În anul 1998 şi mai ales 1999 scopul principal al săpăturilor a fost cercetarea zonei din partea de nord a vicus-ului militar. În acest scop au fost trasate două secţiuni , S 17 (20 x 1,50 m) şi S 18 (45 x 2 m), amplasate la nord de castru şi orientate N-S. S 17 din 1998 s-a dorit a verifica fotografiile aeriene care sesizează, la nord-est de castru o pată dreptunghiulară de culoare deschisă, cu latura de circ...a 90 m. Surpriza a constat în faptul că secţiunea a intersectat, între metrii 0-12, două fossae impresionante ce au putut fi urmărite cu mare dificultate până la adâncimea de 3,20 m când a ieşit pânza freatică. Primul şanţ are escarpele perfect oblice, marcate cu un lut foarte umed de culoare albăstruie-negricioasă, rezultat al unei înnămoliri încă din antichitate. Şanţul, urmărit incomplet din motivele amintite, conţine un bogat material arheologic roman şi ramuri de copaci carbonizate.. A funcţionat puţin timp deoarece spre fund se disting câteva niveluri de umplere naturală şi de arsură. În capătul sudic al secţiunii a fost identificată escarpa nordică a unei a doua fossa, contemporane cu prima, ce porneşte din acelaşi nivel timpuriu şi având o umplutură identică. Din escarpa nordică au apărut de asemenea numeroase fragmente ceramice romane, inclusiv terra sigillata şi sticlărie. Din păcate, caracterul aluvionar al terenului şi pânza freatică au făcut imposibilă continuarea cercetării, având în vedere că profilul estic al secţiunii s-a prăbuşit, împiedicând prelevarea desenelor profilelor. Concluzia trasă cu acea ocazie a fost că s-a surprins cu claritate, în primul nivel de locuire din zona aşezării militare, ductul a două şanţuri care păreau a aparţine mai curând unui castru decât vicus-ului militar. Am optat de la început pentru prima posibilitate având în vedere orientarea şanţurilor, în totală divergenţă cu planul deja cunoscut al aşezării. Dealtfel, sesizarea unei inundaţii încă în antichitate, urmată de umplerea şanţului, nivelarea terenului şi începutul unei noi locuiri surprinse în partea de nord a secţiunii (pereţii din lemn ai unei clădiri romane) era principala concluzie trasă. Era evident că un alt castru timpuriu la Căşeiu era o posibilitate. La Congresul Limesului de la Zalău din 1997 arătam, teoretic doar, că dacă în castrul binecunoscut prima trupă a fost Cohors II Britannorum (milliaria), cea de a doua care este semnalată aici, cohors I Britannica (milliaria) pare să fi staţionat undeva înt-un castru neidentificat din Dacia Porolissensis, iar posibilitatea ca acesta să fie chiar la Căşeiu, alături de cel cunoscut apărând acum perfect justificată. Pentru a confirma această ipoteză, în anul 1999 am decis trasarea unei noi secţiuni paralele cu S 17, tot pe direcţia S-N, la circa 12 m vest de aceasta . A rezultat S 18, lungă de 45 m şi lată de 2 m. Aceasta din fericire a putut fi finalizată fără a se prăbuşi profilele ca la precedenta, confirmând aceeaşi concluzie: în antichitate, în zona de nord din afara castrului cunoscut a existat o inundaţie considerabilă ce a acoperit practic pînă aproape de buza şanţului castrului de piatră toată stratigrafia. Surpriza a constat în faptul că urmele foselor nu au mai fost intersectate pe lăţime ci pe lungime. În fapt, în jumătatea estică a secţiunii, la aceeaşi adâncime de peste 3 m a apărut traseul arcuit al unei fossa care se pierde în profilul de E. Este vorba desigur despre faptul că săpătura noastră a surprins latura de V al celui de al doilea şanţ precum şi locul unde ecesta se curbează în zona colţului unei fortificaţiei romane. Este acum sigur că aceasta este un castru timpuriu, probabil cel în care a staţionat cohors I Britannica (milliaria) în acelaşi timp cu cohors II Brirannorum (milliaria), înainte de plecarea acesteia la Romita la începutul domniei lui Hadrian. În ciuda condiţiilor dificile de lucru, a pânzei freatice care a ieşit din nou la peste 3 metri adâncime, rezultatul săpăturii a confirmat mari inundaţii în epoca romană în zona de la nord de castrul binecunoscut. S-a demonstrat că după înnămolirea şanţurilor acestui nou castru în zonă a curs un braţ al Someşului, dovadă stratul gros de balast de terasă având în componenţă şi material arheologic roman rulat. În apropierea şanţului castrului de piatră a fost identificată, deasupra straturilor aluvionare, o stradelă lată de circa 7 m, alcătuită din bolovani de râu, piatră de carieră spartă şi câteva ţigle. Este un drum din faza mai târzie a vicus-ului al ce se îndreaptă spre porta praetoria. În concluzie, rezultatul principal al celor două campanii a fost identificarea unei fortificaţii timpurii la Căşeiu, alta decât cea cunoscută. Aceasta poate fi pusă pe seama cohors I Britannica (milliaria) care va înlocui la un moment dat cohors II Britannorum (milliaria) în castrul aflat într-un loc mai ferit, pe conul de dejecţie care l-a protejat de toate marile inundaţii care au afectat toată zona din antichitate şi până astăzi. Rămâne de stabilit, deşi condiţiile de cercetare sunt extrem de dificile, relaţia dintre această nouă fortificaţie şi o parte a aşezării timpurii şi desigur dimensiunile sale, având în vedere faptul că fotografiile aeriene nu sunt foarte relevante din cauza grosimii stratului de aluviuni.