În cadrul proiectului de cercetare Limes Transalutanus (finanţat de MEC) am realizat atât zboruri aeriene cu avion sportiv, cât şi misiuni dronă, care au arătat situaţia precară a laturii de vest a castrului mare de la Băneasa. Pe teren, la o evaluare cu ochiul liber, nu doar latura de vest nu mai poate fi precizată, ci şi cea de sud. Pentru o aprofundare a diagnosticului, s-a realizat un model de... teren de mare rezoluţie (0,2 m; achiziţie din dronă), pe care se distinge tot conturul fortificaţiei (nu şi şanţul de apărare!), cu excepţia laturii de vest. Analizele de detaliu, cu profile topografice locale, au demonstrat că situaţia cea mai grea este la colţul de SV al castrului, acolo unde poziţia agger-ului nu mai poate fi nici măcar intuită (corect). Complementar, s-a făcut magnetometrie pentru latura de vest a castrului, pe o lungime de 200 m şi o lăţime de 40 m. Rezultatul a relevat existenţa unui şanţ pe tot conturul cercetat, dar şi faptul că tot segmentul central al laturii occidentale se află, astăzi, dincolo de marginea terasei, pe o lungime de 80 m. În fine, în noiembrie s-a mai lucrat magnetometrie pe un sector de la colţul de NE, de 80 x 40 m, permiţându-ne astfel să dăm o nouă estimare a dimensiunilor castrului. El este cert mai mare decât cifrele furnizate de G. Cantacuzino (130 x 126 m), respectiv un pătrat cu latura de 139 m. Este vorba doar despre o estimare, fiindcă aliniamentul curtinei este mult mai puţin vizibil în magnetogramă (realizată de Dan Ştefan) decât umplutura arsă a şanţurilor. Chiar dacă săpătura nu fusese planificată, ne-am hotărât să facem totuşi un sondaj clarificator, la colţul de SV, pentru a vedea ce se mai conservă din elementele de apărare, eventual situaţia din interior. Fiindcă la acelaşi colţ al incintei făcuse săpătură şi G. Cantacuzino (în 1943), am făcut un plan compus din 4 casete de 3 x 3 m, dispuse în careu, cu martor de un metru, în zona în care, teoretic, ar trebui să existe un turn de colţ, astfel încât, oriunde ar fi fost intersectată săpătura veche, să rămânem totuşi cu cel puţin un profil complet. Din suprafeţele planificate s-au realizat ca atare două (numite Nord şi Est), una a fost redusă la 3 x 2 m (Vest), iar cea de la sud nu a mai fost săpată. Au fost însă adăugate, în schimb, două suprafeţe spre NE, numite S.1 (3 x 2) şi S.2 (3 x 3 m). Săpătura lui Cantacuzino, lată de 1,5 m, a fost interceptată de la început, în S. Nord (Figurile 1 şi 2). Problema a fost că imediat la NV de aceasta a mai apărut un tranşeu, lat de sub un metru, pentru a cărui clarificare s-au deschis suprafeţe în prelungire (Vest şi S.1). A rezultat că este tot o săpătură arheologică, lată în principiu doar de un metru (măsurătoare valabilă doar la plecare, mai îngustă în jos), dar cu o lăţire neobişnuită a capătului vestic. Nu cunoaştem autorul acestei săpături, fiind însă cert că este o lucrare relativ recentă (nivelul de fărâmiţare al argilei arse este mult mai mare, în umplutura şanţului, spre comparaţie cu săpătura veche). Din secţiunile V, N şi 1 nu ne-am ales decât cu un profil de 11 m, util doar pentru a-l compara cu cel publicat de Cantacuzino (Figura 3). Apreciem că eroziunea terenului era deja un fapt împlinit în anii 40 ai veacului trecut, agger-ul fiind practic dispărut încă de atunci. Ceea ce credea învăţatul a reprezenta valul ars al castrului era, mult mai sigur, arsură căzută pe bermă. Foarte adevărat, de atunci eroziunea a continuat să-şi producă efectele, curba de nivel pe care se implantase palisada dispărând, între timp, cu totul, panta devenind uniform descendentă. Dar cea mai mare surpriză a comparaţiei celor două seturi de profile o aduce stratul de cultură preistoric, deloc subţire (în jur de 0,5 m peste tot!), care desigur a dat şi mult material ceramic, greu de confundat cu cel roman. Nici suprafaţa Est (revezi Fig. 2) nu prezenta o situaţie bună. Aceasta suprapunea poziţia fostului agger, din care practic nu a rămas aproape nimic (în afară de materiale rulate din deal), cu excepţia unui stâlp de palisadă care fusese implantat mai adânc. Fapt unic în cariera mea de arheolog, acest stâlp arsese complet, până la bază, adică inclusiv partea îngropată (0,52 m sub nivelul actual de călcare, dar mult mai mult la origine), producând o iradiere roşiatică pe zeci de centrimetri împrejur. Un alt fapt de reţinut este că stâlpul fusese văruit, gros, urmele de var scurs sugerând o grosime a suportului de 0,36 m, deşi groapa de implantare era mult mai largă. Suprafaţa notată 2, ultima, a adus însă şi veşti bune. Acolo se conservă, sub stratul vegetal (respectiv arat) nu unul, ci două niveluri romane, ambele relativ consistente. Stratul inferior, de grosimi variabile, dar în jur de 20 de cm (vezi Figura 4), conservă rămăşiţele unei barăci, cu mult material ars mărunt, cu consistenţă cenuşoasă, conţinând relativ multă ceramică. Secţiunea arheologică intersectează doi pereţi de chirpic, ambii căzuţi spre exterior, la profilele de NV, respectiv SE. Ambii au fost văruiţi – ca şi palisada – însă numai la exterior. În unul dintre cazuri stratigrafia a conservat şi două lentile de lut subţiri, sub peretele prăbuşit, martori ai unor amenajări anterioare nivelului de distrugere. În ciuda incendiului teribil care a afectat palisada, cât şi a distanţei mici dintre baracă şi palisadă (4 m), doar pe unul dintre pereţi au fost constatate urme de ardere, şi acelea destul de superficiale. Foarte probabil însă a ars acoperişul, realizat din materiale uşoare, de unde aspectul cenuşos al umpluturii. Planul de la Figura 2, care face şi o propunere de reconstituire planimetrică a construcţiei, ar fi fost imposibil doar din datele oferite de săpătură; aveam însă şi magnetometria, care indica faptul că baraca era aliniată aproape perfect nord. Astfel am putut deduce că cei doi stâlpi prinşi în săpătură nu sunt adiacenţi, nici pe acelaşi perete. Am surprins deci camera din faţă a unei barăci, arma, dar nu pe toată adâncimea ei. Baraca se datează cu un denar de la Septimius Severus, emis în anul 208 (determinare Mihai Dima), găsit pe nivelul podelei. Moneda nu este nouă, dar nici prea tocită, putând estima că a stat în circulaţie 15-20 de ani. Deasupra resturilor barăcii există un strat de 30-40 cm, relativ omogen (unde nu este răscolit de rozătoare), pe care l-am considerat, pe timpul săpăturii, a fi stratul de abandon al sitului, cu materiale scurse pe pantă. Analiza materialului arheologic, în laborator, a arătat însă că în acest strat există relativ multe fragmente ceramice care sunt fie rebuturi evidente, fie nu au urme de uz, putând însemna acelaşi lucru. În acelaşi strat a apărut un fragment din peretele unui cuptor metalurgic pentru fier (pentru reciclare, desigur), ceea ce, cumulat cu informaţia anterioară, sugerează că zona şi-a pierdut funcţiunea anterioară pur militară, devenind o zonă de prestări servicii, chiar dacă tot de interes militar. Că zona a fost reutilizată după incendiu este confirmat de faptul că ambii stâlpi de baracă prinşi în săpătură au fost scoşi în vederea reutilizării, dacă nu doar pentru curăţarea locului, pe fundul gropilor apărând material ceramic şi arsură. Săpătura-test de la Băneasa poate fi rezumată cu câteva concluzii: Problemele de eroziune ale colţului de SV ale castrului mare de la Băneasa sunt reale, sistemul defensiv fiind în mare parte compromis (în special agger-ul). Complexele din interior însă sunt relativ bine conservate şi prezintă două straturi romane distincte. Turn de colţ nu a existat, fiindcă în spaţiul rămas între palisadă şi baracă nu ar fi avut unde să fie construit. Configuraţia terenului explică însă bine această absenţă, colţul castrului fiind adiacent la două râpe destul de abrupte. Lucrul cel mai surprinzător este ponderea ceramicii uzual numite „Chilia-Militari”, anume aproape 45% din totalul ceramicii de epocă romană; dacă eliminăm însă importurile, ceramica „dacilor liberi” (dacă am lua ad litteram Bichir 1984, dar vezi Teodor et al. 2015) reprezintă aproape 62% (vezi Figura 6 pentru o selecţie de forme). Sigur, cifrele dintr-o săpătură restrânsă nu trebuie absolutizate. Astfel, o cercetare sistematică de suprafaţă condusă pe toată pătrimea de vest a castrului, a dat cifre de ansamblu mai mici, respectiv 32,3% din toată ceramica de epocă romană (include importurile). Nu voi discuta aici consecinţele istorice ale acestor cifre. Toate cifrele de mai sus au exclus din calcul ceramica preistorică, care reprezintă însă 39,5% din toată ceramica recoltată (calcul la greutate). Prezenţa masivă a culturii preistorice , atât în termeni de artefacte, cât şi stratigrafic, va complica cercetările viitoare, inclusiv în sensul necesarei creşteri a colectivului, în beneficiul specializării. Tot remarcabile mi se par nişte absenţe: cvasi-absenţa materialului tegular, cât şi absenţa piroanelor de construcţii... O versiune dezvoltată a raportului va fi pregătită pentru o revistă de specialitate. Un raport de activitate pentru etapa 3 a proiectului de cercetare (2016), în limitele de mărime solicitate de finanţator, este disponibil la http://www.limes-transalutanus. ro/rapoarte/raport_etapa3.html. Vezi şi secţiunea „diagnostic” al volumului de rapoarte arheologice ale campaniei 2016, pentru activităţi derulate în zonă în cadrul aceluiaşi proiect de cercetare, cunoscut, pe scurt, drept Limes Transalutanus.