Valul de pământ1 descoperit la Supurul de Sus a fost secţionat în mai multe locuri, pe o distanţa de cca. 5 km. În urma sondajelor arheologice realizate (sondaje în anul 1998 şi 1999 realizate de Al. V. Matei) o primă prezentare a descoperirii a fost făcută în anul 1998 de către Al. V. Matei în comunicarea Valul de la Supuru de Sus, susţinută la Sesiunea de Comunicări Ştiinţifice organizată de Muzeul de Istorie... al Transilvaniei, mai, 1998 precum şi într-o altă comunicare, în Ungaria, la Pecs: Simpozion româno-maghiar - Limes-ul Daciei). S-a constatat că valul are şanţul pe latura sa nord-vestică, apărând teritoriul ce se afla în spatele valului spre E, adică văile Crasnei şi Zalăului, blocând culoarul văii Zalăului spre muntele Meseş spre Poarta Meseşană Porolissum, spre Transilvania. Şanţul are cca. 2 - 2,5 m adâncime, valul a fost foarte aplatizat de lucrările agricole repetate an de an, el având o lăţime la bază de cca. de 4 – 5 m în zonele unde se poate sesiza pe teren. Practic lucrările agricole au aplatizat în totalitate valul, iar şanţul nu mai poate fi observat pe teren decât foarte greu, în anumite zone restrânse. Întreagă această zonă este cunoscută sub toponimicul La Şanţ. Punctul sondat în anii 1999, 2002 şi 2003 se află în hotarul satului Supurul de Sus, jud. Satu-Mare pe platoul Dealul Şoarecelui. Acest deal este amplasat în partea de S a satului Supurul de Sus, spre pădurea Zalnocului, aproape de hotarul localităţii Bobota, jud. Sălaj şi la limita spre V (cca. 700 m) a judeţului Sălaj. Spre SV de la marginea şoselei Zalău - Bobota - Carei, care taie perpendicular şanţul, traseul valului şi şanţului a fost identificat pe teren pe o lungime de cca. 3 km. De la marginea de NE a aceleaşi şosele, valul, identificat pe o lungime de încă cca. 2 Km, este tăiat de şoseaua principală Zalău – Bobota - Satu Mare. Acesta îşi are traseul aproximativ perpendicular pe cursul Văii Crasnei2 spre ENE. Acest val şi şanţ apăra practic Dacia şi blochează accesul pe Valea Crasnei şi a Zalăului la ieşirea acesteia spre câmpie, blocând astfel şi celelalte văi care ies dintre dealurile Sălajului (Maja, Valea Cernii, Valea Măriei) şi care în această zonă îşi au cursul spre V şi se varsă în râul Crasna. Pe aceste văi, care reprezintă adevărate culoare de acces spre E spre provincia Dacia, se face uşor trecerea spre limes-ul roman organizat pe munţii Meseşului şi în Poarta Meseşană. De la locul La Bontauă, unde valul se intersectează cu şoseaua Zalău - Bobota - Carei, spre SV valul are un traseu oblic pe pantele domoale ale Dealului Şoarecelui şi pe platoul acestuia avîndu-şi direcţia spre cel mai accesibil loc de trecere peste Valea Şoarecelui, care flanchează la SE Dealul Şoarecelui. În această zonă pe platoul dealului au fost realizate mai multe secţiuni de control, care au urmărit traseul valului şi şanţului, care deja în această zonă nu se mai pot distinge pe teren. În campania de cercetări arheologice a anului 2003 (luna aprilie 20 de zile), au fost efectuate un număr de 18 secţiuni de verificare şi o casetă ( secţiunile care continuă numerotarea vechilor secţiuni din anii precedenţi ) de la secţiunea S XVII la secţiunea S XXXII, caseta având numărul XXXIII. Aceste secţiuni cu lungimi variabile au încercat sa stabileasca traseul valului şi al şanţului surprins şi identificat pe platoul Dealului Şoarecelui, urmărind să surprindă forma acestei fortificaţii de pământ, care este ataşată valului rectiliniu surprins spre N pe cca. 4,5 km lungime. Fortificaţia de pământ apare exact în locul, unde valul coteşte brusc spre SE spre Pârâul Şoarecelui. Terminat în formă de ic ascuţit, şanţul după dimensiuni şi mod de execuţie aparţine tipurilor de şanţuri realizate în sec. II p. Chr., în epoca romană. Astfel s-a stabilit ca şanţul şi valul care pe o lungime de mai bine de cca. 2,5 km a avut un traseu rectiliniu şi ajuns apoi pe platoul Dealului Şoarecelui, brusc îşi schimbă direcţia cu aproape 90o spre E. În urma realizării acestor 16 secţiuni din anul 2003, s-a constatat că de fapt noul şanţ identificat în acestea are un traseu perpendicular pe şanţul identificat în S I 2002, şanţ, care până în acest loc a avut un traseu rectiliniu pe o distanţă de mai bine de 2,5 km. Cele două şanţuri şi valuri se intersectează în unghi drept la o distanţă de cca. 40 m V de locul unde valul şi şanţul îşi schimbă traseul spre S într-un unghi ascuţit de cca. 45-50o, formând aici un colţ bine rotunjit de fortificaţie de pământ. În S IV şi S V (2002), s-a surprins această cotitură rotunjită adică colţul unde valul şi şanţul îşi începe traseul spre SSV şi ESE. În S IV (2002) au putut fi observate urmele ultimului strat al vechiului val care era lucrat din caespites. Zona, întregul teren, pe care este amplasată fortificaţia de pământ, de la cca. 60 – 70 m S de colţ are o înclinaţie (o pantă relativ bine accentuată) spre SSV. Valul nu se mai observă pe teren, iar şanţul nu mai este tot atît de adânc şi de lat. Erodarea continuă a pantei terenului a distrus în totalitate valul şi a erodat foarte mult (în totalitate?) nivelul antic de locuire şi chiar humusul antic, şanţul apare astfel cu o lăţime şi adâncime mult mai mică. Tot nivelul antic de locuire şi chiar humusul antic a fost erodat şi depus pe malul Pârâului Şoarecelui, unde a format o mică luncă cu lăţimea de 30 - 50 m. Urmărind traseul laturii de VSV a fortificaţiei de la colţul identificat în S IV şi S VI-2002, spre S, în anul 2002 au fost efectuate 5 secţiuni; S VII; S VIII; S IX; S X; S XI - 2002 şi caseta C 1-2002, care au surprins în fapt latura de SV a acestei fortificaţii romane de pământ pe o lungime de 100 m, măsurată din colţul fortificaţiei până la secţiunea S XI, secţiune, care este amplasată pe buza platoului. Pe aceeaşi lungime de cca. 100 m a fost identificată şi latura de E a fortificaţiei, latură verificată cu ultima secţiune S XVI. Ambele aceste laturi ale fortificaţiei continuă spre SV şi spre SE, fiind necesară cercetarea acestora prin noi secţiuni trasate la SE de S XVI şi la SV de S XI. În anul 2003 au fost deschise 18 secţiuni, care au urmărit traseul şanţului şi valului pe toate laturile fortificaţiei surprinse încă din anul precedent. Pe latura de SSE a fortificaţiei continuând un ipotetic traseu rectiliniu al acestei laturi, la cca. 96 m ESE de secţiunea S XVI/2002, paralelă cu aceasta a fost trasată secţiunea S XVII/2003, cu lungimea de 8 m şi 1,5 m lăţime. La această distanţă de 96 m, la E de S XVI/2002, S XVII/2003 a fost trasată pe lunca Văii Şoarecelui, aproape de firul apei. În S XVII nu a fost identificat şanţul sau valul fortificaţiei, deşi s-a verificat arheologic până la -1,20 m adâncime zona cercetată. Rezultă că pe această latură de ESE a fortificaţiei, în traseul său, valul şi şanţul nu au o direcţie rectilinie. Continuând cercetarea laturii de SSV din 10 în 10 m, la S de S XI/2002, au fost trasate paralel cu aceasta secţiunile S XVIII, S XIX, S XX, S XXI, S XXII ale anului 2003 acestea având dimensiunile de 6 x 1,50 m; 6 x 1,50 m; 9,50 x 1,50 m; 6, 50 x 1,50 m şi respectiv 6 x 1,50 m. A fost surprins şanţul fortificaţiei în toate cele cinci secţiuni, dovedind că latura lungă a fortificaţiei de pe partea de SV continuă rectiliniu cu încă 57 m, măsuraţi de la secţiunea S XI/2002. Până la S XI/2002, măsurată din colţul fortificaţiei, şanţul are 100 m lungime. Adăugând şi cei 57 m sondaţi acum, rezultă o lungime totală de (până la S XXII/2003) de 157 m a unui şanţ, care are un traseu cu un duct relativ rectiliniu. Cu secţiunea S XXII/2003 s-a depăşit zona de pantă relativ accentuată a tereului, aceasta aflându-se practic pe locul mai neted de la piciorul pantei, unde începe lunca Văii Şoarecelui. Urmărind traseul rectiliniu al şanţului de pe această latură de VSV a fortificaţiei, a fost îndreptat malul Văii Şoarecelui la cca. 50 m S de secţiuea S XXII/2003, formând aici secţiunea S XXIII/2003 cu lungimea de 19 m. La capătul ei estic, în zona m 19, malul văii făcea un meandru. Şi această zonă a fost îndreptată, extinzându-se suprafaţa cercetată (perpendicular pe traseul lui S XXIII) cu încă 6,50 m, rezultând astfel o secţiune în formă de L. Calculând lungimea surprisă a valului şi şanţului, de la colţul fortificaţiei până la secţiunea S XXII/2003, rezultă o lungime totală surprisă şi cercetată arheologic, de 207 m a laturii de VSV a acestei fortificaţii de pământ. Traseul rectiliniu al şanţului se pare că ar cotinua spre firul apei pârâului Valea Şoarecelui, faţă de care secţiunea S XXIII/2003 se află la o distanţă de cca. 15 -20 m. În această zonă, apa văii a distrus malul prin formarea unui meandru, afectând astfel total fortificaţia (stratul de locuire a fost spălat). Stratigrafic, în S XXIII/2003 au fost surprinse toate elementele sistemului de apărare caracteristice unei fortificaţii romane. Şanţul apare cu o deschidere de cca. 3 m şi adâncimea (de la nivelul bermei) de 1,50 m. Berma are cca. 0,50 m lăţime, baza valului lucrat din caespites are lăţimea de 4,60m, via sagularis are cca. 1,70 - 2 m lăţime. În profil, dar şi pe fundul secţiunii, apare urma unui murus caespiticius cu lăţimea de cca. 0,80 m de la o baracă (?) sau turn de colţ. Construcţia identificată prin acest perete de 0,80 m lăţime (lucrat din caespites) şi foarte bine surprins pe profilul secţiunii, se află la cca. 6 m în spatele valului lucrat din caespites, iar în interiorul acesteia au fost identificate trei nivelări succesive de podele de lut, care ar aparţine unei faze de costrucţie (locuire în această încăpere, baracă (?) sau turn). Urmează o nivelare masivă cu urme de caespites, iar peste această nivelare a fost identificată o nouă fază de locuire (a doua). Aceleaşi două faze principale de construcţie au fost surprinse şi la amenajarea valului lucrat din caespites precum şi la amenajarea via-ei sagularis. Observaţiile foarte clare de natură stratigrafică făcute, ne dau posibilitatea să admitem fără dubii existenţa cel puţin a două faze de amenajare (reparare) locuire a acestei fortificaţii de pămât a cărei latură de vest are cca. 210-220 m lungime. Verificarea laturii de ESE a fortificaţiei s-a realizat prin urmărirea şanţului, secţionându-l, pornind de la secţiunea S XVI/2002 spre SSE, pe panta terenului şi spre lunca şi firul apei Văii Şoarecelui. Astfel au fost trasate secţiunile S XXIV, S XXV şi S XXIX/2003 la E de S XXIII/2003, aproape de firul apei, pe lunca văii. Dimensiunile secţiunilor: 17 x 1,50 m; 10 x 1,50 m şi 15 x 1,50 m. A fost surpris şanţul numai în S XXIV, chiar pe malul actual al apei, practic şanţul vechii fortificaţii a devenit albia actuală a pârâului Valea Şoarecelui. Traseul şanţului nu continuă pe malul apei (nu apare în S XXV), ci are apoi un duct spre N, fiind identificat în S XXVI, S XXVII, S XXVIII şi S XXIX (dimensiuni: 7 x 1,50 m; 9 x 1 m; 10 x 1 m; 17 x 1,50 m). Aceste secţiuni au surprins traseul curb al şanţului de pe acestă latură de ESE a fortificaţiei. Practic începând de la cca. 140 m S distanţă de la vârful fortificaţiei, acestă latură de E se rotunjeşte şi se închide la cca. 6–8 m S de secţiunea S XXIII în şanţul rectiliniu al laturii de V, care se pare că ajunge până la firul văii. Practic latura sud-estică a fortificaţiei apare mult rotunjită după un traseu (de cca. 30 m) relativ paralel cu firul Văii Şoarecelui, având o formă bine rotunjită după o parte ascuţită spre N spre colţ, fortificaţia are cca. două treimi din suprafaţă pe platoul neted al dealului, iar restul se întinde pe panta accentuată a dealului şi pe lunca dreaptă a văii Şoarecelui. Cu dimensiunile de cca. 220 m lungime şi cu un diametru maxim de cca. 110-120 m, această fortificaţie romană de pământ cu valul lucrat din caespites, închide în interior o suprafaţă de cca. 2 hectare de teren din care 2/3 perfect netede. În zona secţiunilor S XIX, S XX, S XXI şi S XII, în traseul rectiliniu al şanţului fortificaţiei, pe această latură vestică, care este latura spre barbaricum, se observă o oarecare nealiniere a ductului şanţului. Prin secţiunile S XXX/2003 şi S XXXI/2003, trasate între S XIX, respectiv S XX şi S XXI, au fost făcute observaţii clare privind existenţa în acest loc a laturii de V (orientată spre barbaricum) a unei intrări de tip a la chicane. Practic intrarea ar fi amplasată pe latura dinspre barbaricum, în zona de mijloc a pantei, greu accesibile în cazul unui atac. Cercetările viitoare în această zonă vor clarifica tipul şi modul de construcţie al acestei intrări. Intrarea dinspre provincie încă nu a fost identificată. Urmărind traseul rectiliniu al şanţului de pe latura de V a fortificaţiei, acesta atinge firul apei şi urcă perpendicular pe versantul sudic al văii, pe o pantă relativ abruptă, ajugând pe platoul acestui versant sudic al Văii Şoarecelui, la cca. 150-160 m SE de la firul apei şi la cca. 370-380 m de colţul fortificaţiei, de unde începe acest traseu rectiliniu. În acest loc, spre platoul versantului sudic al văii, la 170 m în afara fortificaţiei, a fost trasată secţiunea S XXXIV/2003, cu dimensiunile de 12 x 1,50 m, în care a fost identificat şanţul care ajunge până aici cu acelaşi traseu rectiliniu. În această fază a cercetărilor, din acest punct este dificil de sesizat ce traseu va avea şanţul şi valul. Este posibil ca valul şi şanţul să continue spre V pe zeci sau sute de kilometri, până la Tisa sau se va opri la câţiva kilometri în vârful dealului spre Zalnoc, blocând astel doar valea Crasnei. Sperăm ca cercetările viitoare să clarifice acest aspect. În secţiunile S IX şi S X 2002 au apărut amenajate tot în şanţul şi parţial în valul fortificaţiei locuinţe rectangulare de suprafaţa puţin adâncite, care după materialul ceramic lucrat la roată şi cu mâna aparţin epocii romane sec. III-IV p. Chr. În S XI, în icul şanţului au apărut fragmente ceramice de la un vas roman lucrat cu roata rapidă. Aceste descoperiri de locuinţe de epocă romană amenajate în şanţul fortificaţiei asigură datarea acesteia în epoca romană probabil la începutul sec. II p. Chr. sau pe parcursul sec. II p. Chr. Nu credem că fortificaţia îşi prelungeşte existenţa funcţională şi pe parcursul sec. III p. Chr.(?). Caseta (XXXIII din 2004 cu dimensiunile de 6 x 3 m) deschisă la E de latura estică a S X 2002, a surprins latura estică a locuinţei de epocă romană identificată în această secţiune S X încă din anul 2002. Au apărut materiale ceramice, ce aparţin epocii romane. Materialul ceramic lucrat la roată este foarte corodat de aciditatea solului. Amplasată într-un loc de trecere uşoară, chiar pentru un drum de căruţe, peste "Valea Şoarecelui", pe care îl apără, îl controlează, prin forma sa regulat unghiulară cu şanţul îndreptat împotriva unui duşman ce venea dinspre V, fortificaţia romană de pământ de tip burgus reprezintă credem o poartă de acces dinspre barbaricum spre E spre provincia Dacia. Cercetările anului 2004 au stabilit că latura de V este rectilinie pe toată lungimea cercetată (220 m a fortificaţiei) şi pe alţi 160 – 170 m cât au fost cercetaţi spre S pe versantul opus fortificaţiei. Închiderea rotunjită a laturi estice şi sud-estice au stabilit această formă finală a unei fortificaţii unghiulare romane de pământ amenajată la locul, unde un şanţ şi val de apărare roman îşi schimbă traseul, fortificaţie care închide în interiorul ei cca. 2 ha. de teren. Continuând tot rectiliniu din colţul sudic al fortificaţiei, traversând Valea Şoarecelui şi ajungând pe platoul dealului vecin, cercetările anului viitor vor trebui să verifice, dacă valul şi şanţul continuă spre V şi care va fi lungimea lui finală. Dimensiunile şanţului, modul de construcţie a valului şi şanţului, îşi găsesc analogii în sistemul de fortificaţii romane. Prezenţa şanţului la NV de val în faţa spre V a valului, apărând practic Dacia de un duşman, ce vine din această direcţie, deosebeşte net acestă construcţie şi sistem de fortificaţie de acelaşi tip de fortificaţie val şi şanţ, cunoscute în Panonnia ca aparţinând sarmaţilor3 şi care au şanţul spre E, îndreptat împotriva unui duşman, care ar veni dinspre Dacia. Valul şi şanţul identificat la Supur, este îndreptat împotriva sarmaţilor iazygi sau a altor barbari (daci, dacringi, victoali, asdingi, costoboci sau sarmaţi), care ar dori să ajungă în Dacia, la Porolissum, sau poate acest sistem defensiv a reprezentat o prima frontiera a Daciei din timpul împăratului Traian. Datorită importanţei deosebite a concluziilor istorice, ce vor rezulta la finalul cerectărilor, săpăturile arheologice viitoare sunt obligatorii să fie realizate în continuare până la finalizarea cercetărilor la acest important sistem defensiv roman identificat în barbaricum.