Lucrările pentru construirea unui punct de transformare a energiei electrice, iniţiate de către Banca Naţională a României în luna octombrie 1998, au dus la dezvelirea unor substrucţii în mijlocul străzii Stavropoleos, în imediata vecinătate a bisericii cu acelaşi nume. Practicarea unui sondaj arheologic a permis investigarea unor tronsoane de ziduri de cărămidă ce au aparţinut hanului Stavropoleos. Au fost ...degajate tronsoane fragmentare de ziduri, care, prin dimensiunile diferite ale cărămizilor (30 x 15 x 3,5 cm; 29,5 x 16 x 4 cm) şi detaliile constructive, sugerează existenţa mai multor etape de edificare. În stadiul actual al cercetării, poate fi menţionată descoperirea unei pivniţe(camera 1) care aparţine unui ansamblu situat în dreapta intrării în incinta hanului. Amplasamentul intrării este sugerat de o acuarelă a lui Begenau din anul 1846 în care figurează ansamblul Stavropoleos, cu biserica şi intrarea în han. Zidurile conservate aparţin în exclusivitate subsolului hanului (pivniţelor), degajat doar parţial în etapa actuală a cercetărilor arheologice. Aflându-se la o mică adâncime sub nivelul actual al străzii, în mod firesc, au avut de suferit de pe urma lucrărilor edilitare realizate în a doua jumătate a secolului XX. Limitele săpăturii arheologice se desfăşoară între trotuarul din faţa bisericii Stavropoleos, pe axa Est-Vest, de-a lungul străzii cu acelaşi nume, pe o distanţă de ~ 17 m; pe axa Nord-Sud parcurge strada Poştei, pe toată lăţimea şi pe o lungime de ~ 15,50 m. Toate zidurile apărute în urma cercetărilor arheologice sunt realizate din cărămida legată cu mortar. Deşi incomplet degajat, ansamblul schiţează deja în plan o suită de – probabil - trei încăperi dreptunghiulare (1-3) juxtapuse pe direcţia Est-Vest şi un ambient - de acces ? - orientat Nord-Sud, compartimentat la rândul său (4-5). Înspre Est au apărut elemente arheologice care permit ipoteza existenţei unei încăperi (5) adiacentă acestui spaţiu. Lărgimea acestor "încăperi" nu poate fi încă stabilită, dar par să fi aparţinut unei etape constructive distincte faţă de complexul (1-3), probabil ulterioare acestuia. Argumentele care permit această ipoteză se referă atât la dimensiunile diferite ale cărămizilor (25 / 12 / 4 cm) cât şi la tipul de adosare faţă de zidul sudic al încăperii care limitează, deocamdată, spre Est complexul în discuţie. Două fragmente de ziduri paralele (grosimi de cca 0,42 m), construite pe o nivelare ulterioară unui incendiu (poate cel din 1804 ?) atestă o fază distinctă faţă de cele descrise anterior: ele au făcut parte din ziduri adosate faţă de încăperea (3). Singurul spaţiu degajat în întregime (1), aflat la limita vestică a săpăturii arheologice, se dezvolta după un plan dreptunghiular, ale cărui dimensiuni interioare sunt 5,32 m / 3,40 m. Zidul vestic, masiv, are o grosime de 1,67 m, iar cel opus, mai îngust, de 0,95 m. În zidul vestic sunt realizate două nişe largi de ~ 0,58 m, adânci de 0,39 m şi, respectiv, 0,44 m, arcuite în plin cintru, cu înălţime maximă de 0,70 m. Tipul de boltire în leagăn a încăperii este atestat prin urmele pornirilor bolţii conservate încă in situ, pe ambele trasee ale zidurilor amplasate după direcţia Est-Vest. Nivelul finit de călcare (pardoseala), format din cărămidă (26 / 14 / 3,5 cm) legată cu mortar, s-a păstrat pe o mică porţiune adiacentă limitei sudice a zidului de vest al încăperiii (1). El se află la cca. – 3,80 m adâncime faţă de nivelul bordurii străzii actuale. S-a putut constata că sub nivelul acestei încăperi nu se mai află alte depuneri arheologice, construcţia fiind edificată pe un teren aluvionar. Naşterea bolţii se află la 0,90 m înălţime faţă de nivelul finit de călcare. În zidul care limitează înspre nord încăperea (1) se află un lăcaş adânc de 12 cm / 15 cm / 30 cm, amplasat la o înălţime de cca 1,10 m faţă de nivelul pardoselii. În zidul care limitează încăperea la Est, este practicat un gol de acces arcuit în plin cintru. Se păstrează lăcaşurile laterale ale unui ancadrament de lemn, lat de 18 cm - toc de uşă - de la care s–a găsit şi cheia. Naşterea arcului se află la ~ 1,30 m înălţime faţă de pardoseală, iar deschiderea arcului, la extrados, este de ~ 1,80 m. În zidul estic - faţada corespunzătoare încăperii (2) - se păstrează lăcaşurile (L = 0,30 m, l = 0,20 m, h = 0,15 m) unor bârne încastrate, urme unice ale treptelor unei scări de lemn care conducea la nivelul parterului. Încăperea (2) a fost dezvelită foarte puţin. Se pot presupune însă, în funcţie de elementele de plan vizibile, dimensiuni interioare de 5,32 m / 3,00 m. Ipoteza boltirii în leagăn poate fi deja enunţată, datorită dezvelirii unui fragment dintr-un arc (de boltă?) vizibil în fragmentul de zidărie aparţinând fie unui unui zid care o limita înspre Est, fie unui arc dublou. Între încăperea (2) şi încăperea (3), deocamdată, nu se pot recunoaşte în teren elemente suficiente pentru clarificarea aspectului planimetric. Ceea ce se poate presupune cu oarecare siguranţă este prezenţa unui gol de acces realizat în zidul longitudinal (direcţia Est-Vest), faţă de care se adosează zidurile ambientului (4-5). Urmele unui arc (de boltă?) au fost parţial surprinse în fragmentul de zid, dezvelit pe o lungime de ~ 2,60 m (până la bordura trotuarului din faţa bisericii), care fie că delimita încăperea (3) de ambientul (5), fie constituie mărturia unui arc dublou. Caracteristicile ambientului (4-5), atât cât se pot deocamdată înregistra, nu permit concluzii ferme în ceea ce priveşte succesiunea corectă a fazelor constructive. In zidul vestic, relativ paralel cu trotuarul vestic al străzii Poştei, se pot observa: un mic fragment din pornirea unui arc de boltă (lărgime maximă ~ 0,85m) la baza căruia se află un lăcaş pentru un tirant. Un alt asemenea lăcaş, situat la acelaşi nivel, se află la cca. 5m distanţă, înspre Sud. Grosimea acestui zid nu poate fi încă stabilită, deoarece el pătrunde parţial sub trotuarul dinspre Muzeul Naţional de Istorie a României. Urmele unui zid perpendicular pe cel descris anterior se află la cca 4,80 m distanţă faţă de traseul zidului sudic al ambientului (1-3). Dimensiunile cărămizilor utilizate în construcţia zidurilor, sunt comune pentru cele care delimiteaza încăperile (1-3) ( 26-29cm/14-15,5cm/ 4-5cm, dar trebuie subliniată folosirea unor cărămizi cu dimensiuni diferite – variaţii de 1 – 2 cm, la ridicarea aceluiaşi zid), iar pentru fragmentele de zid adosate, aparţinănd ambientului(5), dimensiunile sunt distincte(25/12/4 cm) . Pivniţa 1 a fost folosită de un negustor a cărui marfă – faianţă şi porţelanuri – a fost găsită în mare cantitate. Vasele poartă motive decorative reprezentând peisaje urbane de tip occidental (castele aflate pe înălţimi, edificii cu colonade şi cupole) sau peisaje orientale (temple şi jonci). Formele (castroane, farfurii, boluri) şi culorile (negru, maron deschis, maron închis, mov, albastru, verde China) sunt variate şi provin din ateliere englezeşti (Birmingham). Se remarcă un grup de 11 piese, cu motive decorative identice - temple şi jonci – realizate în culori diferite: maron închis (6), maron deschis (2), negru (1), mov (1), albastru (1). Ele aparţin unor forme variate, cu dimensiuni diferite (farfurii, farfurioare, castroane). Majoritatea (5) poartă marca BIRMINGHAM – CHA – MASCHWITZ - JUN, dar există şi exemplare produse la STONE – LINDNER sau LINDNER & CO. Dintre celelalte piese atrage atenţia prezenţa masivă a pieselor cu marca Venetian – SCENERY – STONE – CHINA – cu variantele ? + ? sau WKB. Explicaţia bogatului inventar găsit distrus pe loc, dar în mare parte reconstituibil (peste 30 de vase), poate fi aflată într-un strat gros de cărbune şi cenuşă, care dovedeşte că hanul a fost incendiat, iar marfa nu a mai putut fi evacuată. Pentru încadrarea cronologică a acestui moment singurul suport pe care-l avem la dispoziţie, pe lângă ceramica specifică primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, este o monedă de la Francisc II (1792 - 1838). Piesa – un kreuzer din anul 1812 – ne permite să apreciem că este vorba de marele incendiu din martie 1847, care a fost declanşat în vecinătatea hanului. (Moneda a fost identificată de colegele Katiuşa Pârvan şi Ana Maria Velter, de la Cabinetul numismatic al Muzeului Naţional de Istorie al României). Sperăm ca extinderea cercetărilor arheologice pe o arie amplificată să permită identificarea altor elemente constructive, care, asociate unui inventar arheologic la fel de bogat, să permită obţinerea unor precizări referitoare la complexul Stavropoleos şi locul său în viaţa Bucureştilor din secolele XVIII – XIX.