi renunţarea (ante 1736) la şanţul de apărare înregistrat în 1711. Urmele locuirii medievale târzii s-au identificat pe berma şanţului prin: depuneri, gropi cu diferite dimensiuni şi funcţionalitate nedeterminată (menajere?), vetre pentru foc şi două cuptoare adâncite cu utilizare redusă în timp. În cazul unui cuptor este suspectată şi existenţa unei camere de alimentare, el având în plan o formă de pară (lungime 2,20 m, lăţime cameră ardere 1,04 m) şi pereţi din piatră şi tegulae legate cu lut (înălţime 0,76 m). Urmele de prelucrare a aliajelor pe bază de cupru (zgură), observate în poziţie secundară în contexte târzii, corespund unor activităţi încadrabile cronologic Evului Mediu tardiv (secolele XIV?–XV). Un complex de mari dimensiuni, se adâncea în straturile arpadiene şi străbătea oblic aproape toată lăţimea S1. Cele două umpluturi ale sale conţineau cantităţi mari de zgură, fiind contextele de origine ale fragmentelor respective. Săpătura a ratat şansa de a identifica instalaţiile asociate activităţii de prelucrare, dar zona e dominată de multiple amenajări pentru foc, care poate ar trebui corelate prezenţei unui atelier. Perioadei arpadiene târzii îi corespund depuneri, urme ale unor vetre de foc şi urmele a două posibile construcţii de suprafaţă, dintre care, cea mai evidentă a utilizat cărămizi nearse din lut şi mai prezenta amprenta unui perete din lemn (lăţime 35–40 cm; lungime surprinsă 3,10 m) în jurul căreia s-a păstrat o podea din lut reparată cu prundiş. Toate acestea se concentrau în apropierea profilului nordic, la vest de şanţul de apărare. Intervalul secolelor X–XI este reprezentat de o locuinţă adâncită (-1,4 m) de dimensiuni mari care a putut fi cercetată parţial (6,3 × 5,8 m). Locuinţa (Fig. 4) a avut o formă dreptunghiulară, cu colţurile rotunjite, acoperişul fiind sprijinit pe stâlpi, cu urme identificate atât în interiorul cât şi în exteriorul acesteia. Au fost identificate două faze de utilizare, fiecare urmată de umpluturi succesive. Nivelul de călcare al fazei a II-a a constat dintr-un strat subţire de lut compact. În această fază locuinţa a fost prevăzută cu o vatră adâncită. Podeaua din faza I a fost mult mai compactă, fiind realizată din lut bătătorit amestecat cu pietriş şi pigmenţi de mortar. Un hiatus de locuire pare să fi avut loc, în acest punct, între secolele V–VI şi începutul mileniului al II-lea. Epoca migraţiilor este reprezentată de o locuinţă adâncită, a cărei jumătate estică a fost distrusă în totalitate de şanţul de apărare din epoca modernă timpurie, restul fiind suprapus de locuinţa din secolele X–XI. Locuinţa a avut o formă dreptunghiulară cu colţurile rotunjite (suprafaţa cercetată: 3,2 × 1,8 m; adâncime maximă: 1,15 m), acoperişul fiind sprijinit pe stâlpi, după cum arată cele trei gropi identificate pe latura vestică. Pe baza materialului ceramic locuinţa se datează în epoca gepidică (sec. V–VI). Rafinarea datărilor bazate pe studiul ceramicii ar putea indica şi o locuire post-romană mai timpurie, semnalată vag de către un singur context. Structurile legate de epoca romană au fost distruse într-o proporţie semnificativă de intervenţiile ulterioare. Au fost identificate urmele din faza de piatră ale unei barăci militare (?) (cu două subfaze aferente acestei etape). Anterior ridicării clădirii din piatră, aproximativ pe acelaşi amplasament, cu aceleaşi proporţii şi aceeaşi orientare, a funcţionat o clădire din lemn cu multiple subfaze. Pentru ambele etape constructive s-au identificat elemente majore: un drum secundar al castrului orientat nord–sud şi rigole (cu reamenajări succesive), probabil via quintana, porticul şi interiorul clădirii cu compartimentări. În a doua etapă a fazei de piatră porticul (Fig. 5) a fost mărginit de coloane din calcar. Elementele unei asemenea coloane (soclu, bază şi fus) s-au păstrat în stratul de dărâmătură. În această fază clădirea a avut o podea din cărămidă, iar pereţii de compartimentare au fost construiţi din cărămizi de lut nearse. Zidul perimetral, orientat N–S şi construit din piatră de carieră şi mortar, a fost distrus în mare parte de locuinţa medievală timpurie până la nivelul fundaţiei. Intrarea care a funcţionat în prima etapă a fazei de piatră a fost obturată în cea de a doua etapă. În interiorul clădirii, faza de lemn se caracterizează prin niveluri de călcare succesive din lut (cu mai multe reparaţii), iar în exterior porticul a fost sprijinit pe stâlpi de lemn. Inventarul recuperat este unul specific mediului militar, cu piese de armament, de joc, sau echipament militar. Din analiza primară a materialului, arheologic reiese şi o posibilă modificare a funcţionalităţii spaţiului cercetat, de la mai multe activităţi cotidiene prezente în perioada timpurie (prepararea şi consumarea mâncărurilor) la alte tipuri de activităţi în perioada mai târzie (activităţi religioase, de divertisment şi consumarea mai ales a băuturilor). Abstract other lang. Abstract   The rescue excavation was carried out between May and August 2020 in the north-eastern corner of the Princely Palace’s eastern courtyard in the fortress of Alba Iulia, determined by the restoration project of the palace’s wing E. The area was investigated with a trench (S1) of 21 × 7.5 m. In the western half of the trench an assemblage of rooms was discovered, oriented N–S, which can be interpreted as the eastern wing of the palace, during the Early Modern period. On the eastern edge of the excavated area a large and deep defensive ditch was identified which was contemporary with the aforementioned structure. Both were decommissioned at the beginning of the 18th century at the latest, as it is attested by the archaeological material and the cartographic sources (both features appear on Visconti’s map from 1711, but are not consistent with the map of K. von Weiss from 1736, which shows that the eastern courtyard was extended towards east). The historical periods preceding the palace could be investigated only in the area between the two mentioned features. In the Late Middle Ages (14th–15th centuries) traces of large-scale bronze working could be observed. In the Árpád Age the area served for residential purposes, suggested by at least one ground-level building. The 10th–11th centuries are represented by a large sunken dwelling with two phases of use, while a much smaller one belongs to the Gepidic period (5th–6th centuries). During the Roman Age, traces of a building, most probably a military barrack with two major phases, were identified. In the stone and the timber phase (which can further be divided in sub-phases) the orientation (N–S), the dimensions and the main components (portico, inner structure) were almost the same. On the eastern side of the building the remains of a road (probably via quintana) with a ditch presenting traces of multiple repairs were identified. Bibliography G. Bounegru, A. A. Rusu, O. Toda, D. Bogdan, I. Burnichioiu, Palatul principilor, str. Militari, nr. 4. În: CCA. Campania 2015, 117–118. I. Burnichioiu, Incintele estice ale Palatului Principilor din Alba Iulia. Cercetări de parament din anii 2014-2017, AUA Hist., 21/2 (2017), 97–138. A. Kovács, Gyulafehérvár, Site of the Transylvanian Princely Court in the 16th Century. În: Studies in the History of Early Modern Transylvania, New York 2011, 319–358. A. Kovács, Gábor Bethlen and the Construction of the New Seat of the Transylvanian Princedom, Hungarian Historical Review, 2/4 (2013), 880–900. A. A. Rusu, Cetatea Alba Iulia în secolele XI–XV. Cercetări vechi şi noi, Ephemeris Napocensis, IV (1994), 331–351. Bibliographic notes Source   Cronica cercetărilor arheologice din România Editor   INP Language   RO