Activităţile s-au desfăşurat în cadrul unui proiect de cercetare finanţat de MEC (www.limes-transalutanus.ro), având ca obiective generice înregistrarea topografică a obiectivelor, evaluarea stării de conservare şi a potenţialului arheologic. Am insistat asupra situaţiei sitului de la Crâmpoia, unde se află singura fortificaţie romană certă de pe teritoriul judeţului, care a beneficiat de o singură săpătură arh...eologică, realizată de Romeo Avram în 1999, chiar în castru, dar nepublicată (Fig. 1). Conform măsurătorilor noastre, realizate pe un model teren cu rezoluţie mare (0,2 m), obţinut cu ajutorul imaginilor luate din dronă, fortul are, pe cota maximă a valului, 106 m (pe direcţia N-S) şi 68 de m pe direcţia V-E. Dat fiind faptul că, uzual, locul palisadei este la exteriorul valului (aşa cum acesta este conservat după 17 secole!), putem estima dimensiunea reală a fortificaţiei, între curtine, la 108 x 70 m. Dimensiuni mai exacte ar fi putut fi obţinute prin magnetometrie, dar terenul este o fostă mirişte (terenul a fost folosit abuziv, în trecutul recent, pentru producţie agricolă) care a devenit o mare de bălării în care geofizica de rezoluţie utilă (precum magnetometria) nu este practicabilă. Cât despre starea de conservare a fortificaţiei – ea este relativ bună, deşi colţul de NV al castrului este suprapus de un drum local (nemodernizat), al cărui utilizare contribuie la erodarea şi tasarea valului de apărare (Fig. 2, a se compara profilul celor două valuri). Valul de est al fortificaţiei are încă cote de peste un metru faţă de interior şi 2 m faţă de exterior. Din acelaşi motiv, suprafaţa fortului nu a putut face parte din zona inspectată în cadrul unei cercetări de suprafaţă cvasi-sistematice; „cvasi”, fiindcă structura de proprietate foarte fărâmiţată a generat un câmp cu o mare diversitate de culturi şi stadii de cultură, adăugând loturile care par în paragină permanentă. În ciuda revenirii noastre pe sit de trei ori, nu s-au putut colecta date despre frecvenţa materialelor arheologice decât pe aproximativ jumătate din suprafaţa planificată, preferând să nu lucrăm în areale cu vizibilitate precară, pentru a nu deforma rezultatele. Comentând aici rezultatele afişate la figura 1, menţionăm că sunt marcate numai suprafeţele în care s-au colectat date în mod sistematic. Cercetarea „liniară”, non-sistematică dar mai eficientă, ne-a indicat absenţa oricărei urme de locuire la nord de castru; explicaţia este simplă: zona este ceva mai joasă, fiind excesiv de umedă. Locuirea civilă este întinsă în marginea terasei, pe o lăţime maximă de 100 m, numai la sud (şi SV) de fortificaţie. O frecvenţă foarte mare de materiale arheologice am putut consemna doar în fâşia aflată nemijlocit la sud de castru; din nefericire, terenul aflat şi mai la sud, pe o distanţă de aproape 90 de m, nu a fost disponibil în nici una dintre cele trei campanii de colectare de date. În rest, spre sud, cu puţine excepţii, prezenţa materialului arheologic poate fi calificată drept „sporadică”, caracterizând mai degrabă un teren de uz agricol (antic), decât unul locuit. Excepţie face o fâşie dinspre marginea sudică a aşezării, dar fiindcă poziţia de acolo este favorabilă unui post de observaţie (de pe castru confluenţa Vedea-Dorofei nu este vizibilă!), am fi înclinaţi să o putem tot în sarcina unei funcţiuni militare. Pe ansamblu, privind situaţia aşezării civile de la Crâmpoia comparativ (setul cuprinde date de la Putineiu, Băneasa, Valea Urlui, Urlueni şi Săpata), prezenţa semnelor de locuire în afara castrului sunt mai degrabă slabe, fiind obligaţi să inferăm o posibilă locuire în luncă; din nefericire, lunca este nu doar inundată, dar şi cu lucrări „de îmbunătăţiri funciare” care par să compromită o iniţiativă arheologică. În afara sitului roman de la Crâmpoia s-au desfăşurat activităţi curente de cercetare în teren, în numeroase puncte, în perimetrul comunei Icoana, unde se află o aşezare civilă (Ursoaia, înregistrată de noi în RAN), mai ales în căutarea unor puncte de sprijin ale ripa pe terasa înaltă a Vedei, dar fără rezultate notabile. Terasa Vedei, pe care foarte probabil s-a organizat frontiera „fluvială”, profitând nu de apa mică a râului, ci de înălţimea obstacolului natural (cca 20 m), este în epocă modernă locuită integral, de la confluenţa Vedea-Dorofei până la frontiera judeţelor actuale Olt şi Teleorman. Din cei 10 km (în linie dreaptă), doar un interval de 2 km este în câmp liber, disponibil (încă...) cercetării, la extremitatea sudică a tronsonului. În acea zonă a fost identificată o aşezare civilă care aparent nu aparţine unei unităţi militare, pe chiar terasa Vedei, la nord de satul Socetu, care însă deja se află în judeţul Teleorman. Vezi şi raportul de etapă (2016), publicat din 5 decembrie 2016 pe website-ul de proiect, cu mai multe detalii decât acest raport sumar (http://www.limes-transalutanus.ro/rapoarte/raport_etapa3.html).