Instituții și
Persoane implicate:
| Nume |
Prenume |
Rol |
Instituție |
|---|
| Ţeicu |
Dumitru |
responsabil |
Muzeul Banatului Montan, Reşiţa |
Raport:
Cercetările de arheologie medievală de la Baziaş s-au derulat în perioada 12 iulie–1 august 2005. Săpăturile au fost finanţate de MCC şi MBM Reşiţa.
Mănăstirea Baziaş este situată la gura unei văi largi de la poalele Munţilor Locvei. În această zonă Dunărea a format un bazinet, al cărui contur sub forma unui arc de cerc, care are unul din capete sprijinit la vărsarea Nerei în Dunăre, iar celălalt la S de Baziaş. Culmile domoale şi joase ale Munţilor Locvei încheie spre răsărit bazinetul de la Baziaş, coborând până în albia fluviului. Pe extremitatea nordică se află culmile prelungi ale dealurilor Izbişte şi Palanaciki breg, în timp ce spre răsărit se desfăşoară culmile dealurilor Vârgulia, Topovişte şi Gradici. Văi transversale ce coboară dinspre E spre V la Dunăre fragmentează aceste culmi joase şi tocite.
Mănăstirea de la Baziaş, cu hramul Sfântul Ilie, apare consemnată în defterele turceşti din anii 1569-1579 în nahia Caraş-Vicinic. În imediata sa vecinătate erau menţionate satele Camendin, o aşezare pustiită Iyaş-Varadin şi Okrugliţa1. În privinţa aşezării pustiite Iyaş-Varadin remarcăm faptul că numele acesteia se află într-o conexiune directă cu prezenţa unei cetăţi în zonă, cât şi cu hramul mănăstirii din veacul XVI. Tradiţia istorică provenită din mediul monahal al veacului XVIII fixa momentul întemeierii mănăstirii de către despoţii sârbi din veacul XV. Această opinie, nesusţinută de informaţii din documentele scrise, a fost preluată în istoriografia sârbă şi românească până la momentul actual. Investigaţiile arheologice de la Baziaş au demarat în anul 2002 şi au drept scop constituirea unui dosar arheologic care să aducă informaţii despre momentul de început al acestui aşezământ monahal.
Trebuie precizat faptul că întreaga cercetare arheologică a fost structurată pe topografia actuală a mănăstirii în cadrul localităţii Baziaş, aşa cum s-a format în cursul veacului XIX, când Baziaşul a devenit un port important la Dunăre şi un nod feroviar. Astfel, biserica este înconjurată de un zid de incintă, care delimitează un plan rectangular neregulat cu dimensiunile pe axe de 43 x 28 m. În colţul nord-vestic al incintei mănăstirii se află un spaţiu de locuit pentru călugări.
Cercetările anterioare, derulate pe laturile de S şi de N ale bisericii, au evidenţiat o necropolă din care au fost cercetate 34 de morminte şi urme de locuire din prima epocă a fierului şi din sec. IV p.Chr.
Săpăturile arheologice din anul 2005 s-au concentrat pe spaţiul nordic al bisericii cu scopul de a verifica întinderea necropolei, pe de o parte, şi în egală măsură, pentru a surprinde urmele vechilor chilii, care ar fi putut oferi, prin materialul arheologic, repere pentru datarea bisericii.
S.6 din anul 2005 are următoarele caracteristici: 11 x 4 m, fiind amplasată în prelungirea lui S1 şi S4, până în apropierea zidului de incintă al bisericii. A fost identificat planul parţial al unei construcţii din zid, din care a fost surprins un zid, orientat E-V şi alte două dispuse N-S. Zidurile construcţiei, cu grosimi de 0,50 m, au fost realizate din piatră locală cioplită. Adâncimea fundaţiei nu depăşeşte 0,60 m. Materialul arheologic găsit oferă puţine informaţii privind datarea acestei construcţii, care se leagă fără îndoială de începuturile mănăstirii Baziaş. ... Vezi mai mult Vezi mai puțin
Rezumat:
Mănăstirea Baziaş este situată la gura unei văi largi de la poalele Munţilor Locvei.
Mănăstirea de la Baziaş, cu hramul Sfântul Ilie, apare consemnată în defterele turceşti din anii 1569-1579 în nahia Caraş-Vicinic. În imediata sa vecinătate erau menţionate satele Camendin, o aşezare pustiită Iyaş-Varadin şi Okrugliţa. În privinţa aşezării pustiite Iyaş-Varadin remarcăm faptul că numele acesteia se află într-o conexiune directă cu prezenţa unei cetăţi în zonă, cât şi cu hramul mănăstirii din veacul XVI. Tradiţia istorică provenită din mediul monahal al veacului XVIII fixa momentul întemeierii mănăstirii de către despoţii sârbi din veacul XV. Această opinie, nesusţinută de informaţii din documentele scrise, a fost preluată în istoriografia sârbă şi românească până la momentul actual. Investigaţiile arheologice de la Baziaş au demarat în anul 2002 şi au drept scop constituirea unui dosar arheologic care să aducă informaţii despre momentul de început al acestui aşezământ monahal.
Trebuie precizat faptul că întreaga cercetare arheologică a fost structurată pe topografia actuală a mănăstirii în cadrul localităţii Baziaş, aşa cum s-a format în cursul veacului XIX, când Baziaşul a devenit un port important la Dunăre şi un nod feroviar. Astfel, biserica este înconjurată de un zid de incintă, care delimitează un plan rectangular neregulat cu dimensiunile pe axe de 43 x 28 m. În colţul nord-vestic al incintei mănăstirii se află un spaţiu de locuit pentru călugări.
Cercetările anterioare, derulate pe laturile de S şi de N ale bisericii, au evidenţiat o necropolă din care au fost cercetate 34 de morminte şi urme de locuire din prima epocă a fierului şi din sec. IV p.Chr. Săpăturile arheologice din anul 2005 s-au concentrat pe spaţiul nordic al bisericii cu scopul de a verifica întinderea necropolei, pe de o parte, şi în egală măsură, pentru a surprinde urmele vechilor chilii, care ar fi putut oferi, prin materialul arheologic, repere pentru datarea bisericii.
Materialul arheologic găsit oferă puţine informaţii privind datarea acestei construcţii, care se leagă fără îndoială de începuturile mănăstirii Baziaş.
CC BY-SA 4.0 