Nume | Prenume | Rol | Instituție |
---|---|---|---|
Andronic | Mugur | Muzeul Bucovinei, Suceava |
Săpăturile arheologice efectuate la Volovăţ1, în cursul lunii septembrie a anului 2012, au putut să se constituie ca un debut al cercetării unei foste fortificaţii de refugiu, din lemn şi pământ. Tentaţia deosebită a cercetării acestui sit arheologic a fost cu atât mai mare, cu cât exista şi posibilitatea ca el să dateze de la mijlocul secolului al XIV-lea, în acest loc putând fi deci prima fortificaţie a Mold...ovei medievale, în curs de constituire, loc de refugiu pentru legendarul „descălecător” Dragoş şi apropiaţii săi. În această ordine de idei, trebuie subliniat faptul că această speranţă este alimentată în primul rând de distanţa deosebit de mică, de circa trei kilometri, dintre fortificaţie şi zona centrală a satului Volovăţ, acolo unde ştim tradiţional că Dragoş îşi ridicase biserica sa din lemn (probabil de reşedinţă nobiliară), ulterior mutată din porunca lui Ştefan cel Mare la Putna, unde există şi astăzi. În plus, amplasarea sa, pe un teren asemănător unei platforme, spre marginile dealului Arşiţa, nu este tipică fortificaţiilor preistorice, care erau amenajate pe înălţimi. De altfel, conform unei vechi tradiţii populare, consemnată de cunoscutul folclorist bucovinean, acad. Simion Florea Marian, în împrejurimile vestice ale Volovăţului, sub poalele dealului Arşiţa, fusese ridicată de către Dragoş. Adaptându-se la caracteristicile terenului, azi poiană, care pe laturile de sud şi est are o cădere altitudinală de peste şase metri spre marginea pădurii de aici, în timp ce pe partea nordică panta terenului este destul de lină, vechii constructori au realizat un perimetru defensiv printr-o linie de palisadă ridicată pe un val de pământ, încă observabil, chiar şi iniţial de dimensiuni modeste. În faţa intrării, practicată spre vest, în direcţia vărfului dealului Arşiţa, a fost amenajat cel mai masiv val, fireşte secondat de şanţ, primul având încă o înălţime conservată de circa 1,50 m. În sfârşit, deoarece şi latura nordică se dovedea neapărată natural suficient, aici s-au succedat trei linii defensive, unite în final în partea de jos, nordică, terminală, a valului intrării, deci cel vestic. În urma practicări a mai multe casete şi secţiuni, de dimensiuni diferite, s-au făcut câteva observaţii: Solul în situl cercetat la Volovăţ se prezintă ca un sol tipic de pădure, cenuşiu deschis spre gălbui, uneori cu prezenţe de mici pietre colţuroase, cu aspect de gresii nisipoase. Desigur, solul vegetal, redus ca profunzime, doar de circa 0,20 m, are o nuanţă ceva mai închisă. În rest, diferenţele de nuanţă, în profunzime, sunt modeste, doar acolo unde a fost ridicată palisada fortificaţiei, în funcţie de fosta cantitate de masă lemnoasă, existând porţiuni de sol arse de la o nuanţă albicioasă la gălbui şi cărămiziu deschis, ceea ce a determinat şi durităţi diferite ale pământului. Tot în astfel de situaţii s-a remarcat şi prezenţa cenuşei, în straturi mai mult sau mai puţin groase, ea adesea „alunecând” cu timpul la adâncimi mai mari datorită găurilor făcute de rădăcini, râme, sau eventual şi rozătoare. S I a surprins urmele fostei palisade sub forma unor aglomerări de cărbune, şi lut ars. În peretele său sudic s-a observat o lentilă destul de groasă de lut ars la cărămiziu, dar şi grupări de cărbune, provenind prin fracturare de-a lungul timpului, din bucăţi mai mari de la grinzi din lemn de răşinoase. Structura tipică, fibra, pentru lemnul de brad şi molid, prezent şi acum în pădurile zonei, s-a putut observa în dese rânduri în bucăţile mai mari de cărbune descoperite în diverse secţiuni. Mai mult, atât aici, cât şi în cele mai multe cazuri de resturi de lemn carbonizat, s-a observat că fibra sa mergea paralel cu axul lungimii valului, ceea ce demonstrează că palisada s-a realizat – după opinia noastră – la modul cel mai simplist, nu cu buşteni ascuţiţi la vărf, puşi în picioare, îngropaţi în sol într-o înşiruire continuă, ca un gard, ci prin stivuirea pe verticală de trunchiuri, nu foarte groase, lungi estimativ de 4-5 m, ascuţite din două părţi la capete, acestea intrând în şănţuirile laterale, verticale, ale unor stâlpi de susţinere, îngropaţi din loc în loc. Desigur, sistemul este cunoscut de mult timp pe continent şi nu are rost să intrăm aici în amănunte. Ceea ce este important aici, în S I, este faptul că s-a descoperit şi o groapă dublă de stâlpi, plină cu cărbuni, incendierea palisadei ducând la arderea întregii structuri lemnoase, chiar şi parţial a lemnului lor, ce se afla îngropat la mai mică adâncime. Din măsurătorile noastre a rezultat că nivelul de jos al cărbunilor stâlpilor mergea până la -0,40 m, iar diametrul fiecărei aglomerări de resturi organice era în jur de 0,20 m. Este de bănuit, după opinia noastră, că partea îngropată a lor, spre ascuţişul stâlpilor, nefiind arsă a putrezit, a dispărut total de-a lungul veacurilor şi desigur şi vărful coamei valului a fost treptat aplatizat. Cu excepţia urmelor simplului foc făcut în aer liber în incinta fortificaţiei, identificat în S III, deşi zona centrală a beneficiat de mai multe secţiuni, nu s-au descoperit complexe arheologice legate de posibilităţile de adăpostire aici şi deci nici inventar arheologic. Fără să extindem prezentarea, care va fi publicată în extensie cu alt prilej, menţionăm că ultima secţiune de control, de mici dimensiuni, S XVI, unica plasată „extra muros”, undeva în faţa fostei intrări în fortificaţie, pentru eventuala surprindere de resturi arheologice, în speţă ceramică necesară datării complexului, a avut drept câştig informaţional descoperirea doar de bucăţi mici de cărbuni, dovadă a activităţii şi prezenţei umane în apropiere, desigur credem că aparţinând perioadei de construcţie a fortificaţiei. În funcţie de suprafaţa sa, de peste 6.000 de mp, putem estima că aici se puteau adăposti în condiţii improvizate, cu aproximaţie, maxim 2-2.500 de luptători, fireşte mai puţini în condiţiile prezenţei şi a unui număr însemnat de cai. Impresia generală este că această construcţie a fost făcută în mare grabă, în disperare de cauză, sub presiunea evenimentelor, fiind deci comandată de împrejurări de gravitate şi urgenţă maximă. Este deci o fortificaţie de refugiu ocazional şi faptul că în urma incendierii sale nu a mai fost refăcută, din lipsă de interes, converge spre aceeaşi bănuială, după întemeierea ţării Volovăţul nemai având importanţă politică şi militară. Lipsa unor construcţii – fie şi din lemn – cât de simple, de adăpost chiar şi temporar, are aceeaşi semnificaţie. În fine, pentru datarea sitului, s-a înaintat deja un eşantion de cărbune arheologic prin metoda carbonului radioactiv, la laboratorul specializat din Poznan, Polonia, urmând ca pe viitor să se facă apel şi la un alt centru specializat, spre comparare.
The archaeological excavations at Marginea-Porcăreţ studied amedieval fortification made of wood and earth (ditch, vallum, palisade), probably dated to the mid 14th century. This fortress is located 3 km. west of the Volovăţ village. According to historical tradition, here existed for a while the political-military center of Dragoş, the founder of medieval state of Moldova. Because archaeologists did not discovered any archaeological evidences (like pottery) (refuge fortress?), we need to take into consideration 14 C analyses for the future explanation of dating and historical interpretation of this fortress.INAC
S. Fl. Marian, Tradiţii poporane din Bucovina, Bucureşti, 1895, p. 52, 63.
1. Până acum câţiva ani, locul aparţinea administrativ de comuna Volovăţ.