.
2 Mai | Comuna: Limanu | Judeţ: Constanţa | Anul: 2013
Anul:
2013
Epoca:
Epoca medievală târzie (sec. XIV-XVIII)
Perioade:
Epoca medievală târzie
Categorie:
Neatribuit
Tipuri de sit:
Descoperire izolată
Județ:
Constanţa
Localitate:
2 Mai
Comuna:
Limanu
Persoane implicate și instituții:
Nume Prenume Rol Instituție
Vochițu Andrei Muzeul Marinei Române
Zidaru Marian Universitatea Andrei Șaguna
Cod RAN:
Raport:

Descoperire întâmplătoare pe plaja de la 2 Mai într-un restaurant. Tunul provine din Situl arheologic subacvatic. Platforma continentală a litoralului românesc al Mării Negre (jud. Constanţa) cod LMI CT-I-s-A-02561. Patronul restaurantului l-a descoperit în timpul unei scufundări. Tunul descoperit de poliţiştii de frontieră din cadrul Serviciului SCOMAR al Gărzii de Coastă în ziua de 25 iunie 2013 suscită un i...nteres deosebit. În vederea emiterii unei ipoteze am cercetat mai multe tipuri de tunuri fabricate în secolul XVIII şi XIX în încercarea de a găsi modele similare tunului descoperit în localitatea 2 mai: Tunuri navale ruseşti În privinţa tunurilor ruseşti un tun asemănător a fost tunul rusesc de ½ pound. A fost prezentat lui Petru cel Mare de către tatăl său ţarul Alexei Mihailovici şi a intrat în dotarea regimentelor lui Petru1. Un alt tun este tunul de 1 pound “Blizniata” care a fost fabricat la arsenalul din Sankt Petersburg în 1741. Reforma artileriei de la începutul secolului XIX era asociată cu numele generalului de artilerie conte Aleksey Arakcheyev (1769–1834), care a fost inspector general de artilerie în 1799 şi 1803-1808 şi ministru al apărării în perioada 1808-1810. În anul 1805 au intrat în serviciu noi piese de artilerie, care au primit numele de tunuri Model 1805 sau tunuri ale sistemului Arakcheyev. Nu avem însă date că marina rusă ar fi pierdut nave de luptă în această zonă. De asemenea, până la bătălia desfăşurată la Capul Caliacra la 31 iulie 1791 nicio escadră navală rusă nu a navigat în zonă. De aceea credem că este puţin probabil să fie un tun rusesc. Tun naval Britanic. Nu există dubiu că modernizarea artileriei a avut un impact major asupra desinului navelor de război şi a permis Angliei să devină una dintre cele mai mari puteri navale din istorie. Cuvântul cannon din limba engleză provine din cane care înseamnă trestie sau baston. Se referă de fapt la lungimea unei arme. Înainte de standardizarea din secolul XVIII exista un mare număr de calibre şi de mărimi de arme de foc. Existau 12 tipuri de Culverin-mari, mici, ordinare, extraordinare, speciale, etc, cinci tipuri de demi-cannon, cinci tipuri de şoimi, etc. Tunurile timpurii de fier erau făcute din fier forjat, erau cunoscute sub numele de bombarde şi foloseau în principal bile din piatră şi metal pe care le aruncau asupra fortificaţiilor inamice. Alte tunuri din acea perioadă erau cunoscute sub nume bizare ca pelicani, sirene, şopârle, vrăbii, raţă, vănători, etc. Termenul de artilerie este anterior epocii armelor de foc şi merge mai devreme în epoca romană când se referă la catapulte iar mai târziu la maşinile de aruncat săgeţi. La începutul secolului 18 armata şi marina engleză au început standardizarea dimensiunilor şi calibrelor artileriei. În 1714 Albert Borgard din însărcinarea guvernului a dezvoltat un model uniform de standardizare a tunurilor în funcţie de mărime, incluzând vehiculele şi încărcăturile. Olandez de origine Borgard a fost numit Chief Fire Master la Woolwich Arsenal, în 1712. A fost prima şi ultima persoană care a construit un sistem complet de artilerie. El a renunţat la vechile denumiri, iar tunurile au devenit cunoscute după greutatea loviturilor lor ca tunuri de 4lb, 6lb, 9lb, 12lb, 18lb, 24lb, 32lb, şi 42lb. Standardele Bogard referitoare la mărimea loviturii au rămas ferm stabilite până la sfârşitul secolului XVIII. Următoarea schimbare majoră a fost făcută de către căpitanul Thomas Blomefield, care în 1780 devenea Inspector al Artilleriei şi Superintendent la Turnătoria Regală din alamă. În 1783 a reorganizat Departamentul Muniţiei, şi a experimentat un nou sistem al muniţiei. Sistemul său se baza pe calibrul armei, specificând lungimea, grosimea peretelui şi alte dimensiuni ale gurii armei. Noul sistem de tunuri era proiectat să utilizeze noul cilindru de praf îmbunătăţit, crescând presiunea camerei şi rupând vechile modele de tunuri pe durata testelor. Un nou design al tunurilor cu caracteristici îmbunătăţite a fost adoptat. Royal Navy a adoptat designul Blomefield în 1794. La începutul anilor 1800 Royal Navy avea circa 1000 de nave cu peste 30.000 de tunuri. În războaiele napoleoniene marina regală a luptat şi a obţinut victorii folosind tunurile Blomefield. Dar tunurile Blomefield erau de obicei inscripţionate. De exemplu: W.Co. - Walker & Company, of Rotheram, Yorkshire. H.Co. - James Henckle & Company, Wandsworth, London ACB. - Alexander Brodie, on the River Severn2. Nu este cazul tunului de la 2 Mai care nu are nicio inscripţie. The Carronade. Cea mai radicală schimbare a designului tunurilor britanice a fost dezvoltarea carronadei, o foarte scurtă versiune a tunurilor standard. Acest tun a fost dezvoltat de către întreprinderi private la sfârşitul anilor 1770, când tacticile navale sau schimbat de la rigidele linii de bătaie în manevre de apropiere strânse. Carronade avea o bătaie mai scurtă decât tunurile obişnuite dar putea fi mai uşor manevrat în luptele de aproape. Ideea de caronadă apare la începutul anilor 1600. Primele carronade aveau aproape 18 inches. Au fost folosite în perioada războiului American de Independenţă. Prin 1795 carronade a fost dezvoltat, şi aveau de obicei 32 inches lungime. Vechiul design a fost retras din serviciu. Carronade a fost utilizată în perioada războaielor Napoleoniene cu efect puternic. Un tun britanic asemănător tunului descoperit la 2 Mai a fost descoperit la San Francisco. El avea următoarele specificaţii: Lungime 43 inches Diametru alezaj 2,8 inch Greutate circa 300 pounds Diametrul la bază era de aproape 8,5 inches şi 6,5 la bot. Era epava unuia din multele vase abandonate de către echipaj pe durata goanei după aur din anul 1850, şi lăsate să se scufunde. A fost descoperit in anul 1900 în golful San Francisco. Este unul dintre câteva dintre tunurile originale de pe navele britanice naufragiate care au fost descoperite în bune condiţii. Tunul descoperit la 2 Mai este un tun din fier turnat în jurul unui miez gol. Găurirea ţevilor de tun fiind un procedeu mai costisitor a apărut o dată cu apariţia unor mijloace tehnologice mai performante, necesitând cunoştinţe de matematică şi mecanică. Acestea se dezvoltă abia în a doua parte a secolului al XVIII- lea, procedeul fiind mai des întlnit după 17753. De altfel la acel moment fierul este topit spre turnare cu cărbuni, care deşi îi oferă o temperatură constantă, este mai scump decât lemnul, şi îi imprimă fierului compuşi de carbon. Aceştia, dacă fierul nu este încălzit foarte bine şi nu este răcit controlat se adună în miezuri de grafit care deşi îi oferă piesei duritate o face fragilă în faţă forţelor îndelungate ce apasă supra ei. Fierul nu putea fi separat de carbon în mod eficient, acesta regăsindu-se într-un procent mai mare de 2%. De altfel, tehnologiile avansate ale industriei metalurgice, sunt apanajul secolului XIX – atunci este descoperit oţelul. Pentru secolele XVII- XVIII, baia de metal conţine multe impurităţi, carbonul regăsindus-e într-o proporţie deloc de neglijat de până 5-6%. La piesa de faţă avem de-a face cu o fontă albă eutectică sau hipoeutectică, având în considerare procedeul tehnologic de coacere cu lemn. Aceasta ne duce la concluzia că constituentul de bază este perlita care îi dădea o duritate foarte mare datorită compuşilor din clasa cementitelor, însă plasticitatea tindea să fie relativ scăzută4. Piesa de faţă este cel mai sigur din fier topit folosind focul de lemne, ceea ce ne face să credem că este vorba de un fier gri, încălzit la puţin peste 1400 de grade Celsius, coborând apoi uşor pentru a nu lăsa grafitul să se adune. Desigur, acest procedeu, permitea impurităţilor să migreze spre exterior, atât în afara cât şi în interiorul ţevii. Impurităţile din interior dăunau astfel balisticei interne5. Un alt element care il plasează înainte de 1756 este poziţionarea umerilor de susţinere în furcă. John Muller plasează după această dată umerii la jumătatea lungimii ţevii, dovedind nejustificată supersitiţia conform căreia aceştia ar tebui să fie poziţionaţi în spate la circa trei şeptimi de cascabel pentru a împiedica tunul să se ridice de pe afet în timpul reculului6. Inelele de ranforsare au o funcţionlitate aparte. Ele sunt o reminescenţă a vechilor bombarde alcătuite din foiţe alăturate, procedeul fiind similar cu acela prin care sunt construite butoaiele din doage, acolo având menirea de a le ţine unite mai ales în timpul exploziei interne şi a arderii prafului de puşcă. Acum, ele funcţionează ca elemente de întărire aşezate în anumite zone ale ţevii. După cum se poate observa, tunul are o formă tronconică, pornind de la bază, unde se află „culata” cu orificiul de dare a focului, lumina sau ventilul, începe să se îngusteze către vârf sub diferite grade de înclinare. Cu toate acestea, diametrul interior al ţevii rămâne constant pe întreaga lungime. Asta ne face să tragem concluzia că pereţii tunului sunt variabili sub aspectul grosimii lor în diferite zone ale ţevii. Într-adevăr, având în vedere forţa exploziei în balistica internă ţeava necesită o întărire pe măsură. Există trei părţi constituente ale acesteia: spre gură se găseşte ţeava propriu-zisă denumită şi alungitura, aceasta având o formă cilindrică pereţii fiind aproximativ paraleli, la mijloc şi spre bază regăsindu-se două zone mai groase care au formă conică. Cele două segmente conice sunt segmentele de întărire sau de ranforsare, care sunt mai scurte, şi au pereţi ce se îngroaşă pe măsură ce se apropie de cascabel. În urma unor cercetări făcute în armata americană, către mijlocul secolului al XIX-lea se ajunsese la concluzia că forţa loviturii exploziei asupra pereţilor ţevii din interiorul tunului variază proporţional în mod exact şi matematic constant. Ecuaţia varia doar în funcţie de calibrul tunului, această constatare fiind un aport în plus în ceea ce priveşte standadizarea lungimii ţevilor de tun. Astfel, conform experimentelor colonelului Bomford, arătau că în spatele loviturii la un calibru distanţă grosimea peretelui era de 0,975 de caliber, în dreptul loviturii fix un calibru, astfel în zona aferentă tunul având o grosime de circa 3 calibre, la care desigur se adaugă şi eroarea devierii (windage), apoi, la un calibru în faţa loviturii puterea exploziei scădea necesitând 0,814 calibre grosime, la două calibre mai departe 0,676, la trei calibre 0,616, la patru calibre 0,529, iar la cinci calibre, acolo unde conform noilor reglementări ale lui Muller s-ar fi aflat trunionul - 0,439 de calibre grosime. Imediat în faţa acesora se regăseşte al doilea inel de ranforsare, după care urmează brâul ţevii. Acesta este delimitat de al doilea inel de ranforsare şi de astragalul ţevii. Porţiunea de ţeavă aproximativ dreaptă sau alungitura este determinată la bază de astraglul ţevii şi spre gură de astragalul „botului”. De aici mai departe ţeava se umflă din nou, căpătând formă de clopot, până la fasoanele gurii. Cunoscute şi sub denumirea de ornamente, la piesa noastră acestea sunt în număr de trei, unul de 163 mm, apoi 147 şi ultimul de 134. Buza finală de la gura ţevii are 125 mm grosime ceea ce ne indică şi grosimea finală a peretelui – 27 mm, adică 0,380 calibre. Iată deci cum în jumătatea posterioară a ţevii rata subţierii peretelui este de 56%, pentru ca în cea de-a doua jumătate, cea a „pereţilor paraleli” aceasta să scadă de patru ori la mai puţin de 13%. Aceasta cu atât mai mult evidenţiază paralelismul pereţilor anteriori cu cât tunul este unul de secol XVII, cu trunionele devansate la 3/7 de cascabel. Tunul nu are ornamente vizibile, de altfel fiind o piesă de calibru mic, nici nu ar fi avut de ce să aibă. Este o piesă dintr-o serie care are multe elemente fiind destinate angajamentelor de la mică distanţă. Acest lucru ne duce cu gândul că el se afla ori pe puntea cea mai de sus, ori la castelul prova în cazul că a funcţionat pe o galeră. Este cunoscut faptul că dimensiunile şi calibrele tunurilor evului mediu nu erau standardizate. Astfel avem diferenţe între calibrele tunurilor din acelaşi tip de la un secol la altul. Mai mult, între clasificările diverselor armurării europene există diferenţe notabile. Astfel, generalizările de pe vechiul continent în prima parte a secolului al XVII-lea lasă de dorit: câtă vreme cea mai mică culverină spaniolă avea un calibru de 20 de livre, culverina mare franceză nu folosea ghiulele mai mari de 15 livre, în acelaşi timp peste canal, englezii având măsura standard pentru acest tip de armă (culverina – n.a.) de 18 livre7. Totuşi, încercând să ne păstrăm într-o linie de clasificare încă folosită spre sfârşitul războiului de 30 de ani, având în vedere dimensiunile piesei noastre, considerăm că ar putea fi vorba de un falconet sau o poate chiar o piesă intermediară între falconet şi falcon. Desigur, această clasificare este specifică tunurilor folosite pe uscat. Este posibil însă ca la sfârşitul secolului al XVIII-lea nominalizarea pieselor folosite de artileria navală să difere de cea pentru armata de uscat. Câtă vreme falconetul8 avea un calibru ce nu depăşea 2 livre, falconul varia între 3 şi 4 livre, având o bătaie eficace de circa 350- 370 de metri. Bombarda de faţă, are un diametru măsurat la gura ţevii de circa 71 mm, adică 2,79 inch. Dacă mai punem la socoteală şi alţi circa 0,4 inch de depuneri ajungem la un calibru ce corespunde unui tun de aproape 5 livre în clasificarea artileriei terestre englezeşti de secol XVI. Dar având în vedere faptul că fizionomia tunurilor a suferit modificări de-a lungul secolului următor în ceea ce priveşte calibrul şi forma, şi unde mai ţinem socoteala şi de tendinţele de a face armele cât mai uşoare şi mai manevrabile, tragem concluzia că acestui calibru îi corespundeau proiectilele sferice de fier cântărind între 2 şi 3,5 livre9. Un alt aspect care trebuie luat în considerare este diametrul umerilor. Trunionul, delfinul sau umărul de prins în furca afetului sau a şasiului (vagonului) prin definiţie are acelaşi diametru cu calibrul interior al ţevii10, la piesa noastră măsurat – 70 mm. Înclinăm să credem că în fapt calibrul real este de 2,5-2,6 inch, din nou ajungând la concluzia că piesa de faţă se încadrează undeva între categoria falconetului şi a falconului. Pentru perioada în discuţie, este foarte puţin probabil ca tunul să fi fost turnat într-o fabrică locală, din estul Europei. Este cunoscut faptul că pentru secolele XVII-XVIII, Anglia avea un avans considerabil în ceea ce priveşte producţia de minereu de fier, preferinţa pentru utilizarea acestui material în rândul armurăriilor insulare fiind caracteristică perioadei în care ne încadrăm. Naţiunile mediteraneene, între ele numărându-se şi Imperiul Otoman îşi dezvoltă tehnica de prelucrare a fierului în ceea ce priveşte turnarea pieselor de artilerie abia către prima jumătate a secolului al XIX-lea11. Tunuri turceşti Diferiţi călători de la sfârşitul secolului XVIII identifică la Quseir, fort în Egipt, 4 tipuri de tunuri existente în forturile turceşti: - tipul I cu ţeavă lungă de 2,2 m şi diametrul de 110 mm. Aceste tunuri sunt identificate ca fiind de provenienţă olandeză sau suedeză. Referiri la aceste datează din 1769 şi 1777. Designul este olandez probabil de la jumătatea secolului XVIII. - tipul II cu lungimea de 1,85 mm şi grosime de 100 mm. Acestea au fost lăsate de către armatele franceze la retragerea din 1800 fiind greu de transportat. - tipul III cu ţeavă lungă de 1,56 m şi diametrul de 110 mm. Aveau o buclă în vîrful capului indicînd că erau tunuri navale şi au fost identificate ca fiind tunuri cu design Blomfield de 6 pond. - tipul IV despre care nu avem alte indicaţii decât că era un tun mic12. După bătălia de la Capul Caliacra nave din flota trimisă de către amiralul rus Ushakov a distrus 5 nave turceşti mici şi câteva nave de transport care transportau provizii pentru flota turcă13. O altă posibilitate este ca acest tun să aparţină uneia dintre cele două fregate scufundate în Marea Neagră în anul 1812 „Süreyya” şi “Yildiz” ca urmare a unei furtuni puternice. Nu avem însă indicaţii cu privire la locul în care aceste nave militare s-au scufundat14.

English Abstract:

The canon discovered by the Romanian policeman from the Service SCOMAR of the Romanian Coast Guard at 25th June 2013 had a great interest in Romanian maas media. In order to launch an hypothesis regarding the provenience of this canon we research several types of canon manufactured in eitheenth and nineteenth century. We tried to found out some similar types with this canon discovered on the beach in localitatea 2 mai. After we research turkish, russian, french and btitish canons we reached the conclusion that this canon was manufactured in eitheenth century in England, but it belongs to a turkish ship. In this stage of research we are not able to say the name of the turkish ship which belongs this canon.

Note Bibliografice:

1 http://www.artillery-museum.ru/en/schema-1.html


2http://www.worldnavalships.com/forums/showthread.php?t=4997&highlight=Trafalgar
3 Darell D. Hall, An Historic 12 pdr MUzzel Loading Naval Gun, în „Military History journal”, vol 3, nr. VI, decembrie 1976.
4 Vezi Aurelia Chioibaş, Studiul şi tehnologia materialelor, Ed. Academiei Navale, 2009, pp. 30-32.
5 Andrei Vochiţu, Tunuri navale istorice în Marina Română, Ed. Muzeului Marinei
Române, Constanţa, 2011, p. 32.
6 Albert Manucy, Artillery through ages, Washington, 1949, p. 201.
7 Albert Manucy, Artillery through ages, Washington, 1949, p. 240.
8 Denumirile tunurilor în evul mediu era bazate pe o bogată simbolistică ce ţinea de mitologia războiului. Titlurile proveneau din latină în cea mai mare parte, ele desenând animale şi creaturi fantastice. Dacă cea mai mucă bombardă ce trăgea mici proiectile de 140 de grame, purta denumirea de rabinet ce însemna cocoş, serpentina, şarpele antic scuipa o încărcătură de 230-250 de grame, falconetul, ceea ce în traducere ar însemna hultan, alături de falcon, adică în înţelesul limbii române, vulturul aruncau ghiulele mari de 1 până la 4 livre aşa cum am amintit. Şoimul (saker) şi demiculverina se încadrau în categoria tunurilor medi de 6-9 livre, ce trecea de vasilisc şi culverina bastard fiind deja armele standard în dotarea galioanelor şi fregatelor de secol XVII.
9 Albert Manucy, Artillery through ages, Washington, 1949, p. 240.
10 Vezi Edward Simpson, A Treatise on Ordnance and Naval Gunnery, New York, D. Van Nostrand, 1862, passim.
11 Encyclopedia Britannica, 2012, http://www.britannica.com.
12 Charles le Quesne, Quseir fort, An ottoman and Napoleonic fortress on the red sea coast of Egipt, The American University press in Egipt.
13 Battle of Tendra and Kaliakria http://www.neva.ru/EXPO96/book/chap4-4.html
14 http://koti.mbnet.fi/felipe/html/small_ships_1700-1860.html

Sursa:
Cronica cercetărilor arheologice din România
Editor:
INP
Limba:
RO