Aşezarea fortificată de la Cotu Copălău, situată pe moşia satului medieval dispărut Jorovlea, este amplasată la marginea abruptului existent între Podişul Sucevei şi Câmpia Moldovei şi asigura supravegherea unei întinse zone expusă raidurilor populaţiilor intruzive. Sondajele arheologice efectuate aici în 1985, 1988 şi 1990 au permis identificarea a două faze de construcţie a fortificaţiei. Săpăturile din inci...nta cetăţii au descoperit şi două locuinţe de suprafaţă, cu mult material ceramic, semn al unei locuiri intense1. Acest fapt ne-a determinat să reluăm săpăturile, având în vedere şi faptul că singurul loc în care se pot efectua cercetările arheologice este o poiană, în care se practică agricultura, existând pericolul real de a se distruge total resturile de locuire umană existente aici. Din aceste motive, săpăturile întreprinse au avut ca scop localizarea şi dezvelirea locuinţelor din perimetrul restrâns al poienii din zona împădurită a cetăţii şi obţinerea unor date referitoare la modul de construcţie al acestora, intensitatea locuirii ca şi a unor elemente de datare mai exacte, funcţie de materialul arheologic descoperit. Efectuarea săpăturilor propriu-zise a constat în 17 secţiuni (marcate de la 6 la 22) şi casete cu o suprafaţă totală de 900 m2, prin care s-au excavat 630 m3, secţiuni plasate în partea de S a fortificaţiei, lângă valul şi şanţul de apărare. S-au descoperit opt locuinţe de suprafaţă şi una semiîngropată (L9), cu o suprafaţă totală de circa 220 m2. Stratigrafia aşezării este relativ simplă, constând dintr-un singur nivel de locuire, de culoare cenuşie, sub un strat arabil foarte subţire. Singura diferenţă de culoare este dată de umplutura locuinţelor, care se prezintă de regulă, sub forma unui sol negru, compact. Terenul fiind în pantă uşoară, s-a constatat creşterea grosimii stratului de cultură pe panta sudică a aşezării. Executarea secţiunilor, în zone impuse de către spaţiul limitat înconjurat de pădure, cu lungimi cuprinse între 13 şi 47 m a permis dezvelirea pe traseul lor a opt locuinţe de formă dreptunghiulară, cu dimensiuni în jurul a 3,5-4/7-9 m, precum şi a unei locuinţe circulare semiîngropate, cu diametrul de 5,16 m, cu adâncimea maximă de la nivelul de călcare antic de 0,45 m. Forma şi dimensiunile locuinţelor au putut fi stabilite, în lipsa urmelor de pari, prin masa de lutuială arsă păstrată, ca şi a resturilor ceramice, a pietrelor, oaselor şi arsurilor provenind de la incendierea acestora, care se întindeau, de regulă, pe întreaga suprafaţă a locuinţelor. Nu s-au putut identifica urme de pari, în mod surprinzător, nici în locuinţa 9, ceea ce presupune o modalitate de construire aparte. Afectarea de către lucrările agricole nu a permis decât identificarea câtorva din resturile de vatră, de regulă aflate direct pe sol, cu probabilitate unele fiind pietrare sau având lutuială. În cele 17 secţiuni şi nouă locuinţe cercetate în campania din anul 2003 s-a descoperit un variat material arheologic în care predomină ceramica reprezentată de peste 7300 de fragmente şi numai de câteva vase întregibile. Din această cauză prelucrarea statistică a frecvenţei formelor ceramice şi asocierea cu decorul lor specific întâmpină unele dificultăţi. Ca în toate aşezările fortificate din spaţiul est-carpatic s-au putut deosebi mai multe categorii: ceramica lucrată cu mâna şi cu roata, la aceste specii adăugându-se ceramica grecească de import. Ceramica lucrată cu mâna, preponderentă cantitativ, a fost confecţionată din sorturi diferite de pastă şi prin tehnici deosebite de ardere. O primă categorie o reprezintă pasta poroasă care avea ca degresant cioburi pisate şi microprundişuri. Vasele realizate dintr-o astfel de pastă au fost arse diferit, în consecinţă ele au culori variate: cărămizii spre brun-deschis pe ambele feţe, cele mai numeroase, dar apar şi vase care au culori mai închise până la cele negre sau cele cu faţa exterioară neagră şi cea interioară cărămizie. Ca forme, dintr-o astfel de pastă s-au modelat vase bitronconice, vase în formă de clopot şi vase borcan, acestea reprezentând peste 60% din ceramica găsită la Cotu-Copălău. Mult mai rar acest gen de pastă s-a utilizat în modelarea castroanelor şi cănilor. Menţionăm că şi tipsiile, cu o frecvenţă apreciabilă (3%), s-au realizat tot dintr-o astfel de pastă. Decorul specific al formelor menţionate mai sus constă, în ordinea frecvenţei lui, din brâul alveolar însoţit uneori de proeminenţe, din proeminenţe simple dispuse pe umărul vaselor, din brâul continuu, butoni rotunzi, şiruri de alveole şi rar, din brâul crestat. Ceramica fină cu un degresant mai mărunt are suprafeţele lustruite, de cele mai multe ori acoperite cu angobă. Ca forme specifice acestei categorii menţionăm castroanele, străchinile şi cănile. Predomină castroanele invazate (20% dintre formele individualizate), cele cu marginea dreaptă şi evazată fiind rare. Între căni (10%) se găsesc exemplare cu toarta supraînălţată, toartele fiind cu secţiunea rotundă sau rectangulară, uneori şi în bandă lată. Tot acestei categorii de pastă îi aparţin şi câteva fragmente de fructiere. Menţionăm că s-au identificat şi imitaţii, mai mult sau mai puţin reuşite, după forme greceşti a căror frecvenţă (aproximativ 1,5% din formele identificate) este apreciabilă, fiind reprezentate exclusiv de imitaţii de lekane. Ceramica lucrată cu roata cuprinde un procent de numai 1% din totalul descoperirilor. În general, fragmentele sunt mici şi greu de încadrat tipologic. Majoritatea fragmentelor sunt din pastă cenuşie, dar s-au găsit câteva cărămizii şi chiar negre. Predomină ca forme castroanele invazate şi în al doilea rând cănile, unele vase având fundul inelar, sunt forme locale care derivă din cele lucrate cu mâna. Ceramica de import, ceva peste 1% din total, este reprezentată, în principal, de fragmente de amfore care, în ordinea frecvenţei, provin din Sinope, Thassos, Kios, Rhodos, Mende şi Heracleea Pontica2. Şi în săpăturile din anii anteriori au apărut astfel de fragmente de amfore, între care şi fragmente din oraşul calcidian Mende. Prin numărul de fragmente se poate remarca faptul că centrele sud-pontice (Sinope şi Heracleea Pontica) au fost foarte active. Alături de materialul amforistic în S 13 s-au mai găsit şi două fragmente mici de kantaros cu firnis negru care pot fi datate în sec. IV a.Chr., dar fără a putea face alte precizări. În general, materialul fiind fragmentat excesiv, nu oferă, din păcate, încadrări cronologice mai precise. Dintre obiectele de lut ars menţionăm că s-au găsit numeroase fusaiole, o figurină antropomorfă ca şi două fragmente de creuzete. Între materialele descoperite menţionăm, de asemenea, o brăţară de fier cu secţiunea rotundă, de tipul celor cu capetele îngroşate şi deschise, ca şi două vârfuri de săgeţi din bronz, de formă piramidală, cu trei aripioare şi dulie scurtă, fără spin. După noua cronologie a antichităţilor scitice aceste săgeţi pot fi datate în limitele secolului al V-lea a. Chr. Toate materialele menţionate mai sus se află în curs de restaurare la MJ Botoşani. Succinta prezentare a materialului ceramic cu analogii în toate vestigiile din spaţiul carpato-nistrian încadrează îndeosebi aşezarea fortificată de la Cotu-Copălău în sec. IV-III a. Chr., dar începuturile ei par a fi mai vechi. În acest sens aducem în discuţie cele mai timpurii forme ceramice care eventual pot fi datate. Între materialele ceramice câteva cer o datare mai timpurie. Menţionăm că este vorba de două fragmente de vase cu profilul drept, cu brâuri alveolare sub buze, combinate cu perforaţii plasate sub acestea, ornamente aşa-zise de tip scitic. Alte câteva fragmente au crestături pe buze sau brâuri alveolare sub acestea, ori proeminenţe mari, rectangulare. În fine, am deosebit două străchini cu buzele tăiate drept, ornamentate cu brâie scurte, în relief. Subliniem că tot acest material este redus cantitativ. O serie de cercetători leagă formele şi ornamentele mai sus pomenite de moşteniri din Hallstatt-ul târziu, ca dovadă fiind şi cele cu decor de tip scitic3. De fapt, nu dispunem de criterii sigure de departajare a ceramicii getice care ar putea fi atribuită celei de a doua jumătăţi a secolului al V-lea de cea pe care o datăm în secolul al IV-lea. În această situaţie, ţinând cont şi de prezenţa celor doua vârfuri de săgeţi, datate în secolul al V-lea, putem presupune că începutul aşezării fortificate de la Cotu-Copălău poate fi plasat în sec. V a. Chr., cel mai târziu la mijlocul lui, subliniind că vieţuirea cea mai intensă aparţine secolelor IV-III a. Chr. Nu avem, în schimb, nici un fel de materiale care să indice încetarea locuirii produsă cândva spre sfârşitul secolului al III-lea a. Chr. ca şi în cazul majorităţii aşezărilor fortificate din spaţiul est-carpatic. Am sublinia un fapt caracteristic aşezării fortificate de la Cotu-Copălău. Într-o suprafaţă de numai cu ceva peste 1000 m2 săpată în interiorul fortificaţiei s-au dezvelit 11 locuinţe. Deşi calculele matematice, având în vedere eşantionul nostru statistic redus, nu sunt totdeauna revelatoare, ne putem pune totuşi întrebarea, câte complexe de acest gen ar putea să fi fost într-o suprafaţă de 70.000 m2, cât cuprinde întreaga incintă? În acest sens, trebuie să aducem în discuţie şi o altă situaţie. După dispunerea în grupuri a mai multor locuinţe în planul general al săpăturii, cum este cazul cu L1 si L2 sau cu L5-L9, putem presupune că ele nu sunt contemporane. Cum încadrarea cronologică a formelor ceramice (materialul arheologic cel mai abundent sau chiar unicul), în stadiul actual al cunoştinţelor noastre este încă nesatisfăcător, precizările de acest gen nu sunt încă posibile, nedispunând de elemente certe pentru o stratigrafie orizontală. Deci densitatea de locuire este relativă, având în vedere parcursul întregii existenţe a aşezării de aproape trei secole. Aşezarea getică fortificată de la Cotu-Copălău se înscrie în seria celor de tip "pinten barat", cu o suprafaţă medie şi o existenţă încadrată între sec. III a. Chr., fiind asemănătoare cu alte situri de acest fel din Moldova. Cercetarea acestui obiectiv, având în vedere abundenţa materialului ceramic şi rezultatele obţinute până la această dată, propunem să fie continuată pentru o mai bună cunoaştere a acestui gen de monumente de mare importanţă în cadrul civilizaţiei getice.