Nume | Prenume | Rol | Instituție |
---|---|---|---|
Asăvoaie | Costică | responsabil | Institutul de Arheologie, Iaşi |
Dumitroaia | Gheorghe | Complexul Muzeal Judeţean Neamţ | |
Josanu | Vitalie | Complexul Muzeal Judeţean Neamţ |
La cererea beneficiarului şi în baza autorizaţiei nr. 113/2002 emise de Direcţia Arheologie, în vara anului trecut s-a efectuat supravegherea arheologică a lucrărilor de drenaj din incinta Mânăstirii Secu. Mănăstirea Secu, cu hramul "Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul", este ctitoria lui Nestor Ureche, mare vornic – tatăl cronicarului Grigore Ureche – şi a fost ridicată în anul 1602 în proximitatea unui schi...t mai vechi, al lui Zosin. Despre datarea şi importanţa cultural-istorică a Mănăstirii Secu, cunoscută în izvoarele medievale scrise şi sub denumirea de Xeropotam, au existat mai multe preocupări în istoriografia română1, dar până la această dată nu avem prea multe date referitoare la vestigiile arheologice. De-a lungul anilor clădirile din incinta mănăstirii au cunoscut intervenţii repetate. Dintre acestea pot fi amintite construirea unor chilii de către marele logofăt Cehan Racoviţă, la mijlocul veacului al XVII-lea, actualmente dispărute, precum şi unele extinderi la biserica mare. După prefacerile din anii 1812-1818 a urmat tragicul eveniment din 1821. În urma asediului turcesc asupra eteriştilor aflaţi între zidurile mânăstirii2, a avut loc reamenajarea şi ridicarea de chilii între 1821-1825, zugrăvirea catapetesmei în 1833. În 1844 a avut loc un nou incendiu, drept pentru care s-au refăcut din nou chiliile. În 1847 a fost adăugată proscomidia de către ieroschimonahul Calistrat, iar în 1878 s-a reclădit vestmântăria. Reconsiderarea Mănăstirii Secu, ca monument istoric şi cultural, a avut loc între anii 1966-1973, prin restaurarea generală a ansamblului, intervenţie în cadrul căreia s-au marcat şi etapele de construcţie. Lucrările de restaurare au fost însoţite şi de investigaţiile arheologice conduse de către Adrian Bătrâna, care s-au încheiat în 1971, dar care au rămas nepublicate3. Secţiunea trasată în 2002, în vederea orientării canalului colector, a fost săpată pe latura sudică a chiliilor, foarte aproape de zidul cerdacului din faţa depozitului de icoane, până la o adâncime de aproximativ -1,80 m faţă de nivelul actual de călcare. Pe lângă şanţul colector, de aproximativ 20 m lungime şi 0,60 m lăţime, a mai fost trasată o casetă de 2 x 3 m, separată de şanţ de un martor cu lăţimea de 0,50 m. Cu prilejul excavărilor s-a observat că ultima depunere, reprezentând un strat de nivelare, conţine pietre de râu şi fragmente de piatră de carieră, zgură şi fragmente de lemn putred. Sub aceasta se află o nivelare din epoca modernă, relativ compactă, de pământ negru, urmată de un nivel de zgură şi fragmente de lemn carbonizat. Ultimul nivel surprins, în ordinea efectuării săpăturii, conţine mulţi pigmenţi de arsură, care par să provină dintr-un incendiu. Materialul arheologic descoperit în aceste straturi cu ocazia supravegherii arheologice s-a dovedit însă a fi foarte sărac, de o importanţă deosebită fiind doar un depozit de vase de bucătărie, conţinând peste 30 de piese de metal, majoritatea dintre ele aşezate unele în altele. Ţinând cont de stadiul actual al restaurării materialului, nu se poate face decât o clasificare provizorie a acestor obiecte, pe baza metalului din care au fost confecţionate şi a dimensiunilor lor, inscripţiile incizate sau ştanţele constituind eventual alte criterii de clasificare. S-au remarcat cinci tipuri de piese, în care se includ atât cele de cositor, cât şi cele de aramă. Primul tip este reprezentat de cinci platouri de dimensiuni mari (trei cu marginea ruptă, unul păstrat doar pe jumătate şi unul din care s-a păstrat doar fundul). Vasul înjumătăţit şi unul dintre cele trei mai bine conservate au câte un medalion identic pe margine, executate prin presare. Două dintre cele trei piese cu marginea ruptă păstrează trei steme ştanţate, dispuse triunghiular; unul dintre scuturile heraldice reprezintă trei turnuri cu poartă, ce par a indica stema Clujului4, iar celelalte două – unul cu un vultur monocefal încoronat şi altul cu stema Moldovei – necesită o cercetare mai atentă, atât în privinţa analogiilor, cât şi în cazul interpretării "compoziţiei" ansamblului. Toate piesele primei categorii au câte un ? zgâriat pe fund. În ceea ce priveşte dimensiunile celei mai mari piese, diametrul este de 43 cm, diametrul fundului de 22 cm, iar înălţimea de 5 cm. În categoria a doua se încadrează opt piese, în stare de conservare precară (doar 3 vase prezintă defecţiuni nesemnificative), pe care nu am observat deocamdată inscripţii sau mărci de identificare. Singurele elemente decorative constituie două linii incizate pe margine şi două cercuri care marchează centrul fundului. Cea mai mare piesă are diametrul de aproximativ 30 cm, înălţimea de 3,20 cm şi lăţimea marginii de 5 cm. Categoria a treia conţine nouă vase aproape întregi şi un fragment dintr-o altă piesă. Artefactele sunt rupte marginal şi au centrul marcat cu două cercuri. Toate piesele au zgâriate numele ?????????? ?????Y, pe spatele marginii. Dimensiuni maxime: diametrul - 28,50 cm, diametrul fundului - 9,50 cm, înălţimea - 3,80 cm, lăţimea marginii - 5 cm. Categoria a patra numără cinci piese de aramă, foarte bine păstrate, "curate" în privinţa diverselor tipuri de informaţii istorice, dacă se face abstracţie de litera ?, aflată şi pe materialele din prima categorie. Dimensiuni maxime: buza - 27,90 cm, fundul - 14,0 cm, înălţimea - 5 cm, lăţimea marginii - 3,50 cm. Ultimul tip conţine patru cratiţe de aramă, de diferite dimensiuni. Obiectele de acest gen, deşi au fost ignorate în bună măsură de către arheologi, pot furniza unele informaţii suplimentare cu privire la comunităţile din zonă de la sfârşitul evului mediu. Datorită mărcilor prezente pe unele piese se pot deduce atelierul de producţie şi datarea pe care o apreciem a fi cea de-a II-a jumătate a secolului al XVIII-lea. De asemenea, faptul că au fost găsite în contextul arătat mai sus oferă indicii asupra valorii care le era conferită în epocă unor astfel de piese şi care constituiau obiectul unei acţiuni de tezaurizare, protejate în vremuri de restrişte. Numărul şi tipul pieselor descoperite la Mănăstirea Secu ar putea sugera existenţa în zonă a unui inventar de astfel de piese mult mai bogat şi diversificat. Din acest punct de vedere, şi nu numai, se impune extinderea investigaţiei arheologice de la o simplă supraveghere, la săpătură sistematică.
1. Melchisedec, Notiţe istorice şi arheologice adunate de la 48 monastiri şi biserici antice din Moldova, Bucureşti, 1885, p. 12-28; N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, fasc. I, Bucureşti, 1905-1908, p. 29-37; N. Creţulescu, Inscripţiile sf. mănăstiri Neamţu şi Secul, în Arhiva, XX, 1909, Iaşi, p. 87-90, 233-239; Gh. Balş, Bisericile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea, Bucureşti, 1933, p. 21-24, 310; Dionisie Udrişteanu, Mănăstirea Secu. Mărturii documentare culese de la Arhivele Statului Bucureşti, Cernica, 1941, p. 3; Al. Gonţa, Un aşezământ de cultură de la Alexandru Lăpuşneanu pe Valea Secului înainte de ctitoria lui Nestor Ureche: schitul lui Zosin, Mitropolia Moldovei 38, 1962, nr. 9-12, p. 694-712; Gh. Balş, Mănăstirea Secu, Ed, Meridiane, Bucureşti, 1966; N. Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova, Bucureşti, 1974, p. 750-753, 822; M. Ciolan, Mănăstirea Secu, Iaşi, 1987, p. 30.