În perioada 24-28 mai 2004 a fost efectuată supraveghere arheologică în interiorul curţii castelului Bánffy din Bonţida, unde se desfăşurau lucrări de aducţiune a unei conducte de gaz. În perioada 19–30 iulie au avut loc săpături arheologice care au urmărit clarificarea situaţiei sistemului de intrare în fortificaţia de la sfârşitul sec. al XVII-lea. Şanţul conductei pentru gaz a fost proiectat să intre pe po...arta principală şi să continue pe un traseu care să conducă alimentarea cu gaz la corpul bucătăriilor. Şanţul a avut dimensiunile de 0,4 m lăţime şi 0,9 m adâncime. În punctele în care interesul arheologic a cerut-o, lărgimea şi adâncimea şanţului au fost mărite în aşa fel încât să permită observarea unor detalii relevante. Curtea I. Sub nivelul de călcare actual se observă mai multe nivelări cu pietriş de râu şi moloz mărunt. La cca. 8 m de poartă, spre curtea interioară, nivelul de călcare actual se află la –0,53 V. Nivelul de călcare amenajat din pietriş de râu şi argilă galbenă surprins în secţiunile din zona manejului este prezent şi în curtea interioară la cota –0,8 V (la partea superioară), şi are o grosime de 0,1-0,14 m. Nivelul acesta, în formă de pietriş amestecat cu argilă galbenă, foarte tasat, se poate urmări pe o distanţă de cca. 20 m de la poarta principală. În continuare, stratul conţine tot pietriş de râu din care lipseşte însă argila galbenă. În ce priveşte plasarea cronologică a acestui nivel, considerăm în acest stadiu al cercetărilor că el se leagă de prima fază de funcţionare a grajdurilor în forma actuală. Sub nivelul de pietriş de râu cu argilă se constată umpluturi amestecate cu pământ negru. La partea de sus a acestora domină pietrişul după care amestecul devine mai puţin compact, în masa acestuia apărând rar şi fragmente de cărămidă. În dreptul intrării principale a grajdurilor nivelul de călcare actual se află la –0,51 V iar nivelul cu pietriş şi argilă la –0,75 V. În acest loc umplutura amestecată începe la –1,03 V, nivelul amenajat cu pietriş fiind mult mai gros. Începând de la 28,5 m de la poartă, sub nivelul de călcare cu pietriş de râu, deasupra umpluturii amestecate, apare un strat subţire de mortar curat alb-gălbui care se întinde uniform pe suprafaţă (legat probabil de faza construcţiei fortificaţiei iniţiale). La 35 m de la poartă apare un strat nou deasupra nivelului cu pietriş mărunt şi pământ, care reprezintă urma în pământ a unei reparaţii sau demolări la prima fortificaţie de zid. Pe măsură ce ne apropiem de corpul III toate aceste nivele urmăresc o pantă ascendentă, pentru ca înainte cu 2 m de zidul ruinat să fie tăiate de o groapă. Zidurile clădirii ruinate au fost realizate din blocuri mari de tuf vulcanic şi gresie, de culoare gri-gălbuie. La partea de sus a ruinei, pe o adâncime de cca. 0,15-0,2 m, piatra se desface şi clivează în bucăţele mici, semn că această zonă a funcţionat cel puţin o perioadă deasupra limitei îngheţului. Deasupra zidului se înregistrează o singură umplere cu pământ negru curat cu rar pietriş, care se pare că a umplut groapa de demolare şi denivelările rezultate în această zonă în urma dezafectării corpului porţii. Limita demolării zidului de E este la cca. –1,17 m V şi este demolat oblic, în timp ce zidul de V este demolat până la –0,9 V. Curtea a II-a În curtea a II-a stratigrafia este complet diferită, înregistrându-se mai multe nivele de amenajare a curţii. Între distanţele de 86,85 m şi 87,45 m de la poartă se înregistrează un zid care intersectează perpendicular şanţul pentru gaz. Acesta aparţine unor anexe care au fost atinse parţial în săpăturile din anul 2000. Pe latura de E a acestui zid se observă o groapă de cca. 2 m lărgime, din care s-au recuperat numeroase materiale aparţinând sec. XVII-XVIII. Putem aminti aici ochiuri de geam din sticlă albă transparentă, vase ceramice cu pereţi subţiri arse oxidant, cu decor din linii albe şi valuri la exterior. De asemenea au apărut fragmente de cahle oale nesmălţuite cu marginile simple şi cahle plăci databile în sec. XVII-XVIII. Între 95,5 şi 99 m de la poartă se observă o zonă foarte pietroasă cu foarte multe aşchii de piatră. Nu s-au putut delimita marginile unui eventual zid, concluzia fiind că este vorba de o groapă de demolare. Stratigrafia zonei a fost surprinsă clar şi analizată cu ocazia campaniei arheologice din anul 2000 când s-a cercetat zona corpului bucătăriilor. Şanţul are o adâncime maximă de -0,8 m şi a tăiat mai multe nivele de umpluturi. La 14,8 m de la colţul de NE apare un zid superficial (-0,52 m de la nivelul de călcare actual) din care s-au păstrat doar ultimele două asize. Zidul este realizat din piatră legată cu mortar de var şi nisip de calitate slabă. Mortarul gri alburiu conţine mult nisip iar varul este complet dizolvat în masa compusului. Are o grosime de 0,7 m şi aparţine unor structuri pe care le-am denumit anexe, care au fost surprinse parţial în anul 2000 şi despre care nu putem preciza deocamdată mai mult decât conţinea documentaţia respectivă. Campania din luna iulie a urmărit clarificarea situaţiei spaţiului dintre corpul I şi corpul III, unde este documentată o poartă deasupra căreia se afla un turn. Pentru surprinderea exactă a structurilor zidite au fost executate două secţiuni lungi, dispuse perpendicular. S.28 a fost trasată perpendicular pe linia ce uneşte colţurile de E ale corpului I, respectiv III, la o distanţă de 14 m de la colţul de SE al corpului I. Săpătura a dezvelit fundaţiile de E şi de V ale construcţiei care închidea altădată în acest loc perimetrul fortificaţiei. Zidurile au o grosime ce variază în jurul a 2,1 m, cu o mică diferenţă de 0,08 m între zidul exterior şi cel interior. Secţiunea a surprins longitudinal unul din zidurile de compartimentare în care, aprox. central, se poate vedea ambrazura unei uşi cămăşuită la interior cu cărămidă. În ultima fază de funcţionare această uşă a fost zidită, interiorul ei fiind umplut cu o zidărie precară. Pe faţada de E, în profilul de N al secţiunii, a fost surprins parţial un picior de zidărie cu fundare superficială care se adosează zidului de E. Foarte probabil acesta avea rolul de a susţine o structură uşoară care decora faţada (stâlp sau coloană), amplasată după terminarea construcţiei principale. Stratigrafia relevă faptul că deşi zidul exterior are o fundaţie evazată, în faţa lui (cel puţin în acest loc) nu s-au surprins limitele unui şanţ de apărare. Lângă zid nu se poate distinge o bermă şi până la distanţa de 5 m de la zid nu se observă o eventuală limită a şanţului. Această observaţie ar putea fi schimbată dacă şanţul a avut o lărgime mai mare de 5 m şi, în această zonă, marginea lui se afla chiar lângă zid. Secţiunea 30 a fost plasată perpendicular pe secţiunea 28, aceasta urmărind să surprindă eventualele compartimentări interioare ale structurilor dispărute. Secţiunea a avut 2 m lăţime şi va trebui prelungită spre S în campaniile viitoare pentru a identifica modul de compartimentare a întregului ansamblu dispărut. Săpătura a dezvelit ruinele a două încăperi care au fost numerotate în ordinea descoperirii: încăperea 1 este plasată spre partea centrală a ansamblului dispărut, în timp ce încăperea 2 se află imediat lângă actualul corp I. Cele două încăperi sunt rămăşiţele unor beciuri sau demisoluri adânci. Încăperea 1 este plasată între zidurile groase de 2,1 m (cele exterioare) şi două ziduri de compartimentare dintre care doar unul a putut fi măsurat (2,9 m). Încăperea 2 este o pivniţă de suprafaţă mare, care a fost boltită cu un sistem care se sprijinea pe un stâlp central. Pe fundaţia corpului I nu se poate distinge nici o urmă a unei eventuale boltiri. Dacă punem în calcul şi faptul că stâlpul (care foarte probabil a fost central) este mai aproape cu 0,4 m de fundaţia corpului I decât de zidul de compartimentare, atunci putem să ne gândim că în momentul ridicării edificiului actual peretele vechi a fost cămăşuit. În acest loc este păstrat destul de bine placajul din piatră de calcar care a fost montat în sec. XIX pe toată lungimea soclului. Stratigrafia interioară relevă faptul că nivelul de călcare nu a fost amenajat deosebit, fiind din lut tasat care nu prezintă urme de folosire intensă. Materialul arheologic descoperit la acest nivel este foarte sărac constituit din câteva fragmente ceramice din sec. XVIII-XIX. Secţiunea 29 a fost făcută în interiorul grajdului, la colţul de SE, lângă ultimul stâlp pe acea parte. Scopul acestui sondaj a fost stabilirea condiţiilor de fundare a stâlpilor construcţiei actuale. Nivelul de călcare actual este amenajat cu o şapă de beton foarte precară de grosime variabilă (0,03-0,07 m). Sub aceasta au fost turnate fundaţii de beton adânci de cca. 0,3 m (de la actualul nivel de călcare), orientate pe direcţiile N-S şi E-V, în care sunt prinşi stâlpi din ţeavă de fier pătrată (lungime = 0,05 m). Aceste amenajări aparţin perioadei de funcţionare a grajdului în sec XX. În suprafaţa cercetată a apărut imediat sub nivelul de călcare actual o pardoseală de cărămidă care probabil delimita un perimetru în colţul de SE al grajdului. Cărămida are dimensiunile de 0,31x0,05x0,16 m şi în cea mai mare parte este înnegrită de la pământul negru cu material organic descompus aflat deasupra. Fundaţia stâlpului este realizată din piatră legată cu mult mortar de var turnat în şanţ. Spre E fundaţia are un decroş lat de 0,3 m, iar spre S un decroş de 0,16 m. Secţiunea 31 a fost trasată la 4 m lateral V de la ancadramentul de piatră al intrării principale în grajduri. A avut suprafaţa de 1x2 m, fiind făcută cu scopul de a determina în acest loc condiţiile de fundare pentru clădirea grajdurilor. Fundaţia grajdului este construită înecată în şanţ cu mult mortar. Materialele folosite sunt piatra de mari dimensiuni aşezată în asize neregulate printre care intră multe aşchii de piatră şi fragmente de cărămizi folosite cu rol de egalizare. Mortarul este fin cu rare pietricele, combinat cu mult var complet dizolvat în masa compoziţiei. Are aspect gri gălbui. Materialele arheologice descoperite în sondajele din campania 2004 aparţin în majoritate sec. XV-XIX, excepţie făcând câteva fragmente ceramice preistorice descoperite în Secţiunea 28, la interiorul fortificaţiei. Ca şi în campaniile anterioare, predominante sunt fragmentele ceramice databile în sec. XV-XVII, aparţinând unor vase de uz comun de dimensiuni diferite, formele principale fiind oalele borcan cu sau fără toartă şi capacele. Ceramica de acest tip este de calitate bună, cu pereţi subţiri din pastă bine omogenizată, şi fără excepţie a fost arsă în mediu oxidant. Aprox. 20% din vase au fost smălţuite în interior cu smalţuri verzi şi galben – maronii, iar 10% au fost decorate în exterior cu motive geometrice realizate cu vopsea albă. Destul de frecvente sunt şi fragmentele de cahle databile în sec. al XVII-lea, din tipurile specifice acestei perioade. Formele principale sunt cahlele plăci cu picior scurt pentru fixare, respectiv cahlele de soclu cu profil format dintr-o scotie şi o cavetă. Cahlele plăci sunt decorate aproape fără excepţie cu motive vegetal-geometrice de tip tapet, iar faţa lor vizibilă poate fi simplă, acoperită cu un strat alb de angobă sau cu smalţ de culoare verde sau galben maroniu. Cahlele de soclu nu sunt decorate, iar părţile vizibile sunt simple sau acoperite cu un strat subţire de angobă.