Localitatea Roşiori de Vede este menţionată pentru prima dată într-un document de la sfârşitul secolului al XIV-lea, şi anume "Jurnalul de călătorie" redactat în limba germană de doi pelerini, Peter Sparnau şi Ulrich von Tennstad, care în anul 1385, în timpul domniei lui Radu - tatăl lui Mircea cel Bătrân, trec prin Valahia după un pelerinaj la Ierusalim. Ei intră în Ţara Românească pe la Zimnicea şi menţioneaz...ă în jurnalul lor localităţile prin care trec, printre care şi Roşiori de Vede (Russenart). Până la începutul secolului al XVII-lea moşia Ruşii de Vede face parte din domeniul domnesc. În 1768, printr-un hrisov, cea mai mare parte din vatra oraşului şi întreaga sa moşie sunt închinate de domnie Mănăstirii "Sf. Spiridon Nou" din Bucureşti. În secolul al XVII-lea documentele referitoare la Roşiori de Vede sunt mult mai bogate. Astfel "Istoria Ţării Româneşti", editată de fraţii Tunusli în anul 1774, menţionează că în judeţul Teleorman există un singur oraş - Ruşii de Vede, care are două biserici. În aceeaşi vreme, Friedrich Wilhelm von Bawr, general maior rus de origine germană, publică la Frankfurt-Leipzig memoriile sale în care se referă şi la oraşul Roşiori de Vede (Ruschi Saveda), precizând că este capitala judeţului şi că are patru biserici. Un alt document este harta austriacă întocmită la 1790, unde oraşul (Ruschvede) este prezentat ca având 3 străzi principale, 300 de case şi 4 biserici. La marginea de sud-est a localităţii, în vechea vatră a oraşului Roşiori de Vede, pe strada Depărăţeanu, se afla biserica "Sf. Nicolae". Conform pisaniei, astăzi pierdută, biserica a fost construită în anul 1780 de către "pan biv vel Ion şi pan Radu Butculescu şi zugrăvită în 1800 prin osteneala dumnealui biv treti vistier Marin Butculescu…. în zilele Măriei Sale prea înaltul nostru domn Ioan Alexandru Constandin Moruz voievod, fiind mitropolit prea Sfinţia Sa Kiriu Kir Dosithei". Din biserică se mai păstrau în 1961 doar zidurile, fără tencuială şi spoliate de acoperiş. Urme de pictură se mai puteau observa doar pe pereţii altarului şi pronaosului. În anii ’80 biserica a fost demantelată în întregime. Principalele obiective ale cercetării arheologice au fost stabilirea planimetriei construcţiei şi a stratigrafiei generale, precum şi identificarea cimitirului generat de biserică şi dacă ea a suprapus o biserică mai veche. În acest scop au fost practicate două secţiuni: Secţiunea I a fost trasată pe direcţia E - V, cu dimensiunile 18 x 1 m, dorindu-se a fi cu profilul de nord pe axul bisericii. Deoarece zidurile nu au putut fi identificate exact, secţiunea are o uşoară deviere de la ax. Au fost identificate zidurile de est şi de vest, precum şi alte două ziduri ce compartimentau biserica. Din ziduri se mai păstrează 1 - 4 asize de cărămidă de dimensiunile 24 x 13 x 5 cm, de proastă calitate şi ca urmare friabile, şi fundaţiile din mortar slab. Acestea din urmă au înălţimile de dimensiuni reduse şi forme trapezoidale neregulate, îngustându-se în partea de jos. Aceeaşi formă se poate observa şi la gropile şanţurilor de fundaţie. Zidul de est al bisericii (Z 1) are grosimea de 0,84 m si adâncimea fundaţiei de -0,52 m; zidul care desparte naosul de pronaos (Z 2) are grosimea de 0,58 m iar adâncimea fundaţiei este de numai -0,20 m, ceea ce face explicabilă distrugerea bisericii într-o perioadă mai scurtă de 100 de ani. Un alt zid, a cărui funcţionalitate nu a fost stabilită (Z 3) are grosimea de 0,60 m şi adâncimea fundaţiei de -0,26 m. Zidul de vest al bisericii (Z 4) are grosimea mai mică decât cel al altarului - 0,58 m. Au fost găsite 15 morminte de inhumaţie, în poziţie creştină, cu un inventar relativ sărac, din acestea 4 morminte fiind suprapuse de zidurile bisericii iar altele (aproximativ 17) au fost exhumate şi reinhumate în afara bisericii, lângă altar, ele aflându-se probabil pe traseul şanţurilor de fundare a bisericii. Toate înmormântările din perimetrul bisericii aparţin cimitirului aferent unei biserici mai vechi, al cărei amplasament nu a fost identificat. Un argument în plus este faptul că în profilul secţiunii sunt prezente doar fundurile gropilor aşezate direct pe pământul viu, constituit dintr-o argilă galbenă, cu o consistenţa foarte dură. Acestea sunt căpăcuite cu un strat de pământ de nivelare care conţine mici fragmente de ceramică medievală şi puţin cărbune, şi doar în capătul estic al secţiunii sunt câteva fragmente de chirpic, pigmentul de mortar şi cărămidă fiind corespunzător doar construcţiei de la 1780. Secţiunea II a fost trasată pe direcţia N - S, în partea de nord a bisericii, la 0,50 m de S I, cu dimensiunile de 10,5 x 1,5 m şi cu un martor intermediar de 0,5 m. A fost identificat zidul de nord al bisericii, cu o lăţime de 0,90 m şi două asize de cărămidă prinse în mortar şi parţial zidul ce desparte altarul de naos. Adâncimea fundaţiei este de -0,64 m. Au fost găsite 30 de morminte cu inventar relativ sărac, iar monedele, în mare parte, cu o stare de conservare precară, cea mai veche fiind din 1549. Şi în această secţiune se repeta situaţia din S I, înmormântările etapei anterioare bisericii sunt acoperite cu un pământ de nivelare ca şi în interiorul bisericii, iar gropile cimitirului nou străpung acest nivel. Din cele 45 de morminte cercetate numai 10 au dispus de inventar funerar, care în mod sumar se prezintă astfel: M 5 - cercei şi ac de văl din argint aurit, inel sigilar din argint şi copci; M 11 - inel sigilar din argint format dintr-o verigă de sârmă cu plăcuţă; M 15 - monedă otomană ilizibilă; M 28 - veriga dintr-un inel cu plăcuţă; M 34 - monedă ilizibilă; M 35 - monedă emisă de Ungaria în anul 1549; M 36 - monedă otomană din anul 1698; M 39 - brăţară de sticlă; M 44 - cercei de argint cu pandantivi şi piatră; M 45 - monedă emisă de Ungaria, ilizibilă. Pe baza inventarului funerar reperat se poate constata că cimitirul din arealul bisericii "Sf. Nicolae" din Roşiori de Vede a funcţionat o perioadă îndelungată, el putând fi datat ca limită inferioară, pe baza inelelor formate dintr-o verigă din sârmă şi o plăcuţă circulară, în secolul al XV-lea, cel târziu la începutul secolului al XVI-lea. Cercetările arheologice ulterioare urmează să clarifice planul bisericii, limitele celor două cimitire, şi raportul acestora cu lăcaşul de cult cărora le-au aparţinut.