Nume | Prenume | Rol | Instituție |
---|---|---|---|
Isac | Dan | Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, Cluj-Napoca | |
Isacu | Adriana | responsabil | Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, Cluj-Napoca |
Socol | Ionuţ | Universitatea "Babeş - Bolyai", Cluj-Napoca |
Castrul roman În 2009 s-a avut în vedere stabilirea relaţiei dintre sistemul defensiv de pe latura estică a fortificaţiei şi vicus, scop în care s-a trasat S 35 (24,5 x 2,50 m), fără intenţia de a intersecta toate elementele sistemului (val, incintă, şanţuri), cunoscute din cercetările anterioare1. Condiţiile obiective (fonduri insuficiente şi vremea nefavorabilă) nu au permis adâncirea secţiunii până în ste...ril, astfel încât s-a scos la iveală doar partea superioară a două dintre şanţurile castrului. Spre deosebire de anii anteriori, când săpăturile nu au surprins decât începuturile celui de al treilea şanţ al fazei de piatră (Căşeiu II), S 35 este prima secţiune executată la o distanţă atât de mare de castru, încât a acoperit şi ultimul şanţ al fortificaţiei. Drept urmare, planul a putut fi completat cu sistemul integral de 3 fossae1. Coroborarea datelor oferite de S 35 cu planul general al castrului, construit într-o zonă de luncă, ne arată că la Samum lăţimea sistemului de fortificaţie este remarcabilă, peste 25-30 m faţă de incintele de piatră (în exterior). Între m. 14-17 s-a constatat existenţa unei stradele perfect păstrate, care reprezintă singurul element arheologic clar încadrat din S 35. Orientată nord-sud, stradela are o lăţime de 3 m şi este constituită din bolovani mărunţi şi balast, piatră de carieră şi fragmente de cărămizi. Ea reprezintă drumul ce se intersectează cu via principalis dinspre porta principalis dextra şi marchează, conform analogiilor din Britannia, delimitarea clară a spaţiului de locuire din vicus de sistemul de şanţuri ale castrului. O asemenea stradelă în exteriorul şanţurilor a fost identificată şi pe latura de nord a fortificaţiei, întărind ideea că la Samum în exteriorul ultimului şanţ, cel puţin pe două laturi, s-a construit un drum care să delimiteze sistemul defensiv de aşezarea vicană. S 35 infirmă unele presupuneri iniţiale, pe care le-am adoptat şi noi, referitoare la o apropiere sau suprapunere a unor elemente ale vicusului peste şanţuri, în epoca romană târzie. Supoziţia, care nu ne aparţine, se bazează pe analogii din alte provincii (Britannia), unde într-adevăr clădiri ale unor aşezări se află în imediata apropiere sau suprapun şanţurile. În 2010, obiectivul cercetării l-a constituit o zonă distinctă din praetentura dextra, respectiv primele două barăci dinspre via sagularis de pe latura nordică a castrului, orientate perpendicular pe via praetoria. S-a trasat S XL (29,40 x 2 m) pe direcţia N-S, care a surprins în capătul nordic, începând cu metrul 5, o porţiune din via sagularis, precum şi în totalitate stratigrafia orizontală a primelor 2 barăci. S XL a fost completată printr-o secţiune scurtă înspre vest, S XLI (7,5 x 2 m) menită a identifica via praetoria, iar spre est a fost dezvoltată o suprafaţă de 10 x 4 m, desemnată ca S XLII. Aşa cum ştim din săpăturile anterioare, orientarea barăcilor ambelor faze de construcţie aparţinând cohors II Britannorum miliaria, respectiv cohors I Britannica miliaria, este identică, respectiv perpendiculară pe via praetoria. Singura diferenţă, ca urmare a suprapunerii celor două faze, constă în dublări ale pereţilor din faze diferite, sau chiar suprapuneri de faze ale acestora, respectându-se însă planimetria barăcilor tipice unor centuriae de cohortă cu 10 -12 contubernia. La m. 28,50 al S XL s-a identificat un intervallum, care desparte primele două barăci de restul de trei din praetentura dextra, reprezentat de un strat gros de balast, rezultat în urma suprapunerii celor două faze de construcţie. În plus, pe stradelă şi în afara ei, se află numeroşi bolovani de carieră şi de râu, reprezentând probabil un trotuar, întrucât nu poate fi vorba de o dărâmătură atâta timp cât barăcile din praetentura nu au fost construite din piatră şi nu aveau nici fundaţia din piatră. În S XLI, în dreptul metrului 6, a fost surprinsă via praetoria, compusă, din straturi de balast galben de râu aparţinând tuturor fazelor de construcţie ale fortificaţiei, cu o grosime medie de 25-30 cm. Celălalt element arhitectonic din S XLI este capătul dinspre vest al barăcii nr. 1, element care nu a fost foarte clar sesizat în săpăturile din 1981. Suprafaţa S XLII (40 mp) prin stratigrafia orizontală surprinsă pe o zonă întinsă, a clarificat planimetria barăcilor cu două faze distincte de construcţie: faza I, de lemn, cu pereţii realizaţi din bârne verticale, placate cu scânduri acoperite pe ambele părţi cu un strat de mortar alb; faza II, tot de lemn, corespunzătoare castrului de piatră, dar cu pereţii realizaţi din aceleaşi bârne verticale în combinaţie cu împletitură de nuiele căptuşită pe ambele feţe cu chirpici. Urmele de pereţi ale barăcilor celor două faze se disting prin umpluturile diferite şi contextul stratigrafic, care surprinde suprapunerea acestor elemente arhitectonice. De asemenea, s-a confirmat faptul că barăcile din praetentura dextra nu au fost construite din piatră şi nu aveau nici fundaţie din piatră. Tot din punct de vedere planimetric, săpătura a mai relevat existenţa în capătul dinspre via praetoria a barăcii nr. 1, a unei încăperi de 5 x 3 m, mult mai mare decât contubernia obişnuite. Aceasta reprezintă camera ofiţerului centurion, ultima încăpere a barăcii dinspre via praetoria şi care conform regulilor, avea dimensiuni mai mari decât contubernia simplilor soldaţi. În aceeaşi suprafaţă, S XLII, a fost surprinsă o porţiune de „trotuar” între baraca 1 şi 2, lat de 1 m şi gros de 0,10 m, alcătuit dintr-un strat compact de chirpici ars, de culoare roşie intensă, suprapus de material arheologic. Aceasta este zona dintre cele două barăci, care poate fi considerată o baracă dublă. Nu ştim dacă spaţiul era sau nu acoperit. Probabil pentru o mai bună protecţie împotriva ploilor, zona dintre cele două barăci a fost protejată cu un strat consistent de lut, care arzând s-a colorat într-un roşu intens. Nivelul propriu-zis de călcare, în ambele faze, nu constă dintr-o podea, ci din pământ bătătorit, peste care s-au aşezat în timp artefacte, pigmenţi de arsură, cărămizi, etc. În partea de nord a săpăturii, în dreptul m 11-11,50, peretele barăcii de faza 2 şi o zonă din interiorul încăperii, conţine un strat consistent de arsură, constatat şi în încăperea din partea de sud între m 14-17. Arsura se datorează în mod cert incendierii pereţilor din faza 2, probabil după părăsirea castrului. Barăcile nu au fost incendiate în totalitate, întrucât un strat compact de arsură nu a fost surprins în S XL sau pe profilele lungi ale S XLII. Această concluzie ne-am însuşit-o şi în monografia din 2003 în sensul că fortificaţia de la Căşeiu a suferit incendieri parţiale doar după părăsirea castrului, altfel spus fortificaţia nu a fost distrusă de atacuri din partea unor prezumptivi inamici. Materialul arheologic este bogat: monede de bronz cu o valoare nominală redusă, obiecte mărunte din bronz; o brăţară din bronz; două mărgele din piatră; o gemă din carneol gravat cu o cvadrigă; fragmente de sticlărie şi geam; ceramică glazurată şi terra sigillatta; fragmente de lucerne şi ceramică de uz comun, inclusiv lucrate cu mâna, de factură dacică. Vicus Săpăturile din 2010 au avut drept scop identificarea pe teren a sondajelor din 1989 orientate nord - sud şi executate paralel cu latura estică a castrului (S A1, A2, A3, A4, A5). S 36 (10 x 1,5 m) nu a identificat niciunul dintre acestea şi în plus nu a relevat niciun fel de urmă de locuire, cu excepţia unui strat liniar de pigmenţi de ceramică, cărbune şi câţiva bolovani, indicând nivelul de călcare antic. În schimb, în capătul secţiunii, la m 9,5 în profilul scurt, de est, la -1,5 m, la baza stratului gri maroniu cu slabe urme arheologice, a apărut, un monument epigrafic. Altarul votiv, căzut cu faţa în jos şi orientat aproape paralel cu secţiunea, are capitelul superior retezat în antichitate, fără a afecta cu nimic câmpul inscripţiei, integral păstrat. Altarul este confecţionat din tuf vulcanic de Dej, atent prelucrat, cu dedicaţie către principalii zei romani, de către un decurion al cohors I Britannica. Monumentul pare a fi fost abandonat în antichitate şi deteriorat tot atunci, neputând găsi la ora actuală nicio explicaţie privind prezenţa lui într-o zonă a aşezării vicane, lipsită total de orice structuri arhitectonice concrete. Inscripţia votivă dintr-un vicus militar poate fi pusă în legătură cu existenţa unui templu sau a unei statio de beneficiari consulari. Este adevărat că în vicus e atestat un sacrarium dedicat zeiţei Nemesis, iar o statio de beneficiari consulari, după cum se ştie avea la rândul ei o curte sacră, unde beneficiarii ridicau inscripţii dedicate unor divinităţi romane. Probabil această inscripţie are legătură cu acest din urmă edificiu. Nici S 37 (10 x 1,5 m), nu a identificat sondajele din 1989. Această secţiune a relevat existenţa unei depuneri aluvionare cu o grosime de 0,50-0,60 m, sub care se află un strat de culoare gri maronie, de la baza căruia au fost scoase cantităţi destul de modeste de material arheologic: ceramică şi fragmente de cărămidă şi ţiglă. Obiectul cel mai important îl constituie însă partea superioară a unui vas de bronz, cu o toartă masivă, încadrabil tipurilor specifice sec. al II-lea p.Chr. Între m 8-9, aproximativ pe mijlocul secţiunii, s-au descoperit câteva cărămizi plate fragmentare, ce par a fi aranjate sub forma unei platforme, care conţine şi câţiva bolovani mărunţi de râu, putând reprezenta un nivel de călcare în acea zonă. Jumătatea vestică a acestui nivel este marcată de un trotuar sau stradelă cu lăţimea de aproximativ 4,50 m, alcătuită din rocă de carieră sfărâmată, balast şi pietre de râu, toate foarte bine tasate. Sub acest element, între m 5-6 pe profilul de nord, se distinge o groapă, săpată în sterilul gri maroniu cu pigmenţi roşcaţi, probabil cu rost menajer şi aparţinând din punct de vedere stratigrafic fazei incipiente a vicusului. În capătul vestic al S 37, între m 0-1,20 unde se termină platforma –stradelă, cu o cădere accentuată, secţiunea a fost adâncită până la 2,80 m. Am constatat existenţa unor straturi succesive de umplere cu lut galben şi gri albăstrui, fragmente ceramice şi ţigle şi mai ales fragmente de ramuri destul de groase de lemn, perfect păstrate, sub forma unei platforme probabil (sau ţesături de ramuri de lemn). Structurile de lemn de la această adâncime, lentilele de lut ce par a indica o umplere aluvionară antică (vizibilă doar pe profilul scurt de vest), precum şi apariţia pânzei freatice, coroborate cu rezultatele cercetării din 2000 din exteriorul laturii nordice a castrului (vezi monografia 2003), ne permit să conchidem că fie ne aflăm într-o zonă inundabilă a aşezării vicane din partea de est a fortificaţiei, fie am surprins din nou elemente ale sistemului defensiv al prezumptivului castru abandonat din cauza inundaţiilor. S 38 (5 x 1,50 m), trasată după o nouă recalculare a posibilului traseu al S A1 din 1989 nu a reuşit să o identifice. În schimb, aproximativ la m 3,5, la - 70-80 cm a apărut un trotuar din piatră măruntă de râu, aşternută cu deosebită grijă şi aliniată perfect aceleiaşi structuri găsite în S 35 din 2009. În campania 2011 ne-am propus cercetarea zonei din aşezarea civilă, unde în luna aprilie au fost efectuate prospecţiuni magnetometrice şi de rezistivitate electrică a solului, de către o echipă de specialişti de la Institutul Elke din Budapesta, având drept rezultat evidenţierea unei posibile construcţii de piatră. În acest perimetru s-au trasat secţiunile S 39 ( 10 x 2 m), S 40 (10 x 2 m). De asemenea, s-a avut în vedere identificarea traseului celor cinci sondaje din 1989 (A1 – A5) menţionate mai sus, care datorită unor greşeli de măsurători topografice nu au putut fi amplasate cu exactitate pe planul sitului. În acest scop s-au deschis secţiunile S 41 (6 x 2 m) în prelungirea spre est a lui S 36 (2010), o casetă adiacentă, în capătul comun al secţiunilor S 36 şi S 41, precum şi S 42 (6 x 2 m). S 39 a fost săpată pe porţiuni până în steril, atingându-se adâncimea de 1,80 m. În dreptul metrului 5, unde s-a bănuit ca ar putea exista un zid de piatră, începe de fapt o groapă romană de mari dimensiuni, alveolată şi întinsă spre vest până în dreptul metrului 10. În interiorul acestei gropi s-a constatat existenţă unei platforme de chirpici foarte bine conservată, precum şi a unei stradele din balast şi bolovani rotunzi de râu, având la partea superioară un fel de bordură alcătuită din bolovani de carieră. Credem că această bordură aflată mai la vest de punctul iniţial reprezintă anomalia sesizată prin prospecţia magnetometrică. Între 6,5-7,5 m, lipită de profilul de sud, se află o altă structură arhitectonică alcătuită dintr-o platformă de chirpici bine păstrată, mărginită înspre nord de un rând de pietre de carieră, cărămizi şi ţigle, alcătuind cu claritate o bordură sau delimitare a platformei. Din groapă, dar de sub această platformă provin doi sesterţi lipiţi unul de celălalt, monedele aparţinând nivelului de umplere a gropii şi reprezentând un terminus ante quem. Groapa pare a se întinde spre vest şi sub bordura din bolovani de carieră, fiind mai veche decât stradela menţionată mai sus. Anomalia identificată în dreptul m 5 nu poate consta din groapa sau din platforma de chirpici ars, ci este reprezentată de o substrucţie de piatră masivă, ceea ce nu poate fi decât un element de construcţie. Dacă prin prospecţiunea geomagnetică nu au fost identificate dărâmăturile consistente din capătul vestic al S 39, dar neavând forma unui zid propriu-zis, atunci e posibil ca prezumptivul zid să se afle mai la vest. Din S 39 a ieşit un material arheologic destul de bogat: un dupondius de la Hadrian, două fibule fragmentare de sec. II p.Chr., un inel de bronz cu gemă gravată cu un vultur, ceramică, inclusiv fragmente lucrate cu mâna S 40, paralelă cu S 39, a fost adâncită până la -1,70 m în pământul steril. Profilul nordic indică o stratigrafie simplă, constând dintr-un nivel de aluviune gros de 40-50 cm, sub care se disting cu claritate cele două niveluri de existenţă ale aşezării. Din primul nivel se păstrează o groapă între m 4-5, posibil un perete de clădire, care nu a fost sesizat în stratigrafie orizontală. O altă groapă, de dimensiuni mai mari, a apărut între m 4-6, fiind greu de distins nivelul căruia îi aparţine. Elementul cel mai important din S 40 îl constituie o construcţie alcătuită din ţigle de tip sesquipedales de mari dimensiuni (20 x 44 cm), cu cant, ce par a fi grupate intenţionat într-un fel de cutie-cistă cu pereţi laterali verticali şi capac realizat din două asemenea tegulae mari. La prima impresie pare a fi vorba despre un capac spart şi alveolat, sugerând un gol dedesubt. La desfacere, ideea unei ciste funerare nu a fost confirmată, astfel încât funcţionalitatea ansamblului nu poate fi precizată. În schimb, pe una din ţigle se află un fragment de ştampilă de tip coh II B.2 Din S 41 şi din caseta sudică adiacentă am reuşit identificarea pe teren a sondajului A1 din 1989, respectiv capătul sudic, în care a fost descoperit talismanul gnostic cu inscripţia Io Io Io.3 Extensia spre est a S 36 din 2010 şi caseta de sud au lămurit definitiv traseul sondajelor din 1989, care vor putea fi puse corect pe plan. S 42 a confirmat faptul că sistemul defensiv al castrului, de pe latura de est, respectiv ultimul şanţ, este delimitat de aşezarea propriu-zisă printr-un trotuar lat de 2,80 m, surprins în capătul estic şi alcătuit dintr-un strat de bolovani de râu. Pentru prima dată au fost efectuate sondaje pe latura sudică a castrului, într-o zonă situată la 30-40 m de sistemul defensiv şi Porta Decumana: s1 şi s2 cu dimensiunile de 3 x 1,50 m, s3 şi s4 cu dimensiunile de 4 x 1,50 m. Primul sondaj, înspre colţul sud-estic al castrului, nu a scos la iveală decât nisip aluvionar până la adâncimea de 1,70 m, indicând faptul că această parte a sitului arheologic este o zonă inundabilă, aluvionară, posibil un fost braţ al Someşului. Sondajele s2–4 au evidenţiat o intensă locuită marcată printr-un nivel de până la 0,50 m de humus modern, urmat de un strat consistent de cultură, gros de 1 m, fără posibilitatea decelării unor eventuale niveluri de locuire. Materialul arheologic este foarte bogat: cap de teracotă, trei monede, lucernă, fragmente de geam, fragmente de vase de sticlă, obiecte din bronz, terra sigillata şi terra nigra, fragmente ceramice lucrate cu mâna de factură dacică şi preistorică. Aceste sondaje coroborate cu săpăturile din ultimii ani ne arată că aşezarea civilă de la Căşeiu se întinde cel puţin pe două laturi, în exteriorul porţii principalis dextra (locuirea principală), dar şi a porţii decumana. Cercetăriile viitoare în vicus vor trebui să se concentreze şi în exteriorul laturii de sud a castrului pentru a întregi cunoştinţele în legătură cu aşezarea, statio de beneficiari, cimitirele. Măsurători geofizice în vicus (toamna 2012) În 2012 nu au fost alocate fonduri de la MCPN, dar am beneficiat de o sponsorizare privată şi sprijin logistic din partea MNIT Cluj-Napoca (dr. Felix Marcu împreună cu dr. George Cupcea), care au permis efectuarea unor cercetări geofizice de amploare în vicus. Măsurătorile efectuate cu georadarul în toamna anului trecut, pe latura estică, nordică şi sudică a vicusului, au identificat: o porţiune din via principalis; un segment al drumului roman care traversează aşezarea spre est şi pare că urmează un traseu paralel cu incinta nordică în direcţia vest; traseul stradelei care delimitează sistemul defensiv pe laturile de est şi nord de aşezarea vicană; o clădire de piatră în zona estică a aşezării, care va fi investigată arheologic cu prioritate, întrucât pare a fi sau statio de beneficiari consulari, sau templul zeiţei Nemesis atestat epigraphic, sau mansio. Cercetările viitoare în vicus se vor concentra în exteriorul laturii sudice a castrului, dar vor fi coroborate şi cu investigaţiile geofizice, care reprezintă un plus de certitudine pentru identificarea pe teren a elementelor arhitectonice din piatră, rămase încă necunoscute.
The 2009-2011 campaigns focused on both the castrum and the vicus in Căşeiu-Samum. Inside the castrum, excavations were performed on a distinct area in praetentura dextra, namely the first two barracks from via sagularis on the northern side. Archaeologists have clarified the vertical and horizontal stratigraphy of the cohort barracks and have contributed with significant data to information on the succession of the two building and habitation stages, the relation between these stages and the functioning periods of the street network in the area (via sagularis and via principalis), and on the function of the area between the barracks – a sidewalk made of adobe. Research inside the vicus allowed us to reach several conclusions: the complete identification of the third fortification ditch allowed us to complete the ground plan with the entire system of 3 fossae and to establish the remarkable width of the system, measuring 25 - 30 m, as compared to the stone precincts (on the outside); the existence of a sidewalk parallel to the ditches and the precinct, separating the civilian settlement from the defensive system; the identification of the exact location of the five test trenches performed in 1989 (A1 – A5), that due to certain topographical measurement errors could not be accurately placed on the site’s ground plan. Magnetometric and electrical soil resistivity surveys were performed in April 2011 by a team of specialists from the Elke Institute in Budapest, leading to the identification of a possible stone construction. No such buildings were discovered in sections excavated in the area and the anomaly discovered through the above mentioned surveys was probably located westwards of the spot established on site due to an error in correlating the two surfaces researched by the Hungarian team. Test trenches (s1- s4) were for the first time performed on the southern side of the castrum, in an area located 30 - 40 m away from the defensive system and Porta Decumana, leading to the identification of an area of intense habitation, proof to the fact that the vicus also developed on this side (a previously unknown fact). GPR measurements were performed in the autumn of 2012 on the eastern, northern, and southern side of the vicus, leading to the identification of several elements: one segment of via principalis; one segment of the Roman road crossing the settlement eastwards and apparently running parallel to the northern precinct to the west; the layout of the small street that delimitates the defensive system from the vicus-type settlement on the eastern and northern sides; one stone building in the eastern area of the settlement, which will be given priority during future excavations since it might have been either a statio of consular beneficiarii, a temple of Nemesis, attested through epigraphy, or a mansio.
1 D. Isac, Castrul roman de la SAMVM - Căşeiu. The Roman auxiliary fort SAMVM - Căşeiu, Cluj-Napoca 2003, p. 59-74.