Diagnosticul arheologic derulat în primăvara – vara anului 2019 a urmărit să precizeze gradul în care au fost afectate, în decursul timpului, fie de amenajările genistice din vremea celor două războaie modiale fie de cercetările arheologice, vestigiile existente în zona dealului „Poguior” din extravilanul localităţii Mirşid, judeţul Sălaj. Este vorba despre o incintă din pământ, de formă elipsoidală, cu suprafa...ţa aproximativă de 0,50 ha şi un turn roman. Dealul „Poguior” (altitudine maximă 437 m) este localizat într-o poziţie strategică în trecătoarea „Poarta Meseşană”, străjuind spre nord zona cea mai îngustă a trecătorii, numită „La strâmtură” din apropierea anticului Porolissum. Primele menţiuni ale vestigiilor de pe dealul „Poguior” apar la K. Torma: A limes dacicus felső resze (Budapest 1880), se pare în baza unor excavaţii efectuate în anul 1878, în urma cărora incinta de pământ este atribuită epocii romane. Ulterior în anul 1903 sunt efectuate cercetări de către G. Finálly (A Limes Dacicus és a Pogujori Földvár, ArchÉrt, XXIV, 1904) care respinge afirmaţia lui Torma referitoare la încadrarea incintei în epoca romană. Alte săpături sunt realizate de către N. Gudea (Contribuţii la istoria militară a Daciei Porolissensis, AMP, IX, 1985; Der Meseş-Limes, 1997) în 1976 vizând atât incinta de pământ cât şi turnul roman aflat spre limita vestică a incintei, iar în anul 1994 de către Al. V. Matei. Ultimele au vizat doar turnul roman, însă trebuie să menţionă că Matei vorbeşte şi el, la fel ca şi G. Finály despre două incinte de pământ. În urma ultimelor două cercetări a rămas în colecţia muzeului din Zalău un inventar arheologic constând însă doar din fragmente ceramice. Este vorba despre ceramică dacică lucrată cu mâna şi la roata, ceramică romană, dar şi câteva fragmente ceramice, din păcate atipice care sunt preistorice (Bronz târziu / prima epocă a fierului). Diagnosticul arheologic a urmărit să realizeze planul exact al incintei, întrucât faţă de planul iniţial realizat şi publicat de G. Finály, ce vorbea despre două incinte ovale, concentrice, situaţia actuală din teren arată diferit. Totodată au fost realizate aerotografii ale sitului arheologic după o curăţare sumară a vegetaţiei, întrucât incinta fiind în pădure ne-a fost imposibil să degajăm terenul şi de trunchiurile copacilor căzuţi în decursul vremii. Am efectuat şi o serie de observaţii la suprafaţă ale incintei şi intervenţiilor ulterioare din timpul ultimelor războaie mondiale, care au constat în săparea unui tranşeu circular în zona cea mai înaltă a incintei şi înălţarea unui val din pământul excavat, folosind se pare, inclusiv pietre din elevaţia turnului roman. Nu în ultimul rând am efectuat o secţiune de sondaj aproximativ la extremitatea de nord-est a incintei, pe culmea de acces spre zona cea mai înaltă, precum şi o altă secţiune pe latura de vest a turnului roman. Documentarea planurilor şi profilelor rezultate s-a realizat atât prin desenare cât şi în tehnica fotogrammetriei. Observaţiile din teren, precum şi noua ridicare topografică realizată sugerează că incinta mai mică aşa cum apare în planul lui G. Finály pare să fi fost afectată într-o anumită măsură de amenajările genistice recente. Totodată pe latura de nord a incintei mari, în apropierea secţiunii noastre de sondaj pare să fie o zonă de acces, întrucât valul este întrerupt. Nu excludem însă posibilitatea să fie vorba de fapt despre urmele vechilor săpături de sondaj realizate de către N. Gudea în anul 1976. Am constatat că aşa-zisa incintă mare are doar rostul de a bloca accesul pe drumul de culme care vine dinspre est, respectiv pe latura de nord-est unde panta este mai domoală. Spre sud, unde panta este foarte abruptă nu au mai fost amenajate structuri defensive pe toată latura până la incinta cea mică. Totodată, în zona turnului roman se observă urmele unei structuri circulare, un val bine reliefat care înconjoară turnul. Amplasarea secţiunii de sondaj (S1/2019) a fost determinată atât de posibilităţile lăsate de vegetaţia arboricolă, cât şi de dorinţa noastră de a verifica locul unde valul era proeminent şi bine păstrat. Secţiunea S1 / 2019 (9 x 1,5 m) a fost trasată în partea de NE a incintei unde aceasta se îngustează. Acolo valul măsoară actualmente în elevaţie circa 1,5 m. În fotografiile celor două profile se observă cum a fost amenajat acesta. Iniţial terenul a fost supraînălţat cu o amenajare de rocă locală, peste care s-a aşternut un strat de pământ, deasupra căruia apare nivelul de amenajare a primului val ce măsoară la bază 4,5 – 5 m în care au apărut fragmente ceramice şi un călcâi de lance. Este un nivel cu aspect brun-închis, compact, cu bucăţi de cărbune care măsoară în grosime 0,30 – 0, 50 m. Nu au fost surprinse în sectorul cercetat indicii care să ne permită să reconstituim modul de amenajare a palisadei, cu excepţia unei gropi de stâlp (fundul ei). Şanţul aferent are 2,5 m deschidere la gură, fundul albiat şi cel mult 0, 80 – 0,90 m adâncime. Pentru a-i eficientiza rolul i-a fost creat un umăr exterior ridicat artificial cu un miez de piatră. După cum reiese din studierea profilelor rezultate şi din analiza fotogrammetriei, apare încă un nivel superior (de culoare muştarie) care suprapune miezul valului vechi ceea ce ar reprezenta o nouă fază de amenajare a valului. Inventarul arheologic provenit din această secţiune constă în fragmente de ceramică dacică şi o piesă de fier. Ceramică Laténe este lucrată cu mâna şi la roată. Menţionăm că în această secţiune nu au apărut şi fragmente ceramice din alte perioade. Ceramica descoperită reprezintă un indiciu pentru momentul ridicării valului din acest sector şi anume cel mai devreme în perioada dacică. Această mică incintă fortificată trebuie să fi fost în legătură cu importanta aşezare fortificată de pe ”Măgura Moigradului”, cu care avea un contact vizual nemijlocit. Localizarea incintei de pe vârful ”Poguior” în zona cea mai îngustă a trecătorii îi conferea un rol strict militar, de control şi semnalizare. Amenajarea acesteia poate fi pusă în contextul în care centrul de pe ”Măgura Moigradului” este fortificată în preajma confruntărilor decisive cu romanii, în a doua jumătate a sec. I d. Chr. A doua parte a cercetării arheologice a vizat structura aproape integral distrusă a turnului roman de supraveghere, amplasat în extremitatea vestică a incintei mari de pământ. Datorită faptului că în urma cercetărilor arheologice din 1903, 1976 respectiv 1994 structura turnului nu a fost protejată, în prezent o proporţie de 80% din turn este complet distrusă. Secţiunea S2 / 2019 (5 x 1.5 m) a fost amplasată în singurul loc neafectat de aceste intervenţii, scopul ei fiind acela de a documenta stratigrafia interioară, structura zidului respectiv elementele defensive ale turnului. Zidulu turnului, de factură circulară, a fost realizat întegral din calcar local, în tehnica opus incertum, fiind păstrat pe o înălţime de 20 cm şi o grosime variabilă între 0, 8 – 1.15 m. Potrivit observaţiilor noastre dar şi celor făcute de N. Gudea, turnul are o structură circulară, având un diamentru de 11 m, fiind astfel încadrabil în tipul turnurilor de supraveghere circulare, cele mai numeroase diin provincia Dacia Porolissensis. În interiorul turnului, sub nivelul de dărâmătură al turnului din faza de piatră (Cx. 1), a apărut un strat gri-cenuşiu, afânat, de 6 cm, cu intruziuni puternice de lemn ars (Cx. 2). Sub acest strat a fost identificat un altul, compus eminamente din chirpic ars, bulgării având urma parilor pe care au fost aplicaţi. Acest strat are o grosime variabilă între 2-5 cm, reprezentând cel mai probabil rămâşiţele unor pereţi sau structuri de lemn (Cx. 3). Înlăturând acest strat de arsură puternică, a fost descoperit nivelul de călcare din interiorul turnului (Cx. 5), acesta fiind compus dintr-un strat de nisip gri, extrem de tasat, având o grosime de aproximativ 4 cm. Majoritatea materialului ceramic a fost identificat în cadrul acestui strat, ceea ce reconfirmă faptul că parterul turnului de supraveghere era utilizat pentru depozitarea mai multor categorii de vase de provizii. Tăind acest strat, a fost identificată o groapă (Cx. 6), aproape de zidul turnului, aceasta având o adâncime de -0,47 m, fiind săpată în stratul geologic. Lăţimea ei este de 0,76 m, fiind identificată doar o parte a ei, partea estică fiind distrusă de traiectul secţiunii realizate de N. Gudea în 1976. Potrivit relaţiei stratigrafice, această groapă în care au fost identificat câteva fragmente ceramice şi oase animale a funcţionat concomitent cu utilizarea turnului de supraveghere, având probabil rolul de groapă menajeră, asemenea situaţii fiind cunoscute şi în cazul turnurilor învecinate. În exteriorul zidului de incintă au fost identificate mai multe elemente care indică o succesiune cronologică a srtucturii investigate. Şanţul de implantare al zidului din faza de piatră (Cx. 4), cu o lăţime identificată de 34-40 cm, afectează o talpă de amplasare şi o groapă de par (Cx. 7), ambele făcând parte din structura turnului de supraveghere din faza de lemn, suprapus şi afectat de realizarea celui din faza de piatră. La aproximativ 1.2 m de zidul turnului a fost identificat şanţul defensiv al acestuia (Cx. 8). Acesta are un profil în U, având o deschidere de aproximativ 1 m şi o adâncime de – 0.6 m, afectând şi el structura turnului din faza de lemn. În urma acestui sondaj putem concluziona faptul că turnul de pe Dealul „Poguior”, element cheie al organizării frontaliere romane „Poarta Meseşană”, face parte din categoria turnurilor de piatră circulare, având cel puţin parterul şi etajul superior realizat integral din piatră, acoperişul fiind din lemn şi acoperit cu material vegetal, aspect confirmat de lipsa oricăror tegulae sau imbrices. Totodată, succesiunea stratigrafică indică faptul că „Poarta Meseşană” era controlată încă dintr-o fază incipientă a provinciei Dacia, turnul de lemn putând funcţiona începând cu perioade imediat de după cucerire (post 106 d. Chr.), începutul fazei de piatră putând data în baza unor analogii similiare din timpul lui Hadrian sau Antoninus Pius (prima jumătate a secolului II d. Chr). Relaţia de intervizibilitate cu structurile învecinate indică faptul că turnul de pe Dealul „Poguior” comunică vizual (dar şi acustic) cu turnurile învecinate de pe Dealul „Măgurice” în sud-vest respectiv cu cel de pe platoul „Făjişte”, in nord.