Cercetările sistematice realizate la castrul roman de la Pojejena (jud. Caraş-Severin) au fost reluate în ultimii ani, deoarece fortificaţia din punctul Şitarniţa este singura de pe malul stând al Clisurii Dunării care s-a păstrat neafectată de intervenţii moderne şi face parte dintre cele nominalizate pentru a fi înscrise în lista de monumente UNESCO aparţinînd limesului danubian. În prealabil, s-au efectuat ...multiple prospecţiuni noninvazive de către o echipă mixtă româno-polonă, care au relevat planul general al fortificaţiei, cu urmele vechilor secţiuni de sondaj efectuate în anii ‘70 ai secolului trecut. Astfel ne-am putut mai bine orienta în teren şi stabili cu exactitate zona care putea oferi un plus consistent de informaţii. În anul 2019 s-a efectuat o secţiune de sondaj de 26 m lungime şi 2 m lăţime, prin care se urmărea în primul rând identificarea stratigrafiei în zona porţii praetoria castrului mare (spaţiu ce nu suprapune stratigrafic castrul mic de pământ şi lemn), fiind surprins astfel sistemul defensiv pe latura de est a fortificaţiei, via sagularis şi mai ales clădirile învecinate acesteia. Au fost confirmate informaţiile oferite de magnetogramă, şi anume faptul că aceste clădiri aveau arhitectura specifică unor horrea. Această săpătură a arătat faptul că la Pojejena stratigrafia nu coboară sub -0,80 / -0,90 m, iar zidul de incintă s-a mai păstrat doar amprenta lui, toată piatra fiind aruncată în şanţul de apărare încă din antichitate. Şanţul este unul foarte lat, măsurând peste 8 m, iar icul pe care îl forma acesta în zona de maximă adâncime a fost găsit la -2,2 m. S-a observat, de asemenea, existenţa unei berme largi de aprox. 1 m, iar în apropierea amprentei zidului de incintă, s-a păstrat foarte bine lentila de mortar (adâncimea -0,60 m) formată în momentul construirii acestuia, de maximum 0,25 m grosime pe o lungime de 0,55 m. În structura agger-ului de pământ (lat de 7 m) au fost identificate urme unei schele din lemn care probabil a fost introdusă pentru a stabiliza verticalitatea valului de pământ. De asemenea, am putut constata stratigrafic cel puţin două refaceri, iar resturile de armament găsite în apropierea suprafeţei lui (vârfuri de săgeţi şi suliţe, călcâi de lănce sau bucăţi de proiectile de praştie din lut) indică faptul că aici a avut loc o confruntare militară la finalul existenţei castrului. Urme de distrugeri şi incendiere au fost vizibile mai ales în dreptul drumului de rond (via sagularis), unde, în stratul de dărâmătură al horreumului din apropiere, au fost identificare mai multe cărămizi ştampilate cu iniţialele trupelor de garnizoană piese de echipament militar din bronz, fragmentele a două plăcuţe votive din marmură cu reprezentarea cavalerilor danubieni şi o statuetă din bronz cu imaginea înaripată a zeiţei Victoria ţinând în mâna întinsă cununa de lauri. Structura zidului de horreum dezvelit ne relevă o construcţie cu contraforţi realizată din piatră de râu şi pe alocuri piatră spartă de carieră (lat de 0,75 – 0,80 m) şi cu un portic de cărămidă către via sagularis, probabil adăugat ulterior. S-a putut concluziona că aceste horrea ridicate în apropierea porţii de paradă (porta praetoria) pot fi datate în secolul al III-lea. Chiar dacă nu sunt întâlnite în mod obişnuit în această parte a planului interior a fortificaţiei, prezenţa acestor hambare monumentale relevă faptul că Pojejena a jucat un rol important în aprovizionarea altor garnizoane din alte cetăţi de pe Limes. Concluziile sunt susţinute şi de descoperirea câtorva sigilii de plumb utilizate la securizarea sacilor de grâne sau nutreţuri. Majoritatea monedelor descoperite în aceste contexte sunt antoninieni emişi în timpul anarhiei militare (perioada Gordianus al III-lea până la Gallienus). O singură monedă de bronz de la Constantius al II-lea, identificată în stratul de mortar de lângă zidul exterior al horreumului se datează în secolul al IV-lea, dar considerăm că este suficientă ca să ne atragă atenţia asupra folosirii mai îndelungate a facilităţilor din castrul de la Pojejena, până cel târziu la finalul dinastiei constantiniene, la mijlocul secolului al IV-lea d.Hr. În anul 2020 s-a realizat cercetarea arheologică a porţii praetoria, singura poartă neatinsă de săpăturile din anii ‘70 dorindu-se mai ales identificarea ultimului nivel de folosire a castrului. felul în care poarta ar fi putut fi modificată sau parţial blocată în ultima perioadă de utilizare a ei. Cu toate distrugerile suferite de zidul de incintă pe care le-am putut constata şi în această zonă, piatra din zid fiind scoasă în mare măsură în perioada comunistă în momentul construirii Cooperativei Agricole de Producţie (C.A.P.), am putut identifica planurile turnurilor patrulatere ce încadrează poarta. Amenajările târzii din faţa porţii, distrugerea prin incendiere şi refacerea ulterioară a turnului de N, au contribuit la o nouă înţelegere asupra ultimelor decenii de utilizare a castrului şi a arhitecturii militare defensive adoptate de ultimii romani din zonă. Cercetarea s-a realizat prin descoperirea a două suprafeţe: A (14 x 4 m) şi B (14 x 3 m) cu un martor longitudinal care a tăiat amblele turnuri, intrarea şi aggerul în zona porţii de est a castrului. Stratul de arsură pe toată zona porţii a fost unul foarte consistent, în zona turnului nordic, cel mai afectat de incentiu, stratul măsurând aprox. 0,25 m grosime. Lemnul nu provenea de la un posibil nivel de lemn al turnurilor porţii ci de la suprastructura acestora. Foarte multe ţigle fragmentare care au sigilat acest areal sugerează o asemenea interpretare. Porta praetoria măsoară în ansamblu: 11 x 4 m, din care cele două turnuri patrulatere măsoară fiecare 4 x 3,80, respectiv 4 x 4 m, cu o deschidere a porţii de 4,5 m, spaţiul de trecere prin poartă fiind condiţionat de pintenii de zidărie ai turnurilor (cei 4 pinteni de zidărie măsoară între: minim 0,40 x 0,45 m şi maximum 0,55 x 0,50 m). Intrarea în turnuri, identificată pe latura vestică, are 0,80 m lăţime şi în ambele cazuri a avut un prag realizat din piatră şi mortar. În interiorul turnurilor s-a descoperit un bogat şi variat material arheologic: fibule de bronz de tipul celor în formă de T sau cele cu capete de ceapă (bulbi mici), care s-ar putea datata cel mai devreme în epoca împăratului Gallienus. Turnurile au fost edificate de la bun început astfel încât zidurile lor să se ţese cu incinta castrului (arheologic foarte bine surprins acest fapt în zona turnului sudic) şi au fost realizate integral din piatră de carieră, fundaţiile coboarând mai jos de 2,5 m. Pe latura cu aggerul, lângă unul dintre zidurile turnului sudic s-a putut observa două nivele de „Bauschutt”, unul mai subţire, identificat mai aproape de suprafaţă şi altul ceva mai jos, la -0,80 m adâncime de suprafaţă, ceea ce ne face să credem că turnurile porţii, într-un anumit moment, au fost renovate şi poate supraînălţate. La turnul nordic predominanţa lemnului ars în zonă, vizibilă atât în stratigrafia verticală cât şi cea orizonată, lasă să se înţeleagă că în epoca romană târzie extinderea lui s-a făcut utilizându-se o structură din bârne de lemn. În suprafaţa B (la est de martor) am putut urmări zona de exterior a porţii şi mai ales unele amenajări pe care le-a suferit porta praetoria în epoca romană târzie. S-a putut evidenţia clar faptul că turnul de nord a fost extins în afara liniei incintei castrului, iar în dreptul turnului sudic şi al drumului de acces către poartă a fost realizată o amenajare, asemenea unei locuinţe care avea podeaua din cărămizi romane refolosite îmbrăcate într-un strat gros de mortar. Între aceste materiale de construcţie refolosite au fost identificate tipuri noi de ştampile tegulare ale garnizoanei romane de la Pojejena (cohors V Gallorum, detaşamente din legio IIII Flavia Felix şi legio VII Claudia). Drumul ce ieşea din porta praetoria avea o lăţime de 5 m şi a putut fi observat datorită existenţei unui strat de pietriş de 0,15 m grosime, uşor bombat pe axa centrală a drumului. Dintre obiectele găsite în zona porţii am enumera aici mai multe chei din fier şi bronz, un lacăt de bronz tipic pentru epoca romană târzie, cu analogii în mediul militar de început de secol IV p.Chr. de la Gornea, foarte multe cuie, piroane, scoabe metalice şi o serie întreagă de bronzuri mici, piese de echipament militar şi garnituri de harnaşament. Monedele găsite din nivelele cele mai timpurii, de argint sunt denari de la finalul secolului al II-lea, de la Septimius Severus şi Iulia Domna. Pe viitor ne dorim o extinere a arealului cercetat spre zona şanţului de apărare din dreptul porţii de nord, care, conform prospecţiunilor non-invazive pare a nu fi întrerupt, dar face o buclă largă spre exterior. De asemenea, urmărim să identificăm cât mai clar amenajări romane târzii pentru a aduce date concrete privin părăsirea stăpânirii romană de la nordul Dunării, în acest punct.