Cercetările arheologice din sectorul CI de la Tropaeum Traiani (aflat la aproximativ 50 m distanţă S de basilica forensis) din campaniile anilor 2008-2009 şi-au propus continuarea cercetării ansamblului de locuire romano-bizantină târzie din zona de S a cetăţii. În cursul campaniei din anul 2008 au fost finalizate săpăturile din secţiunile Cs12, Cs13 şi Cs14 cu dimensiunile de 15 x 3 m. Adâncimea la care s-a a...juns este cuprinsă între 1,30 şi 1,50 m, existând şi o cădere de nivel destul de importantă de la un capăt la altul al secţiunilor, de 0,25 m din cauza pantei accentuate. În perimetrele lor, după un foarte subţire nivel vegetal (0,10 m) a fost degajat un amplu nivel de dărâmătură (de aproximativ 0,90/1 m), compus din foarte multă cenuşă, sticlă topită, material litic fragmentar, bucăţi mai mari sau mai mici de chirpic, ţigle, olane, sfărâmături de cărămizi, dar şi fragmente ceramice. S-a remarcat individualizarea unui important edificiu, orientat N - S, fără ca latura de N a acestuia să fie încă descoperită. Lăţimea acestuia este de 9,50/9,60 m, iar lungimea actuală este de 10,50 m. Latura de E este bine păstrată şi este realizată în tehnica opus mixtum şi a fost surprinsă pe o lungime de 7 m, iar înălţimea sa este de 1,30 m. Blochetele de calcar tăiate neregulat sunt de dimensiuni mici şi mijlocii, fiind legate cu pământ negricios. Latura de S este şi aceasta bine păstrată pe o lungime de 9,50 m şi o lăţime de 1,20 m, fiind realizată în aceeaşi tehnică opus mixtum. De aceasta, în Cs12, este adosat în capătul de E un alt zid foarte asemănător ca tip de construcţie, având o lăţime tot de 1,20 m. Latura de V este mult mai slab păstrată (pe o lungime de 7 m şi o lăţime de 1,40 m), puternic demantelată restul zidului fiind probabil lucrat în aceeaşi tehnică. Singurul loc mai bine păstrat se păstrează în secţiunea Cs12, la locul de îmbinare în unghi drept cu latura de S. În interiorul clădirii, în colţul de SV, am identificat o mică cămăruţă (cu dimensiunile de 1,5 x 1 m), creată probabil pentru depozitarea anumitor materiale sau produse, apoi o curte interioară (atrium) cu dimensiunile aproximative de 7 m în lungime şi 5 m în lăţime. În interiorul acesteia au fost descoperite două baze de coloană din calcar (dintre care una pe loc - Cs13, cea de a doua semirăsturnată - Cs14), acestea cu diametrul tamburului superior de 0,45 m, un capitel din calcar (Cs12) şi patru fusuri de coloană sparte tot din calcar (Cs13 şi Cs14). Atrium-ul prezintă un pavaj realizat din dale mari şi mijlocii din calcar, tăiate regulat (mai ales în Cs13) dar şi neregulat (mai ales în Cs 14), îmbinate cu mortar. Pe pavaj, spre partea sa de E, a apărut un folles extrem de distrus (şi foarte puternic incendiat) care, totuşi, ar putea să aparţină lui Iustin al II-lea (fără a mai putea preciza de data aceasta monetăria şi anul de emitere). Remarcăm şi descoperirea pe acelaşi pavaj (Cs 13) a două opaiţe fragmentare databile în sec. V-VI (a doua sa jumătate) p.Chr. În apropierea laturii de V şi paralel cu aceasta apare un posibil canal (lat de 0,45 m) delimitat spre curte de o bordură şi latura de V şi N a edificiului pe o lungime de aproximativ 5 m (paralelă cu latura de V) şi o lăţime de aproximativ 3,5 m (paralel cu latura de N). Revenind la monedă, descoperirea acesteia ar sugera o posibilă locuire a clădirii măcar până în finalul perioadei lui Iustin al II-lea (maxim 578 p.Chr.), sau, de ce nu, poate chiar mai târziu până la invazia avară din 586 p.Chr., fiind de altfel singurul indiciu cert de datare. Rămânerea în perioadă romano-bizantină în circulaţie a unor sau a unei monede încă aproximativ 10 ani după decesul împăratului (sau chiar mai târziu în anumite cazuri) este un fapt banal, des atestat în lumea imperială rurală şi chiar urbană. Edificiul pare să fi deţinut până în acest moment al cercetării cinci intrări, dintre care una pe latura de E (cu o lăţime de minim 0,80 m, care prezintă şi aspectul unui scurt pasaj), două pe latura de V (una largă cu o lăţime de 1,90 m şi o a doua cu 1 m, una pe latura de S şi probabil una pe latura de N (cu o lăţime de 1 m). Aceasta din urmă rămâne de verificat dacă nu cumva ceea ce am găsit în acest moment nu reprezintă de fapt o trecere spre un alt compartiment al edificiului, spre N. De altfel nu am surprins încă latura de N a construcţiei şi de asemenea nici capetele dinspre aceeaşi direcţie geografică ale laturilor de E şi V. Cea de pe latura de S (de aproximativ 2 m lăţime) pare a fi fost la un moment dat blocată rudimentar din raţiuni care, până în acest moment, până nu deschidem mai larg aria locuinţelor, nu o putem explica. Acest fapt pare a se fi petrecut posibil în ultima sa fază de locuire. Cu excepţia celor de S şi eventual de N, celelalte intrări prezintă trepte spre exterior (păstrate sub forma unor lespezi de calcar fie două, fie trei) care dădeau probabil în stradele, dar neidentificabile faptic în teren. Remarcăm pe latura de E o cameră cu lungimea de aproximativ 6 m şi lăţimea de 2 m care prezintă o podea lutuită de culoare galben-cenuşie. Zidul care închide pe interior această cameră este realizat ulterior dării în folosinţă edificiului, fiind adosat perpendicular pe zidul de compartimentare dinspre N. Deoarece în componenţa sa se observă prezenţa în partea superioară a unor blochete mai mari de piatră, iar în cea inferioară bucăţi mai mici din acelaşi material. De asemenea remarcăm refolosirea a două baze de coloane în acest zid apărute în Cs 13 şi în Cs 14. Aceeaşi refacere pare a fi fost observată şi în colţul de SV al construcţiei, la punctul de îmbinare între latura de S şi cea de V unde apar pe lângă blocuri mai mici de piatră şi bucăţi de lipitură cu lut, chirpic şi ţigle sparte, totul îmbinat şi tasat cu pământ. Pe suprafaţa podelei din încăpere, în imediata apropiere a zidului de compartimentare, a fost descoperit un folles de la Iustinian, emis la Thessalonik în anii XX/XXI de domnie, adică 563-564 p.Chr. Şi acest fapt este un argument în favoarea realizării compartimentării menţionate şi a reparaţiilor la zidurile exterioare în perioada respectivului împărat, confirmându-se încă odată activitatea constructivă şi reparatorie desfăşurată în prima jumătate a secolului al VI-lea. Între această cameră şi curtea interioară se făcea legătura printr-o intrare orientată spre E - V de la care se mai păstrează un prag. Revenind la ampla dărâmătură constatată deja, putem presupune realizarea părţii superioare a edificiului din structuri de chirpic, iar acoperişul pare să fi avut o structură de lemn învelită cu olane. Ca material ceramic, majoritar spre absolut, menţionăm fragmente de amfore cu striuri mărunte şi uşor ondulate, specifice secolelor V-VI p.Chr. Obiectivul central al campaniei din anul 2009 l-a reprezentat înlăturarea a doi martori aflaţi între carourile Cs13 şi Cs14 cu scopul de a avea o imagine de ansamblu a complexului descoperit în anii anteriori. Cu acest prilej a fost descoperit (ca şi în restul săpăturii) un amplu nivel de dărâmătură compus din foarte multă cenuşă, sticlă topită, material litic fragmentar, bucăţi mai mari sau mai mici de chirpic, ţigle, olane, sfărâmături de cărămizi, dar şi fragmente ceramice. Pe lângă descoperirea în anul anterior pe acelaşi pavaj (în Cs13) a două opaiţe fragmentare databile în sec. V-VI (a doua sa jumătate) p.Chr, remarcăm alte şase (dintre care doar unul întreg), datate în aceeaşi perioadă. Mai adăugăm un alt folles ce aparţine tot lui Iustin al II-lea, plus un fus şi trei baze de coloană. Se remarcă prin extinderea Cs14 cu 1 m, pe întreaga sa lungime, apariţia unei probabile stradele, realizată din blocuri mijlocii de piatră, neregulate, foarte bine fasonate şi îmbinate care ar putea conduce spre ieşirea/intrarea de pe probabila latură nordică. Totodată această stradelă ar putea intersecta, perpendicular, via secundaris aflată la o distanţă de aproximativ 10 m. Din capătul de NV a laturii de V a clădirii s-a individualizat un zid fragmentar, realizat din piatră bine fasonată, legat cu pământ. Păstrat pe o lungime de 1,40 m şi cu o lăţime de 0,70 m, zidul pare a fi fost demantelat puternic la o dată necunoscută. Descoperirea sa poate sugera eventual identificarea în cadrul campaniilor următoare a unor camere anexă, probabil destinate păstrării unor produse necesare vieţii cotidiene. Ca material ceramic recoltat, majoritar dacă nu chiar absolut, menţionăm fragmente de amfore cu striuri mărunte şi uşor ondulate, specifice secolelor V-VI p.Chr. Remarcăm şi două fragmente ceramice care ar putea data din perioada secolelor X-XI, eventual specifice culturii generic numite „Dridu" (respectivele fragmente aparţin unor ulcioare). Pentru moment, în general, sărăcia materialului arheologic mai concludent ne împiedică de la afirmaţii categorice privind destinaţia clădirii. Totuşi, după părerea noastră, acest edificiu ar putea fi considerat eventual un domus, aparţinând probabil unui aristocrat (cu alte cuvinte excludem pentru moment o destinaţie comercială). Aceasta şi pentru că era construit într-o zonă care, probabil, pare să nu fi avut deschidere directă spre o stradă principală sau importantă, oricum circulantă. Un alt domus a fost descoperit în cursul săpăturilor arheologice desfăşurate în anul 1971 nu departe de cel identificat de către noi, ca şi alte locuinţe, printre care una prevăzută cu hypocaust. Edificiul de faţă are o primă fază de construcţie şi o a doua de recompartimentare şi reparaţie. Prima pare să aparţină cronologic secolului al V-lea p.Chr. (materialul ceramic cu precădere), poate de la sfârşitul secolului al IV-lea dacă am lua în calcul o serie de observaţii făcută de A. Panaitescu privind unele locuinţe din acest sector lucrate acum aproape 30 de ani, pe când cea de a doua secolului al VI-lea p.Chr., mai precis epocii iustinianee.